Arhimandritul Sebastian Serdaru, starețul Mănăstirii Pantocrator din Drăgănești-Vlașca, județul Teleorman, a subliniat, într-un interviu acordat Ilincăi Vandici, cât de importantă este apropierea de ceilalți și ajutorul oferit semenilor, în special în perioada sărbătorilor de Crăciun. El a evidențiat faptul că sărbătoarea Nașterii Domnului este un moment special care ne îndeamnă să ne deschidem către cei din jur și să vedem nevoile celor mai puțin norocoși.
Mesajul central al interviului său a fost acela că, pentru a petrece un Crăciun autentic, nu este suficient să ne umplem casele cu bunuri materiale, ci trebuie să împărțim cu ceilalți ceea ce avem. Această generozitate și grijă față de aproapele, spune arhimandritul, ne transformă în adevărați creștini și oameni. În contextul actual, când multe relații devin superficiale și oamenii se înstrăinează unii de alții, arhimandritul Sebastian îndeamnă la unitate și solidaritate, reflectând asupra rolului important pe care îl joacă aceste valori în viața de zi cu zi.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris interviul integral acordat de părintele stareț:
Părinte, vreau să vă întreb ce înseamnă sărbătoarea Crăciunului pentru dumneavoastră.
Da, pentru biserică, această sărbătoare este printre cele mai importante, deși s-a afirmat câteodată că este cea mai mare sărbătoare a creștinismului, și asta în special prin influența apuseană, datorită faptului că a devenit o lună încărcată. Pe lângă semnificațiile religioase s-au lipit tot felul de legende, cum ar fi cea a lui Moș Crăciun și altele asemenea, adăugate mult mai târziu. Desigur, este Luna Cadourilor și toate aceste obiceiuri pe care le păstrăm. Toate astea au făcut ca această sărbătoare să fie privită ca una dintre cele mai importante.
Totuși, trebuie să știm că pentru biserică cea mai importantă sărbătoare este Paștele, deși nu avem atâtea legende în jurul acelei sărbători. Totuși, Crăciunul este, dacă vreți, sămânța, este geneza marii sărbători a Paștelui. Adică la Crăciun se pregătește tot ceea ce Hristos va îndeplini, va duce la săvârșire în sărbătoarea Paștelui, acolo unde îl observăm exact pentru motivul pentru care a venit. A venit pentru că a vrut să ne dovedească cât de mult ne iubește. Iar în sărbătoarea Paștelui îl vedem frângând pâinea și spunându-ne că acesta este de fapt simbolul trupului lui, care se va frânge pentru noi efectiv pe lemnul Crucii. Dar apoi, deși va muri și va fi îngropat, așa cum va și spune „Iată, Fiul Omului se va da pe mâinile oamenilor și vor face orice vor vrea cu El,” totuși se adaugă această putere a lui Dumnezeu, înviindu-l din morți. Acesta este scopul pentru care a venit, pentru a ne arăta cât de importanți suntem pentru Dumnezeu.
Câteodată ne gândim cu toții, avem poate astfel de momente: „Ce sens am în lumea asta? Pentru ce am venit? Ce caut pe aici? Ce caut eu în viața mea?” Cum spunem adesea, nu? Dar, privind cât de iubiți suntem de Dumnezeu, un Dumnezeu care, până la urmă, l-a dat pe Fiul Său ca El să moară pentru noi, ca El să ne arate, să ne lumineze calea, să ne spună că nu există fericire mai mare decât aceea de a ne iubi unii pe alții, de a ne dărui unii pentru alții, acum, la Crăciun, iarăși înțelegem acest motiv al venirii în lume a lui Hristos. Și iarăși îl contemplăm pe Hristos prin modul Lui de a se apropia de noi.
Dumnezeu s-a apropiat în multe feluri de oameni. Citim în Vechiul Testament, de exemplu, că s-a apropiat vorbindu-le primilor oameni, lui Adam și Eva, care la rândul lor, nefiind pregătiți, iată, și aici e o lecție înfricoșătoare – poți să stai chiar lângă Dumnezeu, dar să eșuezi, să pierzi, să ratezi calea. Și atunci s-au întors împotriva Lui, pentru că șarpele a venit și le-a șoptit: „Nu vreți să fiți voi ca și El? De ce ați avea nevoie să vă învețe El ceva?”
Apoi, Dumnezeu s-a arătat lui Moise pe Muntele Sinai. Ne spune Scriptura că fumega muntele, erau tunete și fulgere, spaimă multă. Dar nici acel mod nu a fost foarte potrivit pentru oameni, pentru că și atunci s-au întors împotriva Lui. Multe alte episoade din Vechiul Testament ne arată faptul că Dumnezeu a avut multe tentative de a se apropia de omenire. Însă, aici, în Nașterea lui Hristos, este cea mai mare descoperire, spunem noi, cea mai mare descoperire de sine a lui Dumnezeu, încât Evanghelistul Ioan ne spune: „Pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut nimeni niciodată, pe Acela ni L-a făcut cunoscut Hristos.”
Iar îngerii, arătându-se în noaptea aceasta a nașterii lui Hristos păstorilor din Betleem, le spun: „Vi s-a născut Mântuitorul, mergeți și vedeți în Peștera din Betleem!” Și, venind, au găsit un copil înfășat în scutece și culcat în iesle. Iată descoperirea cea mai mare a lui Dumnezeu! Nu acel Dumnezeu înfricoșător de pe Muntele Sinai, nu acel Dumnezeu neînțeles, necunoscut din Grădina Raiului, nu acel Dumnezeu care a grăit aspru prin prooroci, ci de data aceasta într-o formă atât de accesibilă nouă. Cui nu-i place să vadă un copilaș înfășat în scutece, în brațele Maicii Sale? Iarăși o amintire care a marcat pentru totdeauna biserica, încât pe Maica Domnului o reprezentăm întotdeauna cu acest Dumnezeu prunc în brațe.
Adesea, cei care nu au înțeles aceste lucruri au întrebat: „Dar nu s-a făcut mare? N-a crescut? De ce îl mai reprezentăm copil?” Tocmai pentru că această copilărie a lui Dumnezeu a marcat pentru totdeauna conștiința bisericii, credința noastră. Credincioșii înțeleg că Dumnezeu s-a făcut fiul unei femei, Dumnezeu s-a făcut ca și noi, încât, dacă vreți, mesajul cel mare al acestei sărbători este tocmai acesta: să fim oameni. De fapt, dacă Dumnezeu s-a făcut om, nu avem nimic altceva de făcut decât să devenim și noi oameni. Cum? Prin bucurie, prin pace și, mai ales, iubind.
Devenim unii pentru alții dușmani, devenim străini. De aceea și slujba Nașterii ne îndeamnă foarte mult spre ieșirea aceasta către celălalt. Vezi-l și pe celălalt, vezi-l pe cel care nu are ca și tine. Zice la un moment dat slujba: „Dacă vrei să petreci un Crăciun adevărat, mai degrabă decât să-ți încarci casa cu tot felul de obiecte, mai bine împarte-le cu toți cei care au nevoie.” Și atunci va fi Crăciun, și atunci vom fi oameni.
Apropo de asta, chiar dumneavoastră ați spus că ne pierdem în tot felul de tradiții comerciale și uităm, de fapt, care este semnificația adevărată a acestei sărbători. Mai are Dumnezeu răbdare cu noi?
– Oh, da! Evanghelistul Ioan ne spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său, pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Rolul important, primordial al bisericii este tocmai acesta: să-i aducă pe oameni la Hristos, să-i facă să înțeleagă unicitatea acestei căi – Calea bisericii, a credinței.
Din păcate, timpul și istoria au transformat acest lucru în tot felul de forme. Oamenii, de multe ori, vin și ne întreabă: „Ce activități aveți aici? Ce faceți? Mai dați oamenilor să mănânce? Mai ajutați în stânga și în dreapta?” Da, facem și noi ce putem. Mulți ne laudă și spun: „Ce bine că faceți și voi ceva!” Oamenii au impresia că acesta trebuie să fie scopul unei mănăstiri și, în general, al bisericii. Desigur, trebuie să fie și asta, pentru că biserica este prima care propovăduiește milostenia, iertarea și întrajutorarea. Însă, în ultima vreme, sunt atât de multe fundații și așezăminte care au ca scop principal acest lucru.
Biserica, pe lângă toate acestea, trebuie să aibă ca scop principal să ne dăruiască pe Hristos. Fără Hristos, de unde să primim iertare? Ne iertăm unii pe alții, dar câteodată parcă nu e suficient. Ne iertăm și noi pe noi înșine, dar nu suntem o autoritate care să ne dăm și pacea. Pacea poate veni numai de la Hristos, prin Hristos, prin împărtășirea din iertarea Lui, din trupul și sângele Lui, din mesajul pe care El, în primul rând, ni l-a arătat și apoi ni l-a lăsat și ca învățătură.
Din această învățătură înțelegem că scopul principal al bisericii trebuie să fie acela de a ne deschide inima către urmarea lui Hristos. Momentul în care Îl întâlnim pe Hristos este acela în care înțelegem că, referindu-ne la Betleem, noaptea nu poate fi atât de neagră încât să nu fie undeva o luminiță, o stea care să ne cheme către locul unde Îl putem găsi pe Hristos.
