Un mesaj direct, fără ocolișuri, despre demnitate, credință și responsabilitate istorică a fost rostit duminică, 15 februarie, de Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, în Catedrala istorică „Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare.
În Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, ierarhul a vorbit atât despre sensul eshatologic al acestei zile, cât și despre realitățile dramatice ale istoriei moderne, subliniind că judecata finală este necesară tocmai pentru a face dreptate acolo unde tribunalele omenești au eșuat.
Judecata este despre iubire și responsabilitate
Pornind de la Evanghelia din capitolul 25 al Sfântului Matei, ierarhul a explicat că Judecata de Apoi nu este o simplă temă teologică, ci o chemare la trezvie:
„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”
PS Iustin a arătat că viața fiecăruia este un dar care trebuie chivernisit cu înțelepciune, iar criteriul judecății va fi iubirea concretă față de aproapele:
„Judecata de apoi este despre iubire, despre iertare, despre milă, despre milostivire.”
Mântuitorul Se identifică tainic cu cel flămând, bolnav, întemnițat sau abandonat, iar fiecare faptă bună devine un „cont” în „banca cerească”, reluând o expresie a Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cine pe săraci ajută, pe Dumnezeu împrumută.”
Lumina și întunericul – două destinații definitive
Ierarhul a explicat diferența dintre rai și iad în termeni accesibili:
„Iadul este întuneric total… Raiul este lumină. Dumnezeu este lumină. Hristos este lumină.”
Judecata particulară, după moarte, nu este definitivă, însă judecata finală este irevocabilă. De aceea este „înfricoșătoare”. Până atunci, rugăciunea, pocăința și fapta bună pot schimba cursul veșniciei.
De ce este necesară judecata finală?
Predica a căpătat o dimensiune istorică și morală puternică atunci când PS Iustin a evocat marile tragedii ale secolului XX: nazismul, comunismul, foametea provocată în Ucraina, deportările în Siberia și cele două războaie mondiale.
„Toți aceștia trebuie să dea socoteală cândva. Nu există tribunal pentru toți. A fost la Nürnberg… dar trebuie să fie o judecată finală.”
Ierarhul a subliniat că milioane de oameni au murit fără ca vinovații să fie trași la răspundere pe deplin, iar dreptatea deplină nu poate veni decât la Dreapta Judecată.
„Credința nu se vinde”
Într-un pasaj rostit cu fermitate, PS Iustin a vorbit despre demnitatea unui popor creștin:
„Credința nu se vinde și nu ne plecăm genunchii decât înaintea lui Dumnezeu. Un popor creștin nu trebuie îngenuncheat de nimeni. Toți suntem egali și demni. Avem noblețea creștină.”
Ierarhul a arătat că libertatea credinței este esențială și că nimeni nu poate forța conștiința omului, amintind că Hristos Însuși a spus: „Cel ce vrea să vină după Mine…”.
Chemare la post, rugăciune și curaj
În apropierea Postului Mare, Episcopul Maramureșului și Sătmarului i-a îndemnat pe credincioși să unească postul cu rugăciunea și cu faptele bune:
„Să facem bine cât putem. Să iubim și să iertăm. Să ne rugăm după posibilități. Vine postul. Să unim postul cu rugăciunea și cu fapte bune.”
În final, mesajul a fost unul de încredere și pace sufletească:
„Să nu ne temem. Îl avem pe Hristos, Împăratul și Mântuitorul nostru… Și va zice Hristos: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la începutul lumii.»”
Predica de la Baia Mare s-a transformat astfel într-un apel la demnitate creștină, responsabilitate morală și fidelitate față de credință într-o lume marcată de crize și tensiuni.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, duminică, 15 februarie, în Catedrala istorică „Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare:
”Iubiți credincioși,
Suntem în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, așa este trecută în calendar această duminică, și ne apropiem de Postul cel Mare și Sfânt. Duminica viitoare va fi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, Lăsatul secului pentru Postul Mare și începutul, propriu-zis, al Postului cel Mare și Sfânt, care durează 40 de zile, adică șase săptămâni, la care se adaugă Săptămâna Sfintelor Pătimiri.
În această duminică este vorba despre ceea ce se va întâmpla la sfârșitul istoriei. „Cerul și pământul vor trece”, zice Mântuitorul, adică au un început și un sfârșit, „dar cuvintele Mele nu vor trece”. Tot ce a spus Mântuitorul se va împlini, chiar dacă pentru noi nu este important să știm când.
