Primul Arhiepiscop ortodox român al Marii Britanii și Irlandei de Nord va fi întronizat azi la Londra. Ceremonia se va desfășura la Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” după Sfânta Liturghie, care va fi oficiată de un sobor de ierarhi din țară și străinătate. Preasfințitul Părinte Atanasie a fost ales în demnitatea de arhiepiscop al nou-înființatei eparhii din Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale în luna octombrie a anului trecut.
Recent, invitat în studioul Jurnalului Trinitas, a vorbit despre comunitatea românilor din eparhie, despre parohiile Bisericii noastre, dar și despre provocările pe care le aduce noua misiune la care a fost chemat.
Bine v-am regăsit. Este o bucurie și o binecuvântare ca de fiecare dată. Vă felicităm și noi cu acest prilej și prima întrebare pe care aș vrea să v-o adresez este: Cu ce gânduri plecați din Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, loc în care ați slujit și ați crescut, odată cu episcopia, la propriu și la figurat, timp de 17 ani?
Cred că primul gând este de recunoștință, din cauză că, într-adevăr, acești ani au însemnat un început: începutul slujirii bisericești, începutul vocației monastice, pe care am îmbrățișat-o în Italia, începutul unei noi eparhii, din cauză că îmi aduc aminte cu oarece nostalgie că acum 17 ani, în luna mai a anului 2008, avea loc întronizarea Preasfințitului Părinte Episcop Siluan ca prim ierarh al acestei eparhii și însemna un nou început, care deschidea niște orizonturi la care nu ne puteam gândi încă la acea vreme.
Și îmi aduc aminte, într-una dintre emisiunile Trinitas TV, când a venit Preasfințitul Părinte Episcop Siluan la puțin timp după ceremonia de înscăunare, de întronizare, s-a ajuns la numărul de 100 de parohii și părea ceva foarte, foarte impresionant, părea ceva deosebit. Și cumva concluzia era că asta ar fi maximul ce se poate face și uite, acum deja avem aceste 100 de parohii și ce o să facem mai departe?
Și, privind în spate, mi-am dat seama că Dumnezeu, câteodată, are niște planuri care depășesc orizonturile noastre – fie ele și duhovnicești, fie și până la urmă intelectuale și pragmatice – și ne surprinde tot timpul. Dumnezeu are această calitate de a-l surprinde pe om.
De aceea, mă gândesc cu recunoștință că tot ceea ce rânduiește Dumnezeu – și, până la urmă, slujirea misionară a Bisericii – este un lucru care poate să ne surprindă, ne surprinde și ne deschide în față noi perspective. Pentru cine? Pentru românii care au adus o mică bucățică din țară și au adus-o, până la urmă, în diasporă, fie că este vorba de Italia, de care mă despart acum – și sunt recunoscător și probabil voi fi recunoscător întreaga mea viață, nu doar acestei țări, dar și acestei eparhii, care a însemnat pentru mine formare – a însemnat formare duhovnicească, dar și formare în slujire, în pastorație, în misiune și în tot ceea ce am reușit să facem în acești ani.
Și să încerc să readaptez – sau, expresia modernă, să „reinventez” – soluția adaptată la o lume care este, de data aceasta, anglo-saxonă, o cultură care este britanică, o lume care are alte orizonturi, care poate s-a depărtat puțin de Europa, dar care găzduiește un popor care are o inimă foarte, foarte mare.
Și, cum vorbeam înainte să intrăm în direct – m-a și bucurat foarte mult că ați spus lucrul acesta – cel mai mare dar pe care îl avem acolo sunt tocmai creștinii, oamenii. Ăsta este lucrul cel mai de preț. Și, de aceea, plec cu un sentiment de recunoștință și îmbrățișez alt sentiment de recunoștință – toate lucrurile pe care le-am primit în Italia, dar și această bucurie de a fi alături de creștini, din cauză că oamenii reprezintă cea mai mare valoare.
Înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, în anul 2008, era un pas firesc, pentru că numărul românilor era din ce în ce mai mare. La fel se întâmplă și acum, în Arhiepiscopia Marii Britanii și Irlandei de Nord. Câți români avem acum acolo? Pe câți îi veți lua în grija părintească?