S-ar putea să fim surprinși atunci când găsim această cale către Betleem. Este o cale pe care au străbătut-o Magii. Ne surprinde dorința lor de a veni din depărtare, de la peste 1000 de kilometri, doar pentru o idee, doar pentru a constata, pentru a vedea ceva. E mult și pentru noi astăzi, darmite pentru cei din secolul I, să pleci pe cămile, încărcat cu tot felul de daruri, doar pentru că ai moștenit de la generațiile dinainte ideea că se va naște un om foarte important. Însă, iată, au venit.
De câte ori se vorbește despre Magi, părinții bisericii spun că ei sunt simbolul credinciosului, al celui care pornește tocmai în această dorință de a găsi lumina, de a găsi iertarea, de a-L găsi pe Dumnezeu. Este un drum, este o cale. Și de aceea Magii sunt puși în antiteză cu Irod și cu cei din Templu, cu cărturarii vremii. Deși știau exact locul unde se va naște Mesia, știau profețiile despre El, niciunul dintre ei nu s-a mișcat. Le-au spus Magilor: „Mergeți voi și aflați, și dacă e ceva, ne anunțați și pe noi, venim și noi.” Dar nu au mers.
Magii sunt simbolul celui care se mișcă, care se schimbă. De aceea episodul despre ei este încheiat de evanghelist cu aceste cuvinte: „S-au întors pe altă cale în țara lor.” Fericitul Augustin interpretează acest lucru în mod spiritual, spunând că dacă au venit pe o cale, căutând bâjbâind prin noapte, neștiind încotro, se întorc pe altă cale după ce L-au văzut pe Prunc. Așa trebuie să fie și calea vieții noastre. Concluzia întâlnirii noastre cu Hristos este că, dacă am mers pe o cale până atunci, după ce L-am întâlnit pe Hristos nu mai putem merge pe aceeași cale. Trebuie să mergem și să descoperim noua cale pe care Dumnezeu ne-o trimite.
La fel este și cu iertarea. Ați întrebat despre iertare. În rugăciunea „Tatăl Nostru” avem câteva cereri foarte importante pe care Hristos însuși ni le-a învățat. Spune: „Iartă-ne pe noi, precum și noi iertăm.” Este o logică a iertării pe care Hristos ne-a învățat-o. Potrivit Scripturilor, în primul rând trebuie să primim noi iertare. Întâlnirea cu Hristos trebuie să însemne pentru noi primirea iertării.
Ce face omul când este iertat? Ce face copilul când este iertat? Saltă, se bucură, este fericit. La rândul nostru, trebuie să înțelegem că, dacă Dumnezeu ne-a iertat atât de mult, și noi trebuie să iertăm mai departe. Oamenii spun uneori: „Dar ce, n-am făcut chiar toate păcatele, sau cele mai mari păcate din lume?” Câteodată, păcatul, potrivit Scripturilor, este și indiferența noastră. Faptul că nu facem ceea ce ar trebui să facem, faptul că nu vrem pur și simplu să ne mișcăm, să ne schimbăm. Și aceste lucruri trebuie să ni le ierte Dumnezeu, pentru că probabil s-ar fi așteptat la mult mai mult de la noi.
Primind iertarea lui Dumnezeu, logica iertării din „Tatăl Nostru” este aceasta: momentul în care simți iertarea, momentul în care ai primit-o, las-o să curgă mai departe. Este ca un flux energetic. Las-o și dă-o mai departe, ca și ceilalți să înțeleagă sau să se mire: „Dar câtă bunătate are omul ăsta, cum poate să ierte așa?” Secretul tău va fi: „Da, dar eu am primit iertarea lui Dumnezeu.” Și dacă Dumnezeu m-a iertat, dacă am întâlnit un astfel de Dumnezeu, atunci nu am altceva de făcut decât să arăt cât de mult Îl iubesc și eu la rândul meu. Îi răspund și eu, la rândul meu, pentru că El m-a iertat, și voi ierta și eu mai departe.
Mai este ceva. Se pare că, de la începuturile noastre, drama cea mai mare a noastră a fost ascultarea șoaptelor șarpelui. Șarpele vine și se substituie lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat cu o anumită misiune, cu un anumit scop. Șarpele, însă, totdeauna răstălmăcește lucrurile. De altfel, numele lui în greacă, „diabolos,” înseamnă tocmai „răstălmăcitor.” El răstălmăcește lucrurile. De multe ori, nu are mare putere, cum credem noi. Ne speriem: „Sigur sunt legat, sigur sunt blestemat, sigur am farmece, am făcături, am legături.” Trăim în această frică permanentă și nu ratăm nicio dezlegare, nicio slujbă, nicio rugăciune.
Este adevărat, puterea acestor rugăciuni este foarte mare. Dar Dumnezeu nu ne-a creat ca să stăm permanent cu această frică și cu această căutare de a fi legați și dezlegați, la nesfârșit.
Noi când ne vom bucura? Când vom începe să trăim? Când vom începe să împlinim tot ceea ce Hristos ne-a lăsat? Așa cum spuneam, diavolul se folosește de toate poveștile astea, cum a făcut și în primul episod al Bibliei, cu Adam și Eva. A venit și le-a spus: „Ce a zis Dumnezeu? Că veți muri dacă veți mânca din fructul acesta? Nu se va întâmpla nimic! De fapt, Dumnezeu e viclean și știe prea bine că, dacă veți mânca, veți fi ca și El.”
Diavolul vine cu o contraofertă. Dumnezeu ne-a creat pentru a deveni ca El, prin har, prin bunătatea și puterea Sa. Însă diavolul spune: „Da, dar Dumnezeu vrea să aveți multă răbdare, vrea un drum lung, un traseu întreg, pe când eu vă ofer o ușă din dos. Dacă o luați pe aici, veți găsi calea scurtă și nu va mai trebui să așteptați sau să vă chinuiți.”
De multe ori, secretul constă tocmai în acest drum, pentru că drumul în sine e plin de experiențe. Vom fi dezamăgiți, vom cădea, vom fi loviți de oameni. Și, câteodată, ne place, când vedem pe cineva la pământ, să sărim și noi, să dăm și noi un șut. E cumva în firea noastră bolnavă. Însă, drumul acesta, cu toate suferințele pe care le încasăm, ne maturizează, ne face oameni. Dacă ne concentrăm doar pe ideal, riscăm să pierdem tocmai frumusețea călătoriei, fericirea călătoriei. Și tocmai asta este esențial pentru desăvârșirea noastră interioară, pentru perfecționarea noastră.
De aceea spuneam că diavolul este cel care totdeauna răstălmăcește. Schimbă ideea de Dumnezeu, până și ideea aceasta din sufletul nostru despre Dumnezeu, încercând să o distrugă. Și, din păcate, de multe ori îi reușește. În biserică văd oameni care vin cu o teamă de Dumnezeu, un Dumnezeu care, în mintea lor, abia așteaptă să îi prindă că au greșit, să îi pedepsească. Cineva îmi spunea: „Mi-e frică să intru în biserică, probabil se va dărâma pe mine.” De ce? Pentru că se gândea că Dumnezeu stă acolo doar să-l prindă și să-l pedepsească.
Biblia ne spune că „în tot locul stăpânirii sale, binecuvântează suflete al meu pe Domnul.” Domnul este peste tot, nu doar în biserică. Dumnezeu, cum este reprezentat în icoane, ține lumea în palma Sa. Aceasta ne amintește de atotputernicia Lui. Dar în Hristos vedem distrusă această imagine demonică, care ne făcea să credem că Dumnezeu este un stăpân aspru. Dumnezeul pe care ni-L descoperă Hristos, când se face copil, când vine cu iertare, este cu totul altfel.
Un exemplu frumos din Evanghelie este cel cu femeia prinsă în adulter. Toți voiau să o omoare cu pietre, dar Hristos s-a pus între ea și cei care voiau să o pedepsească. Este o icoană minunată: Hristos acoperind-o pe femeie, arătându-le că nimeni nu ar îndrăzni să arunce pietre în El. Mai târziu, desigur, au încercat și asta. Sfântul Ioan Gură de Aur îl numește pe Hristos „cel mai bun duhovnic,” pentru că, în multe episoade, Îl vedem acționând astfel.
Hristos nu stă niciodată să vădească păcatele cuiva, nu stă să arate cu degetul. Întotdeauna Îl vedem iubind. De aceea, era acuzat: „Iată, stă la masă cu prostituate, cu vameși, cu păcătoși.” Hristos era acuzat pentru că, deși înfierea păcatul, iubea toți oamenii și nu îi despărțea în păcătoși și drepți. Din contră, spunea că a venit pentru cei păcătoși. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune în prima sa epistolă că, dacă cineva spune că nu are păcat, îl face mincinos pe Dumnezeu, pentru că Hristos a venit să fie Mântuitorul nostru, al păcătoșilor. A venit să ne ierte.
