Înaltpreasfințitul Nicolae, Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi, a rostit un cuvânt de învățătură la Mănăstirea Putna. A explicat că Evanghelia duminicală, a vameșului și a fariseului, și a adus în atenția credincioșilor și cuvintele Sfântului Ioan Scărarul.
”Preacuvioase Părinte Stareț, preacuvioși părinți și frați, iubiți credincioși și credincioase,
Aduc slavă Bunului Dumnezeu pentru această binecuvântare de a fi prezent din nou și de a sluji Sfânta Liturghie la Sfânta Mănăstire Putna, după iată cinci ani de zile, tot într-o perioadă binecuvântată, aceasta a Triodului. Este o duminică însemnată a anului bisericesc, aceasta de astăzi, căci este numită Duminica a 33-a după Rusalii sau a Vameșului și a Fariseului, după Sfânta Evanghelie de la Luca, care a fost citită, și este, în același timp, începutul Triodului, a unei perioade de zece săptămâni de pregătire pentru Sfintele Paști.
Această perioadă se numește Triod, după cele trei cântări speciale care sunt folosite la slujbele Bisericii în această perioadă, dar și după cele trei subperioade ale acestei perioade de zece săptămâni, căci Părinții au rânduit mai multe duminici cu însemnătate duhovnicească aparte, fiecare, începând cu Duminica Vameșului și a Fariseului. Așadar, trei săptămâni de pregătire pentru Sfântul Post, apoi șase săptămâni, a doua perioadă, șase săptămâni ale Sfântului Post al Paștilor, și ultima perioadă este Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Iisus Hristos, care iată, după această pregătire de trei plus șase săptămâni, suntem cu toții chemați să petrecem cu Hristos ultimele Lui zile și ore, Patima Sa, așezarea în mormânt și, în cele din urmă, Învierea Sa.
În înțelepciunea lor, Părinții Bisericii ne-au oferit această lungă, frumoasă perioadă de pregătire duhovnicească și, tot în înțelepciunea lor, au stabilit ca începutul acestei perioade, ziua de astăzi, începutul Triodului, să fie închinat acestei parabole a Vameșului și a Fariseului.
Ni se pun împreună, ni se pun în fața ochilor două exemple de raportare a noastră la Dumnezeu. Este mai întâi exemplul Fariseului mândru, iar apoi al Vameșului celui pocăit. Sfânta Evanghelie de la Luca spune că s-au suit la templu să se roage amândoi, Fariseul și Vameșul. Prin această expresie, că s-au suit la templu, trebuie să înțelegem că prezența lor în templu nu a fost una pentru o rugăciune simplă, nu a fost o ridicare întâmplătoare, ci, ca și a lui Zaheu Vameșul care s-a ridicat, s-a suit în sicomor să-L întâlnească pe Hristos, și Vameșul, și Fariseul s-au suit la templu pentru o întâlnire semnificativă cu Dumnezeu. Așa cum se întâmplă cu noi, cum s-a întâmplat astăzi la Sfânta Liturghie, nu am venit la un Acatist, la o slujbă de Vecernie, ci am venit la Sfânta Liturghie, în care Îl putem întâlni pe Hristos, în icoană, în cuvântul Evangheliei, și mai presus, în Sfânta Împărtășanie, ni se oferă Trupul și Sângele Lui.