Noi ne vremuim, generație după generație, chiar dacă trăim o sută de ani; trecem și ne petrecem prin lumea aceasta. Însă, viața fiecăruia dintre noi este un dar de la Dumnezeu și, ca dar al lui Dumnezeu, suntem chemați să-l chivernisim cu înțelepciune.
Pasajul evanghelic din Duminica aceasta este destul de extins și este luat din capitolul 25 al Sfintei Evanghelii după Matei. În același capitol, Mântuitorul vorbește despre pilda fecioarelor înțelepte și a celor neînțelepte, adică a celor zece fecioare, și despre pilda înmulțirii talanților. Spune că fiecare a primit unul sau mai mulți talanți și are datoria să-i înmulțească și să lucreze cu ei.
La pilda fecioarelor înțelepte, încheie astfel: „De aceea, privegheați și vă rugați”, pentru că cinci fecioare au avut candelele aprinse, adică au avut veghere în viață; au privegheat, iar mirele a venit la miezul nopții. Există și un tropar în Ceaslov, în cartea de cult folosită la strană și de credincioși: „Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică este aceea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui.”
Ce frumoasă alcătuire, inspirată din Scriptură, din spusa Mântuitorului: „Privegheați și vă rugați, că nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului.”
Pericopa evanghelică de astăzi începe astfel: „Când va veni Fiul Omului pe norii cerului, înconjurat de sfinții Săi îngeri”, care vor trâmbița finalul, se va auzi un vuiet de trâmbiță din cer. Așa va fi începutul. Se va arăta pe cer semnul Fiului Omului – Sfânta Cruce. Acela este semnul Fiului Omului. Și vor plânge toate neamurile pământului.
Cele care au crezut, care s-au încreștinat, care L-au mărturisit pe Iisus Hristos ca Fiu al Dumnezeului Celui Viu, Mântuitorul lumii, care s-au botezat în numele Sfintei Treimi, vor plânge de bucurie, pentru că vine Împăratul. Cele care nu s-au încreștinat vor fi înfricoșate și vor plânge îngrozite, pentru că vor vedea că ceea ce au tăgăduit este adevărat. Nu vor mai putea tăgădui că Hristos este Mântuitorul și Judecătorul lumii.
El vine să facă judecată. Îi va chema pe toți și îi va despărți pe unii de alții, folosind imaginea din păstorit: cum desparte păstorul oile de capre. Oile vor fi de-a dreapta, iar caprele de-a stânga.
Și va zice celor de-a dreapta: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la începutul lumii, căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat și Mi-ați dat să beau, gol și M-ați îmbrăcat, bolnav și M-ați cercetat, în temniță și ați venit la Mine.”
Iar celor de-a stânga le va spune, folosind forma negativă: „Flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc, însetat și nu Mi-ați dat să beau, gol și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat.”
Și unii, și alții vor zice: „Doamne, dar nu Te-am întâlnit niciodată fizic, nu Te-am văzut așa cum ești pictat în icoane.” Așa este Iisus cum este reprezentat în icoanele inspirate, cele mai vechi icoane, însă El Se identifică tainic cu aproapele aflat în suferință.
Sfânta Mahramă este modelul suprem. Sfânta Mahramă este icoana nefăcută de mână. De aceea se așază, de obicei, în unele catapetesme, deasupra ușilor împărătești.
De unde provine Sfânta Mahramă? De la Golgota. Când Mântuitorul urca dealul Crucii, Golgota, cu crucea în spate, și a căzut sub cruce, era bătut fără încetare. Niciun centimetru din trupul Mântuitorului nu a fost să nu fie biciuit, lovit, zdrobit.
Atunci Veronica, una dintre femeile mironosițe, a trecut de militarii romani, care erau foarte fioroși. Femeile sunt, adesea, mai curajoase decât bărbații: apostolii au fugit toți, s-au ascuns. Femeile L-au iubit foarte mult, pentru că au simțit că este Mântuitorul vieții – al vieții pe care o aduc pe lume femeile, fii și fiice, ca să nu mai fie dați morții, ci să fie vii în veac.
De aceea, femeile au fost mai aproape de Hristos, de crucea Lui, de lucrarea Lui. Veronica a întins mahrama ei, iar Mântuitorul S-a șters și i-a oferit înapoi mahrama, pe care a rămas imprimat chipul Său. Aceea este Sfânta Mahramă, primul chip nefăcut de mână. De acolo s-au inspirat pictorii, pentru că acela a fost chipul real, și au pictat chipul lui Hristos cel adevărat.