A spune că nu ai păcate înseamnă că nu ai nevoie de niciun Mântuitor, de nicio iertare. Și asta, desigur, poate fi tot o influență a diavolului, o răstălmăcire pe care el o strecoară în mintea noastră.
Ce este important să reținem este că, în această sărbătoare a Nașterii Domnului, Hristos ne arată cât de mult ne iubește. A luat o formă străină de dumnezeire. În omiliile de Crăciun spunem că El, Care era înconjurat de milioane de îngeri, Cel înaintea căruia tremură heruvimii și serafimii, Care era plin de slava Sfintei Treimi, a renunțat la toate acestea și s-a născut într-o iesle săracă, înconjurat de animale. Evanghelia ne spune că pentru El nu s-a găsit loc să se nască. Cel care a creat lumea nu a avut nici măcar o cameră într-un han.
Acest lucru ne cutremură. Ne face să înțelegem cât de importanți suntem pentru El, încât a ales orice cale pentru a se apropia de noi și pentru a ne arăta cât de mult ne iubește.
Cum ne pregătim inima? Cum ne pregătim sufletul pentru a-L primi pe Dumnezeu?
Din păcate, așa cum am amintit mai devreme, de multe ori accentul cade doar pe pregătirea exterioară: împodobirea străzilor, a caselor noastre cu tot felul de figurine, cu Moș Crăciun, spiriduși, îngerași și altele asemenea. Luminăm ferestrele, străzile, facem tot felul de mâncăruri, ne gândim la ținute speciale, la pregătiri exterioare care sunt, într-adevăr, importante. Ele subliniază frumusețea sărbătorii, anvergura momentului, celebrarea. Nu spunem că aceste lucruri trebuie lăsate deoparte. Când vorbim despre ele, nu înseamnă că trebuie să ne îmbrăcăm urât sau să renunțăm la decorațiuni. Putem să facem toate aceste lucruri, dar să nu uităm de semnificația lor.
Luminițele pe care le așezăm peste tot nu fac altceva decât să ne amintească de nașterea Luminii, care este Hristos. De aceea punem lumini peste tot. Nu este suficient doar să ne bucurăm că am mers pe nu știu ce bulevard să vedem cum au mai decorat anul acesta. Este minunat că decorăm orașele, dar dacă pierdem semnificația sărbătorii, pierderea este a noastră. De multe ori aud oameni spunând: „Parcă n-am simțit nimic la sărbătorile astea, n-am simțit nimic la Crăciunul ăsta.” Și atunci îi întreb: „Ce ați făcut?” Răspund: „Am dormit până la 12, ne-am trezit, am mâncat jumătate de porc, seara era cât pe ce să mergem la spital, ne-am văzut cu rudele, ne-am îmbătat, Unchiul a început iar să povestească despre nu știu ce și ne-am certat. Și așa s-a terminat Crăciunul.”
Evident că nu e suficient. De Crăciun trebuie să fim la biserică, să auzim Evanghelia Nașterii, să auzim despre această față a lui Dumnezeu care, într-adevăr, este sărac. Dumnezeu a ales să vină în lume într-un mod simplu, fără pompă, fără crainici și suita întreagă de îngeri. În schimb, vedem că doar câteva persoane au fost martorii acestui eveniment.
Dacă ne uităm la Evanghelie, vedem două exemple foarte frumoase de pregătire: păstorii din Betleem și magii. Păstorii nu dormeau, ci vegheau. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că păstorii vegheau noaptea, așa cum ne este recomandat și nouă să veghem în rugăciune. În Psalmul 118, psalmistul David spune: „La miezul nopții m-am trezit ca să Te laud.” Rugăciunea și căutarea lui Dumnezeu sunt foarte importante, mai ales în noaptea de Crăciun. Nu este doar despre a împărți cadouri sau a sta de vorbă, ci este o noapte în care am putea să ne oprim câteva clipe, să medităm la evenimentul pe care îl sărbătorim.
Este important să ne amintim că Hristos, prin nașterea Sa, ne-a umplut viețile de frumusețe. Sărbătorim Crăciunul cu multe tradiții frumoase, împodobim orașele, casele și pe noi înșine, dar pe lângă toate acestea, ar trebui să adăugăm curăția inimii, hotărârea de a face puțin mai mult pentru sufletul nostru. Până la urmă, avem timp. Avem timp să stăm pe telefoane toată ziua, să ne uităm la televizor, să mergem prin magazine. Ideea este să ne dorim să ne apropiem mai mult de Hristos.
De Crăciun, putem lua hotărârea de a-L apropia mai mult pe Hristos de inimile noastre, de a ne ruga, de a vorbi cu El. Aceasta este esența sărbătorii. Îngerul i-a spus Mariei că numele lui Hristos va fi Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi.” În această sărbătoare, vedem că Hristos se descoperă într-o formă accesibilă nouă. Nu a venit ca zeii Olimpului, cu trăznete și apariții șocante, ci a venit simplu, ca un copil, dându-ne libertatea de a-L primi sau nu. În Apocalipsa, Hristos spune: „Iată, eu stau la ușa inimii voastre și bat. Dacă cineva aude glasul Meu și-Mi va deschide, voi intra la el.” Dar, dacă nu, El va rămâne afară. Aceasta este delicatețea lui Dumnezeu: El ne lasă libertatea de a-L primi sau nu.
Există o icoană care reprezintă acest episod biblic cu Hristos bătând la ușă. Ușa însă nu are clanță pe exterior, ci doar pe interior, ceea ce simbolizează faptul că noi avem puterea de a deschide sau nu. Așadar, în momentul Nașterii, Hristos se arată oamenilor care sunt capabili să facă acest pas. Păstorii din Betleem nu stau să se întrebe dacă este adevărat sau conform cu ultimele studii. Ei primesc cu inima deschisă vestea și se întreabă: „Să mergem să vedem și noi.” La fel și magii, acești căutători de înțelepciune, care au venit din depărtare pentru a vedea semnul nașterii Mântuitorului.
Magii, așa cum îi numim, sunt adesea văzuți ca filozofi, împărați, cititori în stele. Însă ei reprezintă în primul rând oameni lipsiți de aroganță. Ar fi putut spune: „De ce să facem un asemenea drum? Ce putem găsi? Ce ne poate oferi acest Dumnezeu?” Dar ei au lăsat deoparte toate acestea și au înțeles misiunea lor. Ei întruchipează dorul generațiilor trecute, care au transmis profeția că se va naște Cineva, iar la nașterea Sa se va arăta un semn extraordinar pe cer, o stea care va lumina și va anunța venirea unei personalități marcante a istoriei.
Așa că, pregătindu-ne pentru Crăciun, putem învăța de la păstori și magi să primim cu inimă deschisă vestea Nașterii lui Hristos, fără aroganță, dar cu bucurie și recunoștință pentru darul divin al Mântuitorului.
Deci, lasă la o parte toate aceste problematizări. Spuneam că Dumnezeu este sărac. De ce? Pentru că în scena Nașterii, așa Îl vedem: renunțând la toată slava cerească și dăruindu-ne iubirea Sa. Cel care dăruiește neîncetat devine sărac, pentru că nu mai păstrează nimic pentru el. Aici stă frumusețea Dumnezeului pe care ni L-a arătat Hristos: ne-a dăruit absolut totul. Nu S-a născut într-o stațiune celebră de schi, nu S-a născut într-o cameră luxoasă de hotel. Putea să ia orice formă, dar ceea ce ne surprinde este că Biblia ne spune: „Când a venit plinirea vremii”.
Ce înseamnă această „plinire a vremii”? Adică timpul potrivit. Dar ce fel de timp potrivit era atunci? Irod era atât de rău, încât vedem că imediat după nașterea lui Hristos va omorî 14.000 de prunci. Lumea era subjugată de puterea romană, chiar și în Palestina, unde S-a născut Hristos. Dar tocmai de aceea înțelegem că timpul lui Dumnezeu este diferit de timpul nostru. Timpul potrivit pentru Dumnezeu nu înseamnă ceea ce noi considerăm că ar fi propice sau convenabil. Nu e despre „acum îmi convine mie, acum e momentul bun pentru mine să fac un pas”. Potrivit pentru Dumnezeu înseamnă, de fapt, momentul în care ne era nouă cel mai greu.
Venirea lui Hristos în lume, în acel moment de suferință și asuprire, simbolizează tocmai împăcarea noastră cu Dumnezeu. Nașterea Lui este primul pas al lui Dumnezeu către noi, către întoarcerea noastră la El. Este un gest de iubire divină, iar frumusețea acestui act e copleșitoare. Sigur, povestea e mult mai adâncă și e mult de spus pentru a o înțelege pe deplin, dar aceasta e esența: Dumnezeu face primul pas, din iubire, pentru a ne aduce înapoi la El.
Suferința a intrat în lume din momentul căderii noastre. Așa a fost, într-un fel, voia lui Dumnezeu, pentru ca omul să se smerească permanent. Fără această smerenie, am lua-o razna, pentru că ne-am crede stăpânii Pământului. Și nu doar la nivel personal, ci uitați-vă la tiranii lumii: de ce avem o astfel de situație în lume? Din pricina lăcomiei câtorva oameni la nivel global. Puterea, potența, dorința de dominare – toate acestea ne dezumanizează. Sărăcia, boala, nedreptatea, toate acestea sunt, într-un fel, rezultatele propriilor noastre fapte.