Nu este o întâlnire obișnuită, este o întâlnire care ar trebui să ne schimbe viața, așa cum s-a întâmplat cu Zaheu vameșul și cu vameșul din această parabolă. Se urcă amândoi la templu să se roage, numai că rugăciunea fariseului nu arată a rugăciune, nu aduce nici mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui, nu cere ajutor, nu cere binecuvântare. Este o împlinire de sine, o laudă în fața lui Dumnezeu însuși. Începe cu cuvintele „Îți mulțumesc, Doamne”, care ar trebui să fie cuvintele unei rugăciuni, dar continuă cu mulțumirea pentru starea lui, pe care o credea de îndreptățit înaintea lui Dumnezeu: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt răufăcător, nedrept, desfrânat sau ca acest vameș păcătos. Dau zeciuială și postesc de două ori pe săptămână”,
Deși se afla într-un moment privilegiat al vieții lui, s-a ridicat, s-a suit la templu să se roage, fariseul nu a găsit alte cuvinte în fața lui Dumnezeu, căci templul lui Dumnezeu era considerat locașul Lui. În fața lui Dumnezeu însuși, fariseul vine să se laude. Părinții Bisericii vorbesc despre acest păcat, care este foarte grav și foarte subtil: păcatul mândriei. Sfântul Ioan Scărarul, care a scris o carte, Scara, pentru călugării care vor să pășească de la pământ la cer, să se înalțe prin străduințe de la pământ la cer, spune în Cuvântul 21 că slava deșartă este cea care naște mândria.
Iată, luați aminte: Sfântul Ioan face o diferență între aceste două patimi. Slava deșartă este tocmai aceasta a fariseului, care se înălța pe sine însuși, își considera multele strădanii și se înălța pe sine înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul spune că această patimă este foarte subtilă, este ca o ceapă: dacă dai o frunză la o parte, apare alta, și apoi alta, și apoi alta. La fel este și slava deșartă, spune Sfântul Ioan: ”Dacă postesc, se poate să ajung să fiu ispitit de slava deșartă, căci mă mândresc că postesc. Dacă nu postesc, iarăși s-ar putea să fiu ispitit de slava deșartă, căci mă gândesc să fiu cumpătat. Dacă mă îmbrac în veșminte frumoase, sunt ispitit, bineînțeles, de slava deșartă, căci mă arăt oamenilor în veșminte frumoase. Dacă mă îmbrac în veșminte modeste, iară sunt ispitit, căci vreau să arăt modestie. Dacă vorbesc, sunt ispitit de slava deșartă, căci vreau să arăt ce știu. Dacă nu vorbesc, iară sunt ispitit, căci vreau să par cumpătat și să nu mă arăt oamenilor.”
Slava deșartă este această patimă foarte subtilă, care ia prilej din fiecare moment al vieții noastre pentru a ne ispiti. Post, îmbrăcăminte smerită, modestie, tăcere – toate ar trebui să fie virtuți. Iată că slava deșartă poate lua prilej din ele și le poate întoarce în momente de patimă, de mândrie. Așadar, spune Sfântul Ioan, slava deșartă poate naște mândria. Iar dacă slava deșartă este înălțarea noastră înaintea oamenilor, mândria este un păcat și mai grav, căci, spune Sfântul Ioan, mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, disprețuirea oamenilor, ușa fățărniciei și prilej al mâniei.
Iată, dacă la început ne înălțăm înaintea oamenilor prin slava deșartă, prin mândrie ne înălțăm înaintea lui Dumnezeu însuși, până la punctul de a-L tăgădui pe Dumnezeu și a-i disprețui pe oameni. De aceea, Sfinții Părinți ne avertizează că această patimă este una foarte gravă și un dar foarte, foarte subțire, foarte viclean.
Haideți să ne gândim la viețile noastre. Dacă suntem în lume, ne putem mândri că avem un titlu, că avem o poziție importantă în societate, că avem avere, și lucrul acesta ne îndreptățește pe noi să ne considerăm înălțați înaintea semenilor noștri. Dacă suntem în mănăstire, ne străduim cu cele ale Duhului, să ne rugăm, să plecăm genunchii la metanii, să participăm la multe slujbe.
Știți cu toții că, în istoria Bisericii, au fost mulți călugări care doreau o viață și mai severă decât aceasta a călugărilor care se îndepărtează de lume, ducând o viață în comuniune frățească în mănăstire. Acei călugări care doreau o viață mai aspră se retrăgeau în pustie. Și în pustie se retrăgeau nu pentru că lumea era rea, ci pentru că lumea era prilej de ispită.