Statisticile oficiale vorbesc de 1.500.000 de români în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, dintre care, probabil, între 400.000 și 500.000 doar în zona metropolitană a capitalei Londra. Și, într-adevăr, aminteați foarte bine un eveniment important: intrarea României în Uniunea Europeană a declanșat un val migratoriu spre țările din vestul Europei și mai cu seamă Italia și Spania, la acea vreme.
Un alt eveniment, de fapt, ne-a pus în poziția, am putea spune, de a răspunde la niște provocări pastorale. S-a întâmplat și în Marea Britanie și cele două despre care ați amintit – Brexitul și, bineînțeles, pandemia. Din cauză că, odată cu Brexitul, au apărut primele cifre oficiale. Guvernul britanic a solicitat tuturor celor care se află în Regat să-și reglementeze situația, ținând cont de faptul că aveau să fie introduse anumite restricții, am putea spune, sau limitări de circulație între Uniunea Europeană și Regatul Unit.
Și atunci a apărut această cifră care, bineînțeles, a fost popularizată de presă și de televiziune: 1.300.000 de cereri depuse la Home Office, ceea ce înseamnă, de fapt, Ministerul de Interne al Regatului Unit al Marii Britanii, la care, bineînțeles, se adăugau toți cei care deja erau acolo sau care erau români care dobândiseră între timp cetățenia britanică. Și de acolo am aflat aceste cifre.
După care, bineînțeles, că mulți dintre românii care se aflau și în Italia și în Spania și în alte țări ale Europei, odată cu restricțiile care au fost mult mai puternice în timpul pandemiei în Europa – și mai cu seamă vorbesc despre Italia, unde am cunoscut îndeaproape această situație și am trăit-o în prima linie, am putea spune – au preferat să plece. Să plece unde? În Marea Britanie, unde condițiile au fost poate mai blânde, mai ales cele legate de muncă și de dreptul de muncă și de tot ceea ce a însemnat pentru un român adaptarea într-un mediu care acordă mai multe beneficii.
Și atunci am aflat aceste cifre și, bineînțeles, că Sfântul Sinod, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh, a luat această inițiativă – la recomandarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Iosif – de a înființa o structură bisericească sub forma unei episcopii, care, la foarte scurt timp, ținând cont de realitățile locale, de faptul că este regat, de faptul că se află doar în zona metropolitană a Londrei – cum vă spuneam, aproape o jumătate de milion de români – s-a decis să se ridice această episcopie la rangul de arhiepiscopie și, bineînțeles, să se facă alegeri care au avut loc anul trecut, pentru numirea unui nou ierarh al acestei eparhii.
Cea mai veche parohie românească din Londra a împlinit, dacă nu mă înșel, 60 de ani. Este vorba de Parohia „Sfântul Gheorghe”. Aveți oameni, dar aveți și o casă. Bineînțeles, fiecare episcopie, arhiepiscopie, trebuie să aibă și un centru eparhial. Unde veți funcționa?
Înainte să răspund la întrebare, încep prin a spune că e o mare bucurie că tocmai această parohie, care este și cea mai – am putea spune – prima și unica pentru o perioadă lungă de timp, din 1964, deci exact 60 de ani în urmă, anul acesta vom face deja 61 de ani, parohie care a fost vizitată și de vrednicul de pomenire Patriarhul Iustinian, la doar un an după înființare, când a fost primit și de Regina Elisabeta a Marii Britanii, parohie unde se află iconostasul istoric al Mănăstirii Antim, care datează din secolul al XIX-lea, o adevărată operă de artă, care a fost dus cu eforturi foarte mari în timpul comunismului și a restricțiilor cele mai mari pe care le-a cunoscut țara noastră. Ei sunt stâlpii de suflet ai catedralei. Sunt cei mai apropiați – nu doar, am putea spune, fii duhovnicești, dar și colaboratori cu care pornim la drum în această nouă responsabilitate.