Noi întrebăm: „De ce le-a făcut Dumnezeu?” Dar Dumnezeu nu le-a făcut. Noi le-am făcut. Și, de fiecare dată, aruncăm vina pe Dumnezeu pentru orice lucru rău din lume. Dar adevărul este că noi suntem cei responsabili. Desigur, am vrea un Dumnezeu „magic”, care să intervină și să spună: „Nu, Irod, nu ai voie să omori 14.000 de prunci. Nu, Napoleon, nu ai voie să provoci moartea a 3 milioane de oameni. Nu, Hitler, nu ai voie să trimiți milioane de oameni în lagăre.”
Dar nu așa funcționează lucrurile. Dumnezeu ne-a dat libertatea, iar aceasta vine cu responsabilitatea faptelor noastre.
Biblia spune că Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru. Acest liber arbitru este libertatea, adică fiecare are puterea de a alege. Și, din păcate, vedem că uneori facem alegeri greșite – alegem conducători nepotriviți, îi urmăm și chiar îi ajutăm să ajungă la putere. Și atunci, ce va face Dumnezeu? La final, va trage linie, așa cum spune Apocalipsa. La începutul creației, zice Scriptura, Dumnezeu a trimis un înger care a desfășurat cerul și pământul „ca pe un sul”, iar când se va sătura de toate acestea, va trimite din nou îngerii să le înfășoare, și timpul se va sfârși. Atunci va sta pe scaunul de judecată și va pedepsi pe fiecare în funcție de faptele sale. Va trage concluzia. Dar, până atunci, suntem liberi să ne manifestăm alegerile.
Apropo de aroganță, pentru că ați menționat-o, sunt curioasă: care sunt cele mai mari piedici sau provocări pe care le întâmpină societatea în timpurile noastre?
Cred că dintotdeauna problema cea mai mare a fost necredința. Necredința care, de fapt, îi chinuie pe oameni. Oamenii care nu-L au pe Dumnezeu încearcă să și-L înlocuiască cu tot felul de lucruri, dar sfârșesc prin a se pierde nu doar pe Dumnezeu, ci și pe ei înșiși și pe ceilalți. Fără Dumnezeu, nu ne avem nici măcar pe noi înșine. E ca o teoremă: nu-L ai pe Dumnezeu, nu te ai nici pe tine. De ce? Pentru că nu ai liniște, nu ai scop, nu ai lumină în viața ta. Trăiești purtat de valuri, încoace și încolo.
Istoria bisericii ne arată că acest lucru se întâmplă adesea. Oamenii trăiesc „anesteziați” de cele lumești, de plăcerile materiale. Dacă am canapeaua mea confortabilă, dacă am ce mânca, dacă am serialul meu preferat, de ce m-aș mai ruga? De ce aș mai avea nevoie să merg la biserică sau să mă gândesc la lucrurile esențiale ale vieții? Trăiesc așa cum îmi sugerează „literatura vremii”, care, în ziua de azi, înseamnă tot ce ne livrează societatea prin media.
Mă uit și eu, uneori, și văd ce se întâmplă. Sunt tot felul de filme și titluri care mă intrigă: „Urăsc Crăciunul”, „Urăsc sărbătoarea asta”. De ce? Pentru că trebuie să mă văd cu familia, pentru că trebuie să petrec timp cu toți, pentru că sărbătoarea mă forțează să interacționez cu cei apropiați. Aceste sloganuri prind la tineri și le insuflă un mod de gândire greșit. Și îi aud spunând: „Am venit la țară, am venit la părinți, dar nu-mi place, că mă întreabă ce am mai făcut, mă tot bâzâie.”
Aceasta este o atitudine foarte des întâlnită. Unii spun că nu au cu cine să petreacă Crăciunul sau Revelionul, că sunt singuri. Dar asta este doar o problemă de moment. Poate anul viitor va fi diferit. Dar să ajungi să spui că urăști Crăciunul sau sărbătorile, asta deja înseamnă să te poziționezi într-o atitudine greșită față de viață și față de lucrurile esențiale. Totul se trage din această îndepărtare de Dumnezeu și de semnificațiile profunde ale vieții.
Când pierdem legătura cu Dumnezeu, pierdem sensul sărbătorilor, pierdem bucuria autentică și intrăm într-un fel de gol existențial. E ca și cum ne lipsim singuri de lumină, de adevărata semnificație a acestor momente care ar trebui să ne umple sufletele.
Avem o datorie mare pe acest pământ – aceea de a-l stăpâni, de a-l face să rodească, de a-l înfrumuseța, dar mereu cu ochii și mintea îndreptate și către Cetatea cea veșnică, către Rai. Așa cum spunea Fericitul Augustin: „Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni în Tine.” Adevărata odihnă, pacea inimii și bucuria autentică nu vin din bunurile acestei lumi. Aici se creează o problemă pentru noi, oamenii, în modul în care relaționăm cu lucrurile materiale. Dacă ne punem toată încrederea în ele și ne lăsăm conduși doar de bunurile pământești, putem cădea în capcana de a crede că ele ne vor aduce fericire și siguranță.
De exemplu, mulți cred că banii sunt soluția tuturor problemelor. Sigur, banii sunt necesari – cum altfel să trăiești, să îți întreții familia sau să ridici o biserică? Dar banii nu sunt Dumnezeu. Ei nu pot cumpăra sănătatea sau vindecarea unor boli grave, nu pot rezolva problemele sufletești sau accidentele care ne lovesc în viață. Goana asta după bani ne caracterizează de multă vreme, dar nădejdea noastră trebuie să fie în Domnul. Recunoștința noastră trebuie să fie față de El, care ne dăruiește viața, sănătatea, familia, înțelepciunea. El este cel care ne dă puterea de a fi și de a acționa în fiecare zi. Cum să nu-I mulțumim pentru toate aceste daruri?
Când înțelegem lucrurile așa, intrăm într-o relație personală cu Dumnezeu. El nu va mai fi un Dumnezeu îndepărtat, despre care ne spun alții, ci va deveni un Dumnezeu pe care noi îl cunoaștem, cu care noi avem o legătură directă. Acesta este, de fapt, secretul credinței – să-L cunoaștem personal, să-L întâlnim pe Hristos în viața noastră de zi cu zi. Când ajungem la această relație, putem trece prin orice provocare: fie că e vorba de presiunile din familie, de la locul de muncă, sau de frica de a ne exprima credința într-un mediu ostil. Când avem această legătură cu Dumnezeu, toate acestea devin mai ușor de depășit.
Vă dau un exemplu: la împărtășanie, văd cum copiii mici vin la Sfânta Împărtășanie. Unii sunt speriați, poate pentru că au auzit povești înfricoșătoare despre preoți sau biserică, lucruri care îi sperie de mici. Dar, din contră, văd și copii care cer cu bucurie împărtășania, chiar mai cer o porție, ceea ce ne face să zâmbim.
Doar atât mai vor. Alții, în spate, sunt foarte fricoși, dar se gândesc ce să mai fac acuma, dacă speriem copiii că taie popa limba sau că nu știu ce babau e pe aici prin biserică sau lucruri de genul ăsta. Normal că vor crește în frica asta față de biserică, de preot de și atunci mulți nu vor găsi niciodată drumul bisericii dacă părinții nu lucrează cu ei în în felul acesta
Acești copii au fost aduși de mici la biserică, au fost crescuți cu ideea că preotul nu este o figură înfricoșătoare și că biserica este un loc de pace și iubire. Dacă părinții cultivă această relație sănătoasă cu biserica, atunci copiii nu vor crește cu frica față de Dumnezeu și de preot.
Astfel, e clar că biserica și familia rămân cei mai importanți stâlpi ai educației și formării noastre. Dacă ai o mamă sau un tată care îți vorbesc despre Dumnezeu și care știu să ajungă la inima ta, atunci ai un sprijin enorm în viață. Cred că acest lucru este la fel de valabil astăzi cum a fost și în trecut. Familia și biserica au un rol esențial în creșterea noastră spirituală și în educația noastră.
Și mie mi-a vorbit mama despre aceste lucruri, dar mai ales bunica mea, din copilărie. Am aceste amintiri pe care probabil nu le voi uita vreodată. Îmi amintesc cum stăteam la bunici, lângă sobă, cu tot ce se întâmpla acolo – mâncarea pe care o făcea, dovleacul copt în cuptor, ceaiul dimineața, și toate poveștile pe care ni le spunea. Aceste povești făceau atmosfera sărbătorii atât de frumoasă! Aceste lucruri au contat atât de mult pentru mine, încât cred că au fost adevărate semințe care au crescut odată cu mine și m-au făcut să caut și să-mi doresc să nu fug de cărți, de educație, de tot ce înseamnă aceste lucruri.
Așa cred că trebuie să facem față provocărilor și discuțiilor de tot felul. Este foarte important ca, în familie, aceste lucruri să fie dezbătute, povestite și „udate” permanent, ca acele semințe să crească.