În pustie nu mai întâlneau pe nimeni, nu mai era ispita ochilor, nu mai era ispita auzului, căci se întâlneau foarte rar, și cu cine? Doar cu pustnici la fel ca ei, când se adunau duminica la Sfânta Liturghie. Nu mai era ispita rangurilor, a banului, a bogăției, toate acestea erau suprimate. De aceea plecau din lume, să scape de ele. Totuși, rămânea o ispită: aceea că au ajuns deja oameni înduhovniciți. Și sunt sintagme ale Părinților, în care prezintă această mândrie a celor pustnici care se credeau îmbunătățiți și visau că o mulțime de credincioși vin să-i numească sfinți și să le ceară sfatul. Deci, chiar și în pustie, nu scăpau de această ispită a mândriei.
Această parabolă a Vameșului și a Fariseului ne îndeamnă să privim în sufletele noastre. Fie că suntem în lume, fie că suntem în mănăstire, această patimă este foarte subtilă, iar toată strădania noastră duhovnicească poate să o năruie într-o clipită. Am crezut că am făcut, că ne-am rugat, că am citit, și un singur gând al mândriei dărâmă toată strădania noastră.
Ce să facem atunci? Să luăm ca exemplu pe vameșul cel păcătos, care s-a arătat smerit și, după cuvântul Mântuitorului, s-a întors mai îndreptat la casa sa. Știți cu toții că vameșii erau oameni păcătoși, pentru că erau, în primul rând, trădători de neam. Se puseseră în slujba stăpânitorilor romani ca să adune taxele de la frații lor evrei. Ca niște trădători, s-au pus în slujba stăpânitorilor și, pe lângă faptul că adunau taxele pentru stăpâni, își rotunjeau averile cu ceea ce furau din aceste taxe. Trădători și hoți, vameșul era exemplul perfect pentru evrei de om păcătos.
Iată că acest vameș, să nu uităm, s-a suit la templu. Nu s-a dus din întâmplare la templu, nu a trecut pe lângă templu și s-a gândit să intre în templu. Ca și Zaheu Vameșul, s-a suit la templu, l-a îndemnat Dumnezeu să se suie la templu, ca acolo să-și afle schimbarea vieții. Cu acest gând al schimbării vieții a spus doar o rugăciune simplă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
O rugăciune simplă, pe care vă îndemn să o urmăriți în timpul Postului Mare. Este stihul care se tot repetă la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, pe care o spunem la slujbe și facem metanii și închinăciuni. După ce facem trei metanii, spunând cele trei invocări ale rugăciunii Sfântului Efrem, apoi spunem patru stihuri, și primul stih este exact acesta: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Vameșul acesta păcătos a aflat smerenia. A venit cu sufletul încărcat de păcate, dar cu dorința de îndreptare. În Sfintele Evanghelii cele mai vechi – căci cele mai noi sunt cu miniaturi și sunt făcute chiar aici, la Mănăstirea Putna, cu multe miniaturi – în Sfintele Evanghelii mai vechi, în fiecare duminică, este prezentată o imagine. Iar în această duminică, imaginea era aceasta: fariseul, care privește țanțoș către altarul templului și parcă arată cum pune bani în vistieria templului, ilustrând mândria sa, și vameșul în spatele lui, care, cum spune Sfânta Evanghelie, nu îndrăznea să-și ridice ochii către altarul templului.
Vameșul acesta a aflat smerenia și a aflat îndreptarea, căci Hristos însuși spune că acesta s-a întors mai îndreptat la casa lui. Ceea ce înseamnă că sufletul lui s-a convertit. Din om hoț și trădător de frați, a devenit un om smerit și căutător de Dumnezeu, la fel ca Zaheu Vameșul.
Altfel, nu am putea înțelege remarca Mântuitorului. Vameșul acesta păcătos nu s-a întors nicidecum la meseria lui de vameș, ci a căutat îndreptare, la fel ca Zaheu Vameșul, care a promis Mântuitorului că întoarce împătrit ceea ce a despăgubit.