În ceea ce privește centrul eparhial, în prima perioadă acesta va fi amenajat la o mănăstire care este închinată Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, dar, în același timp, este și sub ocrotirea Maicii Domnului, având hramul „Nașterea Maicii Domnului”, undeva în partea de nord a Londrei, aproape de orașul Luton, unde se află și un cunoscut aeroport, de unde zboară mulți români. Acolo, prin osteneala unei frății mici, s-a achiziționat un spațiu care a fost amenajat, în care se dorește – este dezideratul – de a construi și o bisericuță, bineînțeles, și acolo să amenajăm centrul eparhial în viitorul apropiat, ca să putem să răspundem la toate necesitățile. Adică să facem și o administrație eparhială, să putem să pornim la drum cu tot ceea ce înseamnă responsabilitate – nu doar duhovnicească și pastorală, dar, bineînțeles, și administrativă.
Câte spații de slujire există în această arhiepiscopie și câți au o biserică proprie, așa cum suntem noi obișnuiți să spunem „biserică”, cum știm noi biserica strămoșească de acasă?
Într-adevăr, numărul de parohii, vă spuneam, este identic cu cel pe care l-am găsit în Italia atunci când, alături de Preasfințitul Părinte Episcop Siluan, am ajuns pentru prima dată în nordul Italiei, într-un mic sătuc care se chema Gavedo, și era vorba despre 70 de parohii. Acesta este numărul de parohii și avem cinci așezăminte monahale.
Bucuria cea mai mare este că, într-adevăr, în ultimii trei ani, mai multe parohii au făcut demersuri pentru achiziționarea unui spațiu de cult. De aceea, catedrala — care este proprietatea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Marii Britanii și Irlandei de Nord — poate este cel mai emblematic loc care a fost achiziționat, vă spuneam eu, cu sprijinul parohiei „Sfântul Gheorghe”, dar, bineînțeles, și cu sprijinul autorităților de stat din România: Secretariatul de Stat pentru Culte și Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.
Dar au început să cumpere și parohiile biserici. În Scoția, spre exemplu, avem un părinte care a cumpărat o biserică și acum a început demersul pentru cumpărarea unei a doua biserici. Am primit o altă biserică în Scoția sub formă de donație. S-a achiziționat o biserică în Țara Galilor. A mai fost cumpărată alta în Anglia. Deci, numărul acestora crește, și bucuria este foarte mare că tot mai mulți părinți încep să ia inițiativa de a colecta fonduri pentru a putea achiziționa lăcașuri de cult care nu mai sunt folosite — din partea Bisericii Anglicane, din partea Bisericii Scoției, din partea altor culte — care, datorită faptului că au ajuns la un moment de criză spirituală, sunt puși în fața unei realități: aceea de a închide aceste locașuri.
Pentru noi este o mare, mare binecuvântare. Ne dăm seama că suntem, să zicem, prezența potrivită la momentul potrivit, într-un moment de criză, poate spirituală, pentru Occident și de renaștere duhovnicească, de împrospătare duhovnicească, cum o numea atât de inspirat Olivier Clément în Franța. Și el credea — să fac o mică paranteză — că Ortodoxia va fi cea care va da putere Occidentului să renască, să înceapă din nou.
De multe ori, mulți dintre marii teologi ai Occidentului — teologi ortodocși, dar și romano-catolici — să știți că au văzut o speranță în această prezență care, la început, părea foarte, foarte modestă.
Și îndrăznesc să mai fac încă o mică paranteză. Citeam de curând un articol semnat de vrednicul de pomenire mitropolit Kallistos Ware, care a fost un englez convertit la Ortodoxie, cu numele său de laic Timotei. A primit botezul, a ajuns monah, preot și ulterior episcop. Toată viața lui a fost profesor universitar. Și într-un articol semnat cu 30 de ani în urmă povestea despre realitățile din Marea Britanie, dar concluziile erau puțin descurajante. Spunea că, da, într-adevăr, după atât de multe eforturi, după atât de multe — am putea spune — speranțe, rugăciuni și o absență atât de mare a Ortodoxiei în Occident, iată, pe ici, pe colo, apare câte o mică parohie. Și zicea el: „Dar cred că asta este o mângâiere de la Dumnezeu. Nu cred că vom reuși să vedem mai mult decât atâta.”