Și pentru că ați adus vorba despre familie – de ce nu mai rezistă familiile în ziua de azi? De ce nu mai fac față provocărilor?
Cred că răspunsul este tot aici, în zona spirituală. Așa cum spuneam, pierderea lui Dumnezeu. Dacă nu ne axăm pe Dumnezeu în relația dintre noi, dacă Dumnezeu nu reprezintă cea mai mare valoare în viața noastră, atunci pierdem și respectul unul față de altul, pierdem această „frică” bună, care înseamnă respect și dorința de a lupta până la capăt.
Putem regăsi această lecție chiar în istoria Sfintei Familii, cum o numim noi. E o denumire mai vestică, mai occidentală, dar pe care am preluat-o și noi, în tradiția noastră răsăriteană. Vedem, de exemplu, pe Maica Domnului, care este vestită de înger că-L va naște pe Hristos. Știm că ea, încă din copilărie, de la vârsta de trei ani, când a fost dusă la templu de părinții ei, a aderat la valorile templului și a spus: „Eu voi trăi Fecioară toată viața.”
Însă, pe la 16 ani, are parte de vizita Arhanghelului Gavriil, care îi spune: „Dumnezeu te-a ales pe tine să devii cea care-L va aduce în lume pe Fiul Său, pe Mesia.” Fecioara este puțin contrariată: „Înțeleg că e vorba de Dumnezeu, dar cum se va întâmpla lucrul acesta? Eu am ales să fiu Fecioară, nu cunosc bărbat, nu am bărbat și nu vreau să mă mărit.” Era și foarte tânără. Însă ceea ce îi spune îngerul mai departe, că „la Dumnezeu totul este cu putință”, o liniștește și o învinge pe Maria.
Deci, iată, deja curăția inimii ei. Și dacă Dumnezeu a hotărât așa, Maria nu mai poate spune altceva decât să-și pună mâinile pe piept și să zică: „Iată slujitoarea Domnului, iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.” Înțelegem că este o femeie care crede foarte mult, are o încredere deplină. Mai târziu, când se va întâlni cu Elisabeta, aceasta o va ferici și îi va spune: „Fericită este cea care a crezut că se vor împlini întocmai cele spuse ei de la Domnul.” Deci Maria a crezut că cuvântul lui Dumnezeu este atotputernic.
Dumnezeu îi răstoarnă viața, îi răvășește planurile și întreaga direcție a vieții ei. Totuși, ea acceptă și spune: „Dumnezeu este mai mare, El va hotărî.” Mai târziu, pentru că cei de la templu nu aveau conceptul fecioriei pe viață, se gândesc că, la 16 ani, Maria trebuie să plece din templu. Cine o va lua? O logodesc cu Iosif, o rudă a ei. Evanghelistul Matei ne spune că Iosif era un om drept și temător de Dumnezeu. Când a constatat că Maria, luată din templu, era deja însărcinată, Evanghelia ne spune că a hotărât s-o lase în ascuns. Însă, i s-a arătat Îngerul Domnului în vis și i-a spus: „Nu te teme s-o iei pe Maria, logodnica ta, la tine, pentru că ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt.”
Iosif, deși clătinat de aceste întâmplări, deși în scena nașterii este deseori reprezentat ca stând pe gânduri, cu mâna în falcă, adâncit în sine și neînțelegând misterul acestei taine, prin credința în Dumnezeu, hotărăște să aibă grijă de această familie, de un copil care, până la urmă, nu era al lui. Totuși, el va juca un rol important în copilăria lui Hristos. Mai târziu, Îngerul i se va arăta din nou și îi va spune: „Scoală-te repede, ia pruncul și pe mama lui și fugiți în Egipt, pentru că Irod caută să ia viața pruncului.” Iosif se implică și face acest lucru, luând calea pribegiei pentru o femeie despre care nu știa ce să creadă și pentru un copil care, iarăși, nu era al lui.
Vedem aici niște virtuți extraordinare. În toată această relatare, în toată povestea, înțelegem câtă dăruire aveau acești oameni. Câteodată, astăzi, oamenii nu au grijă nici măcar de propriii lor copii, dar să ai grijă de un copil despre care nu știi până la urmă ce să crezi… Totuși, iată ce reușește credința să facă în viața unor oameni. De aceea i-am amintit pe ei.
Prin gândirea la Dumnezeu, prin rugăciune, ajungem să primim vestirea din partea Lui, căci numai în rugăciune stăm de vorbă cu Dumnezeu. Așa e. Și poți să-L auzi. Fără rugăciune, exact, nu-L auzi. Fără Dumnezeu, nu știi nici tu ce să faci. De aceea zicem: fără Dumnezeu, te pierzi și pe tine însuți, pentru că nu știi ce e mai bine pentru tine, ce ar trebui să faci, cum să faci. Cred că aici este o primă cauză: pierderea lui Dumnezeu și pierderea gândirii orientate către El. Gândindu-ne doar la propriile împliniri, plăceri și căutări, la cum ne imaginăm noi viața, pierdem legătura cu El.
Îmi place mereu să amintesc, când vorbesc despre acest episod al Bunei Vestiri, faptul că Fecioara Maria nu vine să-I impună lui Dumnezeu planul ei, proiectul ei, dorința ei. Da, ea nu spune: „Dar eu vreau așa, eu aș vrea să faci așa, Doamne.” De multe ori și noi ne comportăm așa cu Dumnezeu: „Dă-mi lucrul ăsta, vreau asta. Facă-se voia Ta, dar voia mea ar fi aceasta.” Problema este că, de fapt, aici se vede lipsa de credință. Nu înțelegem că, dacă Dumnezeu este binele absolut și are o vedere de ansamblu, El știe și ceea ce noi nu știm. Poate acea persoană nu ne este potrivită, poate acea poveste sau acea situație nu sunt pentru noi. Toate acestea sunt de moment. Traversăm astfel de momente pentru a ne maturiza, pentru a crește.
Sigur, în viața noastră vom avea parte de multe întâlniri cu tot felul de persoane. Unii oameni apar în viața noastră, au rolul lor și apoi dispar. Se încheie pur și simplu o experiență. Evident, orice despărțire de acest fel este dureroasă, așa e. Dar, până la urmă, Fericitul Augustin ne spunea să ne gândim la fiecare experiență de acest gen ca la o nouă naștere. Când copilul trebuie să iasă din pântecele mamei sale, suferă mult. Plânge, iar femeia naște în dureri, așa cum ne spune și Scriptura: „În dureri vei naște” – căci așa a rânduit Dumnezeu. Dar de ce plânge copilul? Pentru că timp de nouă luni, lumea lui a fost acel univers mic, pântecele mamei. Acela a fost totul pentru el. Va trebui să iasă într-o nouă lume, care este stranie, înfricoșătoare pentru o făptură atât de mică. Însă aceasta va deveni noua lui lume, pe care va începe să o cunoască, să o experimenteze și să o descopere.
La fel, următoarea noastră naștere va fi moartea, pe care o percepem ca fiind înfricoșătoare.
Cum va trebui să mor? Sufletul meu se va despărți de trup. Trupul acesta pe care îl îngrijesc atât de mult se va schimba, voi fi altfel. Chiar și slujba înmormântării spune: „Ce este taina aceasta care se întâmplă cu noi, căci am fost creați nemuritori? De ce ne schimbăm în felul acesta?” O, ce durere va fi când se va despărți sufletul de trup, pentru că n-am fost creați să ne despărțim astfel! Am fost creați trup și suflet, o singură ființă.
Cea mai mare frică a oamenilor, din câte am înțeles, este frica de moarte, tocmai pentru că este atât de nefirească. De fapt, moartea a intervenit în istoria noastră potrivit Scripturilor ca un accident, pentru că oamenii s-au amestecat cu răul. Dumnezeu nu a vrut ca omul să fie veșnic în această stare de amestec între bine și rău, între păcat și sfințenie, între lumină și umbră. El a vrut ca, așa cum zice Scriptura: „Precum frunzele cad din copac, se aștern pe pământ și mor”, la fel și trupul nostru păcătos să se întoarcă în pământul din care a fost creat, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu.
Pedeapsa dată de Dumnezeu oamenilor din pricina păcatului constă tocmai în această despărțire a sufletului de trup. Trupul, care a săvârșit păcatul, se va așterne pe pământ, iar sufletul, care a fost izvorul tuturor gândurilor și intențiilor, se va întoarce la Dumnezeu. Moartea, deși însoțită de durere și frică, este o nouă naștere – nașterea noastră pentru ceruri. Credința ne ajută să înțelegem acest lucru. Trebuie să conștientizăm că acesta este mersul firesc al lucrurilor. Trebuie să alegem să credem și să ne corectăm viața, să începem să schimbăm inima noastră.