Iară Sfântul Ioan Scărarul ne vorbește despre smerenie. Sfântul Ioan, care a petrecut 40 de ani într-o chilie, departe de comunitatea monastică a Sfintei Ecaterina de pe Muntele Sinai, singur în pustie, a fost chemat, după acești 40 de ani, să fie stareț al Mănăstirii Sfânta Ecaterina. În acești 40 de ani de petrecere în rugăciune, Sfântul Ioan, cu siguranță, a dobândit un duh al înțelegerii sufletului omenesc.
Sfântul Ioan spune, în alt capitol al cărții sale, Scara dumnezeiescului urcuș, despre smerenie că are trei etape. Prima etapă este aceasta: să primim cu bucurie disprețul celorlalți sau necinstea celorlalți. Este, mai exact, opusul mândriei fariseului, care se considera pe sine însuși drept, că nu este păcătos și așa mai departe. Așadar, prima etapă pe care ar trebui să încercăm să o urmărim și noi în post este să nu mai considerăm necinstea celorlalți ca pe o jignire.
A doua etapă, spune Sfântul Ioan, este potolirea iuțimii, respectiv dobândirea discernământului, a lucrului pe care îl facem cu multă băgare de seamă. Așadar, a doua etapă este aceasta: dobândirea discernământului.
A treia este nemulțumirea cu bunurile intelectuale și duhovnicești acumulate și dorirea pentru multă învățare.
Imaginați-vă, iubiți credincioși, că noi, peste trei săptămâni, începem postul. Aceste trei săptămâni sunt o pregătire, un îndemn să ne pregătim să începem postul cum se cuvine. Imaginați-vă că, peste trei săptămâni, noi ne gândim la cele două exemple, al fariseului și al vameșului, și considerăm, în primul rând, raportarea noastră la Dumnezeu și la oameni.
Dacă suntem cuprinși de slavă deșartă și ne înălțăm în fața oamenilor sau poate chiar de mândrie, încât să-L tăgăduim pe Dumnezeu și să-i disprețuim pe oameni, să privim în sufletul nostru și să învățăm, după cum spun cântările din această zi, de la Vecernie și Utrenie, să nu urmăm exemplul fariseului, ci pe cel al vameșului celui smerit.
Ce ar fi ca, peste trei săptămâni, să ne gândim: oare vom ajunge să urmăm acest exemplu de smerenie? Să nu ne mai tulbure lucrurile pe care le spun cei din jur din răutate, din neînțelegere, din neputința cuprinderii stării noastre?
Un părinte român care trăiește încă spune: „Noi ne tulburăm când ne jignește cineva și poate folosește chiar un nume foarte jignitor.” Cum este cazul femeii cananeence, care părea jignită de Mântuitorul însuși.
Ce ar fi să ne uităm în oglindă? Spune părintele român: „Avem curajul să ne uităm în oglindă, să ne descoperim pe noi înșine?”
Sunt multe exemple în Pateric unde părinții arată smerenie. La un părinte vine cineva să-i cerceteze smerenia și îi spune: „Ești bețiv!” – „Așa sunt.” „Ești curvar!” – „Așa sunt.” „Ești băutor, iubitor de avuție!” – „Așa sunt.” „Ești eretic!” – „Nu, asta nu sunt.”
Deci, nu l-au atins vorbele neadevărate. Când era vorba de relația lui cu Dumnezeu și cu Biserica, a spus: „Eretic nu sunt.” Dar la celelalte a răspuns: „Spuneți ce vreți, eu mă cunosc pe mine însumi.”
De ce ne tulburăm noi când ne spune lumea ceva jignitor? S-ar putea să aibă dreptate. S-ar putea ca, în sufletul nostru, să se răscolească această neputință, că cel care spune un cuvânt jignitor s-ar putea să aibă dreptate.