El a văzut mai mult decât atâta. A fost și la congresul Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale, care a avut loc la Roma în 2016, și am avut ocazia să vorbesc cu el. I-am mărturisit și mi-a spus: „Știi că m-am înșelat? Să știi că ceea ce se întâmplă acum în Occident este cu adevărat o… e o minune!”, zicea el. „Este o minune.”
A trecut la Domnul cu trei ani în urmă. Dar de atunci lucrurile s-au schimbat și mai mult. Probabil, dacă ar vedea — și probabil vede, din cer — ceea ce se întâmplă, s-ar bucura foarte mult să vadă că și în Anglia numărul parohiilor nu rămâne doar la două-trei, cum le-a cunoscut el la început de tot. Avea speranța aceasta, dar care, cumva, ajunsese la nivelul descurajării. După aceea, însă, a prins mult, mult curaj. Și credem că va fi mult mai bine într-un viitor apropiat.
Care sunt provocările la care vă așteptați? Nu știu, poate chiar din punct de vedere geografic, pentru că îmi aduc aminte când povesteați, la un moment dat, tot pentru Trinitas TV, provocările pe care le aveați în Episcopia Ortodoxă Română a Italiei. Distanțele foarte mari, a fost perioada aceea – care încă mai există în unele parohii românești din diaspora – când trebuia să puneți biserica, impropriu spus, în portbagaj sau, mai știu eu, cu vaporul sau într-o barcă. Care sunt provocările, de data aceasta, în Arhiepiscopia Marii Britanii și Irlandei de Nord?
Din fericire, aceleași. Și îndrăznesc să spun: o greutate pe care o trăiești a doua oară este mult mai ușoară. O greutate cu care te deprinzi devine binecuvântare și îți aduce zâmbetul pe față. Sunt aceleași provocări. Într-adevăr, realitățile sunt foarte, foarte asemănătoare din punct de vedere pastoral, chiar dacă, la nivelul culturii, al limbii, al soluțiilor administrative și juridice, lucrurile diferă, să știți că, în esență, dacă privim în urmă, misiunea preotului este foarte asemănătoare cu ceea ce s-a făcut în Occident acum 30, 20 și chiar 15 ani. Adică, preotul este cel care își amenajează biserica. De multe ori, trebuie să aștepte ca o altă comunitate – care poate este romano-catolică, sau anglicană, sau protestantă – să termine serviciul liturgic de dimineață, iar noi începem mult mai târziu, pe la ora 10:00. Dar asta e cazul fericit. Am trăit acum, recent, într-o vizită pastorală, un caz unde am început Liturghia după ora 12:00. Sunt și cazuri în care trebuie să o începi mult mai devreme, adică la ora 6:00 dimineața, din cauza că la ora 9:00 va intra o altă comunitate în acel spațiu.
Din fericire, prezența noastră într-un spațiu latin a însemnat și o binecuvântare, pentru că Biserica locală a fost mult mai îngăduitoare, mai blândă, mai accesibilă. Spațiul anglo-saxon este un spațiu care calculează lucrurile foarte pragmatic. Folosirea oricărui spațiu înseamnă neapărat și plata – achitarea unei chirii – care, de multe ori, nu este simbolică, sau chiar deloc simbolică. Ceea ce înseamnă un efort mare, economic, din partea comunității.
Sunt foarte multe sacrificii și, de multe ori, într-adevăr, lipsește și spațiul de depozitare a lucrurilor necesare slujirii. Și spuneați și dumneavoastră atât de frumos – eu, puțin așa, ca să îndulcesc durerea, spuneam că le punem în portbagaj, le purtăm din oraș în oraș –, mai ales că am întâlnit, în Marea Britanie, același principiu pe care l-am aplicat și în Italia: înființarea de noi misiuni.