Atunci vom vedea cum unii oameni, cum au fost mulți dintre bunicii noștri, mor cu atâta pace, unii chiar zâmbind. De ce? Pentru că acești oameni s-au curățit la inimă, au devenit atât de buni, au primit în sufletul lor atât de multă credință și înțelegere încât nu-i mai înspăimântă moartea, așa cum ne înspăimântă pe noi. Pe noi ne sperie, de fapt, altceva: faptul că vom pierde gloria acestei vieți, frumusețea ei, realitatea a ceea ce avem acum. Și mai ales, cred că ne temem de necunoscut: ce va fi cu noi? Nu vom mai fi? Vom dispărea în neant? Ce păcat că dispărem și nu apucăm să trăim mai mult, să vedem noile descoperiri ale omenirii, să luăm parte la istoria copiilor noștri, la tot ce va urma. Dar nu e în puterea noastră. Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să venim în această lume, așa cum nu ne va întreba nimeni dacă vrem să plecăm.
Ce avem de făcut este să începem să trăim frumos, să descoperim frumusețea vieții și să ne străduim să o îmbunătățim calitativ. Să ne dăm seama că, până la urmă, nu cantitatea contează. Săptămâna trecută, de exemplu, niște oameni mi-au spus că le-a murit copilul de leucemie, la doar 11 ani. O, Doamne, o tragedie – singurul lor copil! O tragedie și pentru copilul care nu și-a trăit viața. Sunt taine pe care nu le putem înțelege pe deplin. Putem avea tot felul de răspunsuri și explicații, dar suferința nu o putem lua. Dumnezeu este singurul care știe de ce se întâmplă astfel de lucruri. El dispune de viață și de moarte, El ne dăruiește viața și tot El o încheie, de multe ori într-un mod brusc, neașteptat.
Atâta timp cât avem rațiune și sănătate, este bine să ne gândim la aceste întrebări esențiale ale vieții: Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept? Ce va fi cu mine? Momentul în care începem să găsim răspunsuri și să le acceptăm este momentul în care începem să creștem. Începem să ne dăm seama că, în puterea noastră, stă alegerea.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu, care te-a creat fără contribuția ta, fără alegerea ta, nu te va salva fără implicarea ta. El nu te va mântui fără voința ta. Este acel liber arbitru de care vorbim adesea, această libertate pe care Dumnezeu ne-a acordat-o. Adică El ne va salva dacă vrem să fim salvați. Ne va mântui, adică ne va lua de partea celor drepți, în Raiul Său, dacă noi vom dori acest lucru.
Dacă nu vrem, nu ne vom mântui. Dumnezeu ne lasă în alegerile noastre. Acum, ce ar însemna să nu ne mântuim? Înseamnă probabil să fim potrivnici lui Dumnezeu, să dorim răul, să facem răul altora. Din păcate, există și astfel de oameni — oameni care trăiesc mereu cu grija altora, care sunt plini de gelozii, invidii și răutăți. Acestea sunt de multe ori cele mai mari păcate, în sensul că, dacă stai permanent să-l discreditezi pe celălalt și să creezi rupturi, la un moment dat trebuie să închei acest război. Trebuie să găsești pacea, pentru că nu putem obliga pe nimeni să ne iubească. Dacă cineva nu ne iubește așa cum suntem, dacă cineva nu ajunge la comuniune cu noi, atunci trebuie să procedăm precum Dumnezeu.
De aceea, Dumnezeu, care este iubire, nu ne forțează să-L iubim. Mulți oameni spun: „De ce nu intervine Dumnezeu?”. Dacă ar interveni, ar însemna să ne transforme în niște slugi, în niște roboți care ar trebui să execute doar ceea ce au fost programați să facă. Dar nu pentru asta am fost creați. Am fost creați pentru această aventură spirituală — cădere, ridicare, plâns, suspin, dorință, rugăciune, toate acestea fac parte din viața noastră. Trăim în felul acesta, suntem creați astfel, pentru ca, mai apoi, găsind drumul eliberării și al mântuirii, să apreciem cu adevărat și să ne bucurăm de el.
Aș vrea să vorbim un pic despre semnificația Fecioarei Maria și cum o vedem transpusă în fiecare mamă din zilele noastre. Cât de importantă este rugăciunea unei mame pentru copilul ei?
Da, foarte frumos ați spus. Pentru Biserică, pentru credincioși, Fecioara Maria este exemplul cel mai puternic al femininului în Biserică. Este adevărat că ea a născut diferit față de celelalte femei, pentru că nu a cunoscut bărbat. Aceasta este afirmația Scripturii și credința noastră: faptul că Fecioara Maria l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. Așa spunem și în Crez: Hristos s-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.
Însă, ceea ce este cu adevărat remarcabil este că ea și-a închinat viața lui Dumnezeu în prima parte a tinereții sale. Mai apoi, l-a născut pe Mesia și, mai mult decât atât, l-a urmat. De două ori în Evanghelii, când Maica Domnului este lăudată de cei din jurul lui Hristos, care spun: „Fericită este cea care te-a născut, cea care te-a hrănit la pieptul ei”, Hristos răspunde: „Așa este, dar fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu”.
Hristos ne face să înțelegem că Fecioara Maria este fericită nu doar pentru maternitatea ei divină, pentru că l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu și a devenit Născătoarea de Dumnezeu, ci și pentru că l-a ascultat pe Dumnezeu. Ea este fericită pentru ascultarea ei, pentru credința și devotamentul ei față de Cuvântul lui Dumnezeu. În scena Nașterii, Evanghelistul Luca afirmă de mai multe ori că Maria „a păstrat toate aceste cuvinte în inima ei”. Când păstorii au povestit tot ce au văzut pe câmp, cum li s-au arătat îngerii care cântau, Maria a păstrat în inima ei toate aceste cuvinte despre Prunc. Când magii au venit povestind cum au văzut steaua pe cer și cum au venit de la depărtare pentru a i se închina Pruncului, Maria a păstrat și acele cuvinte în inima ei.
Vedem aici un secret al Maicii Domnului: acela de a păstra cuvântul lui Dumnezeu în inimă. De multe ori, pericolul cel mare, nu doar pentru femei, ci pentru noi toți, este acela că ne intră cuvântul pe o ureche și iese pe cealaltă. Venim la biserică, stăm la slujbă, ascultăm cuvintele predicii, ale Evangheliei, dar cum ne-a spus Hristos în Pilda Semănătorului, sămânța poate cădea în diverse locuri. Poate cădea „pe drum”, adică pe inimile noastre nepregătite, și va fi călcată în picioare. Hristos tălmăcește acest lucru, explicând că sunt oameni care primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar vin alții care, prin vorbele lor, ne calcă în picioare valorile. De multe ori, o facem chiar cu acceptul nostru.
Alteori, sămânța cade „pe piatră”. Aceasta simbolizează pe cei care primesc cuvântul cu bucurie, cu râvnă la început, dar neavând rădăcină adâncă, credința lor se usucă repede. De multe ori, ne entuziasmăm, descoperim lucruri care ne plac, dar apoi, pentru că nu sunt bine înrădăcinate în inimă, dispar rapid. Fără ancorarea profundă în cuvântul lui Dumnezeu, totul dispare din inima noastră.
Alteori, sămânța cade „între spini”, spini care reprezintă grijile și încercările vieții, suferințele, durerile sau alipirea noastră de lucrurile materiale și lumești.
Și atunci spunem: „A, păi eu n-am timp să mă ocup de suflet, să mă ocup de Dumnezeu, să mă ocup de mine”. Cineva spunea: „Am copii, am treabă”. Dar toți avem copii, toți au copii. Ce ar însemna ca cei care au copii să nu se mai roage? Poate tocmai pentru că ai copii ar trebui să te rogi, nu? Mai ales pentru ei. Iar dacă spunem „nu știu cum să mă rog”, gândește-te ce frici ai, ce dorințe ai, și transformă-le pe toate în rugăciune. „Doamne, mi-e teamă să nu pățească copilul meu ceva, dar știu că dacă Tu îl vei proteja, dacă Tu îl vei lua sub aripile Tale, va fi bine.” Iată deja o rugăciune!
Nu trebuie să ne rugăm cu cine știe ce cuvinte pompoase. Câteodată, sigur, este bine să citim din cărțile de rugăciuni, din Psalmi. Dar se poate întâmpla ca, nefiind cuvintele noastre, mintea să plece în altă parte, ne plictisim. E benefic, evident, să învățăm din acele cuvinte cum să ne rugăm, dar vreau să spun că și rugăciunea personală, cea care izvorăște din inimă, este de multe ori cea mai potrivită, pentru că mă privește direct, este despre mine și despre ce am eu nevoie. Dumnezeu este singurul în care îmi pot pune nădejdea, singurul care mă poate ajuta. Cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos, pentru cel care Îl întâlnește și începe să creadă în El, este Tatăl său, este Mama sa, este cel mai bun prieten care nu ne va trăda niciodată, care nu ne va arăta niciodată cu degetul, care nu ne va dezamăgi niciodată. Hristos este haina mea, este mâncarea mea, este aerul meu, este totul meu.
Când înțelegem lucrurile în felul acesta, începem să învățăm cum să trăim cu Hristos, cum să ne rugăm Lui, cum să-L întâlnim pe Hristos. Și atunci înțelegem că toate ispitele prin care trecem, fie că sunt provocate de trupul nostru, de mintea noastră, de mediul înconjurător, de familie, de prieteni, de locul de muncă, de oamenii pe care îi întâlnim, sau chiar de către demoni, cum spune Domnul în Pilda Semănătorului, toate acestea sunt teste. Spune Hristos că sămânța poate cădea lângă drum și păsările cerului vin și o mănâncă, ceea ce simbolizează demonii care vin și fură cuvântul, încât suntem bulversați, nu mai știm ce să credem, cum să discernem binele de rău. Însă există și o a patra situație, spune Domnul: aceea în care sămânța cade pe un pământ bun și rodește foarte mult.