Ce ar fi să ne propunem noi să învățăm să nu mai răspundem celorlalți, să învățăm smerenia, să nu mai fim tulburați de cuvintele celorlalți? Aceasta înseamnă că noi nu trebuie să mai arătăm așa cum spun cuvintele celorlalți. Și, dacă am trecut peste această primă etapă, să mergem la a doua: să descoperim cumpătarea, adică să nu mai răspundem cu iuțime.
Spune Sfântul Ioan despre potolirea iuțimii, care înseamnă dobândirea cumpătării, să nu mai răspundem cu iuțime, să nu ne mai arătăm iarăși că suntem deștepți și frumoși și le știm pe toate, ci să ne arătăm cumpătarea. Iar acestea două, smerenia și cumpătarea, să ne ducă la dorința de a învăța mai mult.
Ce și-ar putea dori omul mai mult în această viață decât să fie deschis să învețe mai mult? Toată viața noastră este un pelerinaj în care suntem chemați, suntem invitați să învățăm mai mult. Învățăm când suntem copii cei șapte ani de acasă, învățăm mai apoi la școală. Nu înseamnă că, dacă am terminat școala, suntem oameni învățați, ci continuăm să învățăm, și din cele ale științelor, dar mai ales din cele ale duhovniciei: să învățăm să ne rugăm, să învățăm smerenia, să învățăm dragostea de Dumnezeu și de semeni.
Această parabolă a vameșului și a fariseului, acum, la început de Triod, la începutul perioadei de 10 săptămâni de pregătire, este un bun prilej să învățăm cum să petrecem acest Triod, și mai ales perioada postului celui mare, a Sfintelor Paști. Să ne propunem să învățăm smerenia!
Se spune că o altă traducere a acestui cuvânt, a rugăciunii vameșului celui păcătos – „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” – este: „Dumnezeu, fii izbăvitorul meu, al păcătosului!” Ceea ce înseamnă că această rugăciune este adresată direct Mântuitorului Iisus Hristos, nu este o formulare vagă.
Începem Triodul, mai apoi continuăm cu Postul Sfintelor Paști, ca o pregătire ca noi să-L întâlnim pe Hristos Cel mort și înviat și să-L recunoaștem ca Mântuitor. 10 săptămâni, apoi 6 plus 1 săptămâni, în care exersăm această pregătire de a-L întâlni pe Hristos Cel înviat.
Iar lecția smereniei este aceasta: smerenia înseamnă, în primul rând, să ne recunoaștem departe de Dumnezeu și de oameni, păcătoși, ca vameșul din parabolă, iar mai apoi să rostim cuvintele rugăciunii, care să ne arate pe noi recunoscători pentru faptul că din această îndepărtare de Dumnezeu, care înseamnă păcat, Dumnezeu ne scoate prin Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care este izbăvitorul sufletelor noastre, Cel care S-a lăsat răstignit pe Cruce ca să moară, să biruiască moartea și să ne dăruiască nouă viață veșnică.
Așadar, vă doresc, părinților și fraților, și dumneavoastră tuturor, 10 săptămâni de pregătire cu înțelegere duhovnicească. De ce postim? De ce ne rugăm? De ce avem aceste slujbe lungi: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, Canonul Sfântului Andrei, rugăciunea Sfântului Efrem?
Dacă omul nu înțelege aici și nu-și coboară înțelegerea în suflet, ratează această taină a întâlnirii cu Dumnezeu: în rugăciune, în cântare, în celelalte slujbe ale Bisericii.
Și nu există o altă perioadă mai potrivită în anul bisericesc decât aceasta a postului, când mai lăsăm deoparte și mâncarea, și datoriile noastre multe, și pofta de bani și de înavuțire, și ne amintim că suntem făpturi create după chipul lui Dumnezeu, cu îndemnul și cu făgăduința de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.
Acum, în post, este șansa noastră să ne reamintim. În fiecare post avem această șansă: să ne reamintim că Dumnezeu ne așteaptă, ca cei care suntem creați după chipul Lui să ajungem la asemănarea cu El, adică sfinți, după sfințenia lui Dumnezeu.
Amin!”