Misiunile sunt niște locuri de slujire care au, am putea spune, perspectiva sau vocația, menirea de a deveni, în viitor, parohii. Dar, până atunci, trebuie să mergi și să slujești. Mergi la o familie, mergi la altă familie, închiriezi apoi un spațiu cu ajutorul câtorva familii, începi să faci întâlniri, cateheze, slujbe, întâlniri duhovnicești, să creezi o legătură de suflet cu credincioșii și cu oamenii, să ai o legătură de încredere cu autoritățile locale – care, de multe ori, privesc cu rezervă.
Și nu e vorba doar de Marea Britanie și de Anglia, e vorba de tot spațiul occidental, care este un spațiu pragmatic, calculat, un spațiu în care valorile trebuie să fie foarte bine încadrate, fără a lăsa loc improvizațiilor. Iar noi, de multe ori, purtăm cumva amprenta unei latinități și a unui fel de a fi – poate, chiar dacă nu suntem pe malul mării Mediterane –, îndrăznesc să spun, a unei culturi mediteraneene, care este mult mai caracteristică popoarelor care se află mai spre sud.
Dar toate puse la un loc au arătat că această metodă funcționează: de la portbagaj, la misiune, de la misiune, la o filie, de la filie, la parohie, de la parohie, la biserica achiziționată, și de la biserica achiziționată, la un adevărat centru comunitar. Pentru că ăsta este, până la urmă, nivelul final – de a avea un propriu centru comunitar în care să existe școală românească, să existe cateheză, să existe evenimente, bineînțeles, slujbele care urmează ciclul liturgic uzual, pe care îl cunoaștem cu toții.
Dar, pe lângă partea strict liturgică, să existe și această casă românească, cum o numim noi, unde fiecare român să se simtă cu adevărat la el acasă. Și avem aceste realizări. Amintesc doar una dintre parohii – a doua din Marea Britanie – care, să zicem, a reușit această performanță: parohia din Leeds, care anul trecut și-a sfințit pictura, după ce a fost târnosit altarul și care, pe lângă biserică, are și școală românească, are și săli de evenimente. E o parohie care, după – am putea spune – 20 de ani, dacă nu puțin mai mult de prezență, a reușit să ajungă la o așezare. Și asta este, până la urmă, virtutea cea mai mare: să avem răbdare. Pentru că această cărămidă duhovnicească, pe care o clădim ușor, pas cu pas, ea aduce roade.
Practic, aceasta este strategia, să înțeleg, pentru perioada următoare – pașii aceștia pe care ni i-ați menționat?
Da, absolut.
Cred că este foarte important să precizăm și ce statut juridic are Biserica Ortodoxă Română și cultele religioase în Marea Britanie.
Da. Cultele religioase în Marea Britanie sunt organizate sub forma unor organizații de caritate – îndrăznesc eu să fac o traducere a ceea ce britanicii numesc „charity”. Adică este un fel de corporație care are ca scop, până la urmă, binefacerea. Am putea să le spunem, într-un limbaj mai european, niște ONG-uri care, în esență, se ocupă, pe de o parte, de tot ceea ce înseamnă aspecte de slujire și liturgice, dar, pe de altă parte, sunt niște companii, niște trusturi care fac o operă socială. Din perspectiva autorităților civile, asta este vocația primară a cultelor – ceea ce este foarte bine.
Parohiile noastre, odată cu formarea unei comunități, cu obținerea unui spațiu, urmează acești pași: înregistrarea pe lângă ceea ce se numește Charity Commission, adică o comisie guvernamentală care reglementează toate aceste corporații sau asociații, sub forma legală locală. Toți acești pași vor fi urmați și de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Marii Britanii și Irlandei de Nord, care, până la urmă, activează chiar dacă într-un singur spațiu, în ceea ce înseamnă Regatul Unit al Marii Britanii, totuși în mai multe țări – că este vorba de Anglia, Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord – care au anumite afinități, am putea spune, dar care diferă, ele sunt și juridice.
Este o prioritate, bineînțeles, odată cu începerea activității acolo, obținerea a ceea ce numim în termeni generici „personalitate juridică”, care să corespundă legislației locale și să permită, bineînțeles, o recunoaștere din partea autorităților regatului.