Ce înțelegem de fapt de aici? Că, întrebați despre modelul pentru femei, pentru credincioase, pentru noi toți din biserică, modelul este acesta: Cuvântul lui Dumnezeu este bun. Faptul că noi îl auzim și îl uităm sau nu-l împlinim nu înseamnă că Cuvântul nu este bun. Nu înseamnă că Scriptura nu mai este valabilă, că a expirat. Nu înseamnă că predica sau mesajul pe care l-am auzit nu mai este relevant. A doua condiție, spune Hristos, este că sămânța cade pe pământ bun. Ori pământul bun necesită lucrarea noastră. Nu poți să plantezi oriunde un copac sau o plantă. Poate pământul e plin de pietre, poate e plin de rădăcini, poate nu este un loc prielnic. Aceasta necesită implicare. La fel și noi — trebuie să scoatem „buruienile” din inimile noastre, acele lucruri care, deși s-au înfipt adânc, ne otrăvesc, nu ne fac bine. Poate acolo nu poate trăi harul lui Dumnezeu, nu poate rodi.
Roada Duhului, zice Apostolul Pavel, aceasta este: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, dragostea, bunătatea. Faptul că de multe ori nu reușim să le împlinim este din cauza amestecului cu lucruri care nu sunt prielnice harului, care nu reprezintă lumina în sufletul nostru. De aceea, părinții spun că am fost creați în felul acesta. Dumnezeu nu ne-a întrebat dacă vrem să fim creați, pur și simplu ne-a dăruit viața. Dar pe parcurs, noi adoptăm tot felul de drumuri, facem alegeri, trăim situații care ne definesc și ne formează. Însă, pentru a ne mântui, pentru a locui lângă Dumnezeu, trebuie să înțelegem că este nevoie de lucrarea noastră.
Dumnezeu ne va ajuta în lucrul bun pe care vrem să-l facem, dar trebuie să vrem în primul rând. Trebuie să vrem să-l împlinim, să hotărâm să luăm acest drum al luminii, al binelui. Și cu siguranță, Dumnezeu va fi lângă noi.
Știm cu toții de coroana de spini care este la Notre-Dame, și toți merg acolo să o sărute, să o atingă, să o vadă. Am văzut și eu un documentar recent și am fost uimit. De multe ori ați observat cum la noi, în presă, se râde foarte mult de „românii înapoiați” care stau la cozi la moaște sau alte obiecte sfinte. Ei bine, în acel documentar am văzut cozi imense de occidentali — americani, francezi — care așteptau la coadă și în frig să ajungă la coroana de spini de la Notre-Dame, la fel ca și noi. Bineînțeles, când ajungeau în fața ei, mulți izbucneau în plâns, puneau fruntea pe ea, o sărutau, o atingeau. Așadar, până la urmă, oamenii sunt la fel peste tot. Aceasta este doar o percepție greșită, ce ni se pare nouă șocant sau ceea ce vrem să transmitem prin mass-media. Un pic de răutate există acolo, da.
Dar recunosc, mie mi-a făcut foarte bine să văd asta. Începusem să cred că doar noi, românii și grecii, ne manifestăm credința astfel, dar iată că nu este deloc așa. Se păstrează cuiele răstignirii, multe bucăți din lemnul Sfintei Cruci la Ierusalim. Avem chiar și mormântul în care Iisus a fost îngropat, lespedea pe care a fost așezat, piatra ungerii pe care a fost uns cu miruri înainte de îngropare. Se păstrează și o parte din coloana biciuirii, de care Iisus a fost legat și biciuit. Oamenii merg, o sărută, o îmbrățișează, o ating. Toate aceste lucruri, cum spuneam, sunt urme, relicve — obiecte sacre până la urmă.
Mulți s-au smintit și s-au întrebat: „Cum pupăm pietre? Ne închinăm la pietre?”. Sau, în cazul de față: „Ne vom închina la aur, smirnă și tămâie?”. Secretul acestor lucruri sau, mai bine zis, explicația, este aceea pe care o dau slujbele prilejuite de sărbători, în care sunt amintite aceste obiecte. De exemplu, în slujba Nașterii Domnului, vorbindu-se despre darurile magilor, se spune că Hristos, ca un prunc, le-a primit și le-a atins. Ori pentru noi, credincioșii, acest lucru are o mare semnificație: „Acest obiect a fost atins de Hristos, i-a aparținut Lui”. De exemplu, la Constantinopol se păstrează scaunul pe care Sfântul Ioan Gură de Aur stătea și predica. Este păstrat cu mare cinste de comunitatea de acolo. De ce? Pentru că acest mare sfânt al bisericii a stat în acel scaun. Evident, nu ne vom închina unui scaun. Nu ne vom închina aurului, smirnei și tămâiei, dar oamenii le sărută și se închină la ele pentru motivul că i-au aparținut lui Hristos, că Hristos le-a atins și le-a primit.
Ideea în sine, energia respectivă, evident că s-a încărcat de harul lui Hristos. Așa și spune slujba: „Prin atingerea Sfintei Tale mâini, Doamne, ai sfințit darurile acestea, încât au devenit pentru noi izvoare de har, de bucurie, de putere, de sănătate”. În greacă, cuvântul „energie” înseamnă „harul lui Dumnezeu”, puterea Lui. Despre asta este vorba.
Acum vedeți, vorbeam de aroganța din timpurile acelea. Dacă magii ar fi fost, la cât erau de învățați să citească cerul și stelele, niște savanți din vremurile noastre — școliți pe colo și pe dincolo, cu tot felul de diplome — și ar fi spus: „Domnule, stați un pic, nu știm exact dacă acesta chiar este Fiul lui Dumnezeu”, probabil că n-ar mai fi făcut o călătorie de peste 1000 de kilometri.
Păstorii, de asemenea, nu cred că și-ar fi lăsat turmele și ar fi fugit să vadă ceea ce li s-a vestit în noaptea aceea minunată dacă s-ar fi gândit de 15 ori: „A fost un înger sau poate un demon? A fost o înșelare?”. Dar Dumnezeu a știut exact ce fel de oameni a ales pentru a le descoperi aceste taine. Fără această poezie, fără această parte artistică și sensibilă a credinței, cred că biserica ar fi mult prea săracă. Faptul că o umplem, într-adevăr, cu tot felul de obiecte sfinte, în care mulți văd idolatrie, este greșit interpretat.
Ce ar putea fi idolatrie aici? Fiecare scenă reprezentată este o istorie concretă. Aici este diferența. Atenție, când mulți spun că este păcat să te închini icoanelor pentru că sunt „chipuri cioplite”, se referă greșit la porunca a doua, unde Dumnezeu spune să nu îți faci „chip cioplit” și să nu te închini la el — nici la ceea ce este în cer, nici la ceea ce este pe pământ sau în mări. Diferența este că idolul despre care vorbește porunca a doua reprezintă acele statuete la care oamenii se închinau, de exemplu, un simbol al soarelui sau altceva impersonal. Oamenii se închinau copacilor, pietrelor, munților, leului, lucruri care li se păreau înfricoșătoare, și spuneau: „Acesta este Dumnezeu”.
Ori, Dumnezeu la asta se referă când dă porunca și spune: „Nu vă închinați obiectelor, nu vă închinați făpturilor mele, ci Mie, adevăratului Dumnezeu, Cel care le-am creat pe toate”. Despre asta este vorba. Icoana, însă, este altceva. Să ne uităm bine: ce reprezintă icoana? Reprezintă animale sau zei precum cei ai Olimpului, despre care chiar și scriitorii antici afirmau că nu se știe dacă au existat sau dacă erau doar niște metafore, întruchipări ale diverselor atribute și puteri? Nu. Aici, pictăm Nașterea lui Hristos — o istorie concretă. El s-a născut din Fecioara Maria, iar Iosif era de față. Icoana este o descriere a acestor evenimente reale, nu impersonale, ca în cazul idolatriei.
Icoana reprezintă istoria mântuirii, fapte concrete: Nașterea lui Hristos, Paștele, Învierea. Toate aceste minuni sunt lucruri care s-au întâmplat și care pentru noi au o semnificație cu totul deosebită.
Între toate acestea, cum spuneam, darurile magilor fac parte din bucuria sărbătorii Nașterii. Până la urmă, magii de la Răsărit le-au adus. În slujbele bisericii, magii sunt numiți „împărații perșilor”. Se spune că din vremea când evreii au stat în exilul babilonian, acești înțelepți au păstrat profeția evreilor, conform căreia se va naște Mesia undeva lângă Ierusalim, în Țara Sfântă. Astfel, ei au pregătit cu mult înainte aceste odoare, care s-au transmis din generație în generație în rândul acestor savanți, care cunoșteau nu doar astrologie, ci și alte științe. Ei au știut să interpreteze că, atunci când s-a arătat Steaua pe cer, sosise momentul venirii lui Mesia.
Magilor le-a revenit privilegiul de a face parte din acest lanț lung de oameni care așteptau venirea lui Mesia. Ei sunt surprinzători și prin faptul că nu făceau parte din poporul iudeu, poporul ales, cel care avea parte de profeții. Deși erau străini de aceste tradiții, pentru ei a devenit extrem de importantă această închinare înaintea Pruncului-Dumnezeu. De aceea, vin la Ierusalim după o călătorie probabil de peste doi ani.
Un aspect interesant este că slujba bisericii a preluat această idee, iar noi avem impresia că magii au sosit chiar în noaptea Nașterii. Însă nu este așa. Icoanele, de fapt, reprezintă păstorii veniți la iesle să se închine, pentru că ei au fost acolo în noaptea aceea. Magii sunt reprezentați în casă, unde Maica Domnului stă deja pe tron, iar Pruncul este îmbrăcat diferit. Deci, ei vin mai târziu și se închină.
Sărbătoarea Nașterii Domnului a sintetizat, desigur, mai multe episoade din viața lui Hristos, și toate aceste momente sunt trăite de noi prin colinde, prin slujbe. Până la urmă, asta contează: în slujbă facem o sinteză a tot ce s-a întâmplat legat de Nașterea lui Hristos. Însă, magii au ajuns mult mai târziu, de aceea vedem că și Irod s-a interesat când s-a arătat Steaua și a dat poruncă să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
Aha, corect! Da, magii au ajuns mult mai târziu. Au aflat de la cărturarii din Ierusalim că Mesia urma să se nască în Betleemul din Iudeea, și astfel au pornit către Betleem. Ajunși acolo, și-au deschis vistieriile și i-au adus Pruncului daruri: aur, smirnă și tămâie. Aceste daruri au o semnificație aparte. Nu i-au adus doar niște obiecte oarecare.
Aurul era darul adus împăraților în acea vreme, recunoscând astfel regalitatea lui Hristos. Tămâia era adusă ca unui preot, pentru că preoții foloseau tămâia în templu în timpul rugăciunilor. Prin aceasta, se recunoaște faptul că Hristos este marele Preot al Bisericii, cel care duce rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu și care ne va împăca cu Dumnezeu prin jertfa Sa. Smirna este un amestec de aloie și alte mirodenii, folosită în mod special în Orient, și în Egipt pentru îmbălsămare, făcând aluzie la faptul că Hristos, ca om, va muri. Smirna ne duce astfel cu gândul la moartea Lui.
Este frumoasă această echivalență între darurile aduse la Nașterea Lui și ceea ce se întâmplă mai târziu în viața Lui. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu a rânduit ca aceste daruri să fie aduse și păstrate. Aici, la Mănăstirea Pantocrator, numită și „grădina mironosiței”, vedem o continuitate. Dacă la venirea Lui în lume, Hristos a fost întâmpinat cu astfel de daruri, între care și smirna, la ieșirea Lui din lume, la moarte, El a fost căutat de femeile mironosițe. Evangheliile ne spun că acestea au cumpărat miruri de mare preț, foarte scumpe, pentru a unge trupul lui Iisus, între ele remarcându-se Maria Magdalena, ocrotitoarea noastră.
De aceea, mi-a venit acest gând: poate că purtătoarea de miruri, Maria Magdalena, care L-a iubit pe Hristos și I-a adus mir, vine acum și ne pune înainte aceste daruri ale Lui. Aceste daruri, până la urmă, cum ne spune și slujba Crăciunului, ne duc cu gândul la mireasma viețuirii curate, pe care trebuie să I-o aducem lui Hristos. Aurul ne amintește de calitatea faptelor noastre bune, de trăirea noastră cu o inimă schimbată, de bucuria pe care trebuie să o avem, iar smirna și tămâia ne vorbesc despre dăruirea de sine pe care și noi trebuie să o aducem lui Dumnezeu.
Trebuie să înțelegem că nu putem face acest pas al dăruirii către Dumnezeu, mai ales în ceea ce privește renunțarea la ceva pentru El, dacă nu Îl iubim. Adică, trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu mai întâi, să Îl găsim, să Îl descoperim. Dacă nu Îl iubim, dacă Îl percepem doar ca pe un obiect de muzeu, ca pe ceva din vremuri străvechi, nu vom fi motivați să facem ceva pentru El, să Îl căutăm, să ne rugăm, să intrăm într-o legătură cu El.
Darurile magilor ne duc cu gândul la însăși ideea de a dărui. Este foarte frumos, pentru că sensul sărbătorii, cum spuneam, este dăruirea de sine a lui Hristos. El ni Se dăruiește, este darul lui Dumnezeu pentru noi. Iar oamenii răspund imediat și vin cu aceste daruri pe care I le închină.
Îmi vine în minte o icoană foarte frumoasă, în care darurile sunt aduse de către magi, iar undeva, la poartă, sunt reprezentați păstorii, care nu îndrăznesc să intre în curte. Ei au un dar mult mai sărac — doar un miel. Ce era mielul pe lângă aur, smirnă și tămâie, aceste daruri extravagante și scumpe? Însă darul păstorilor era foarte potrivit, pentru că Acatistul Nașterii Domnului spune: „Văzându-Te ca pe un miel în brațele Mariei…”. Mielul deja Îl reprezenta pe Hristos, cel care avea să Se jertfească pentru păcatele noastre.
Aceste daruri au fost păstrate de Maica Domnului până la Adormirea Sa, apoi lăsate în patrimoniul Bisericii din Ierusalim, unde împăratul Arcadie, un împărat bizantin din anul 400, le-a găsit și le-a adus la Constantinopol.
În Constantinopol, darurile magilor au fost ținute în Catedrala Sfânta Sofia, care avea hramul Nașterii Domnului. De asemenea, au fost păstrate în capela Palatului Imperial, pentru că împărații bizantini le acordau o mare cinste. Le atingeau, le sărutau, căci aceste obiecte avuseseră contact direct cu Hristos.
Acest mod de raportare este specific tradiției bizantine. De exemplu, la Constantinopol, se păstra și trupul Sfintei Maria Magdalena, iar mâna ei stângă era mereu caldă. Aceasta se păstrează până astăzi la Muntele Athos și a fost adusă de două ori și în România, la Mănăstirea Pantocrator. Este mâna cu care Sfânta Maria Magdalena L-a atins pe Hristos în dimineața Învierii, iar căldura ei a rămas pentru totdeauna, răspândind o bună mireasmă.
Părinții de la Muntele Athos spun pelerinilor care vin să se atingă de această mână: „Când vă atingeți de mâna caldă a Magdalenei, vă atingeți de Hristos cel Înviat, pe care ea L-a atins”. Acest mod de a privi relicvele și obiectele sacre ne arată că ele devin sfinte prin atingerea lui Hristos. De aceea, dorința credincioșilor de a-și aduce rugăciunile, venerația și cinstirea lor prin intermediul acestor obiecte este foarte importantă.
Trebuie să clarificăm acest lucru, pentru că mulți, inclusiv din interiorul Bisericii, teologi sau credincioși influențați de ideile protestante, au venit cu tot felul de îndoieli, spunând că venerarea relicvelor nu este o acțiune semnificativă. Însă Biserica ne-a învățat mereu că atingerea de astfel de obiecte înseamnă, de fapt, atingerea de Hristos.
După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, darurile magilor au fost salvate de Mara Brancovici, fiica lui Gheorghe Brancovici, care fusese dată de soție sultanului Mehmet al II-lea. Mara a rămas creștină și, datorită influenței sale, a reușit să salveze multe odoare sfinte din bisericile Constantinopolului, inclusiv racla cu darurile magilor. Zece ani mai târziu, le-a dus la Muntele Athos, la Mănăstirea Sfântul Pavel, mănăstire pe care tatăl ei o ajutase foarte mult.
Interesant este că, deși femeile nu au voie să intre în Muntele Athos, Mara Brancovici, din dorința de a vedea mănăstirea, a hotărât să intre acolo. Pe la jumătatea drumului, însă, a auzit o voce de femeie care i-a spus: „Oprește-te, Mara, căci aici doar eu sunt împărăteasă. Aici viețuiesc călugării, și știi că au rânduiala de a nu primi femeile. Oprește-te și eu voi anunța călugării”. Mara a înlemnit, auzind această voce, și istoria ne spune că însăși Maica Domnului i s-a arătat.
Uimită de această vedenie, Mara s-a oprit și călugării au venit să primească darurile cu mare procesiune. Pe locul unde Mara s-a oprit, s-a construit un mic aghiasmatar, care are o icoană ce amintește de acest eveniment.
Din 1460 și până astăzi, darurile magilor se păstrează la Mănăstirea Sfântul Pavel de pe Muntele Athos, ca odoare de mare preț. Rareori au fost scoase din mănăstire, fiind duse în Grecia, Cipru, și în 2014, la Moscova, unde au stat o lună de zile și au fost purtate prin Kiev, Sankt Petersburg și Minsk. Peste două milioane de oameni s-au închinat la ele în acel pelerinaj.