Așa va fi cum Îl vedem noi pe Hristos în icoana Deisis. Poate nu aveți aici o astfel de pictură; la dumneavoastră este puțin mai realistă. Icoana Deisis o puteți vedea, de pildă, pe fațada Bisericii Noi a Mănăstirii Rohia: Iisus Hristos Judecător, având de-a dreapta pe Maica Domnului, pururea rugătoare, și de-a stânga pe Ioan Botezătorul, martorul care L-a arătat lumii: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.”
Așa va veni și așa va fi imaginea finalului istoriei, la Dreapta Judecată. Va sta pe scaunul Său de judecată. Cei veniți la judecată, miliardele de oameni – acum suntem opt miliarde – vor fi adunați înaintea Lui.
Nu a venit încă sfârșitul; să ne ferească Dumnezeu. Nu va îngădui Dumnezeu ca cei inspirați de ucigașul de vieți și de suflete, diavolul, să-și pună planul în aplicare și să extermine viața pe pământ. Nu va permite Dumnezeu, pentru că încă mai este multă credință multă.
Spune Mântuitorul, în Evanghelia după Luca: „Oare, când va veni Fiul Omului din nou, va mai găsi credință pe pământ?” Judecata și sfârșitul vor veni atunci când nu va mai exista credință în Dumnezeu, când lumea se va întuneca cu totul. Încă este multă credință.
Sunt aproximativ două miliarde și trei sute de milioane de creștini pe pământ, de diferite confesiuni, care cred în Hristos, sunt botezați în numele Sfintei Treimi și Îl mărturisesc pe Hristos. Deci încă este multă credință pe pământ.
Se înalță spre cer liturghii, stau oameni în genunchi înaintea icoanei Mântuitorului și a Maicii Domnului și se roagă. Vin și se mărturisesc, își mărturisesc păcatele cu părere de rău și se împărtășesc cu Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.
Revenind, și cei care au făcut bine fraților lor, și cei care nu au făcut, Îl vor întreba: „Doamne, dar când Te-am văzut?” Iar El va spune: „Întrucât ați făcut unora dintre acești mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut.”
Ce ne spune, ce ne transmite de două mii de ani Mântuitorul? Că El, după pătimire, răstignire, moarte, înviere și înălțare la cer, pe de o parte Se ascunde în Sfânta Împărtășanie, în pâinea și vinul care se prefac în Trupul și Sângele Lui și pe care le primim înăuntrul nostru, devenind purtători de Hristos – hristofori. Când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin.
Arde! Sfânta Împărtășanie este ca o operație în care se extirpă tumorile canceroase. Astăzi se folosesc aparate, tot felul de dispozitive cu laser, și se distruge partea care produce daune ireparabile vieții. Așa este și cu Sfânta Împărtășanie. Arde păcatele și ne redă integritatea și sănătatea. Nici nu ne dăm seama, dar simțim că se petrece ceva cu noi, ceva bun, când ne mărturisim și când ne împărtășim. Ne ușurăm, redevenim altfel de oameni. Parcă ni se înnoiește viața și ne întărim, ca după un tratament pe care îl luăm ca să ne refacem fizic atunci când suntem bolnavi sau anemici. Așa este și cu Sfânta Împărtășanie.
Mântuitorul Se ascunde sub chipul pâinii și al vinului, care se prefac în Trupul și Sângele Domnului în Liturghie, în Euharistie. Apoi Se arată în icoană: Îl vedem în icoană, cu chipul Lui, pictat pe pânză sau pe lemn. Dar noi vedem dincolo de icoană. Mintea noastră, când se uită la chipul Mântuitorului, ne duce direct în cer.
Unde este Hristos Căruia ne închinăm în icoană? Astăzi este în cer. Și ce spunem în Simbolul credinței? „Șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.”
Și, mai discret și mai tainic, Se ascunde în cei care par anonimi, ai nimănui: săraci, bolnavi, abandonați, dezmoșteniți, nedreptățiți, alungați, întemnițați pe nedrept, prin procese strâmbe. Oameni lipsiți de apărare, lipsiți de acoperiș deasupra capului, lipsiți de hrană, de îmbrăcăminte, de medicamente.
Iar dacă Mântuitorul spune: „Întrucât ați făcut unora dintre aceștia”, cu care Se identifică, înseamnă că ei sunt printre noi, lângă noi, trimiși ca să ne câștigăm cerul și raiul. Dumnezeu îi îngăduie în viața noastră tocmai pentru aceasta.
Ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur? „Cine pe săraci ajută, pe Dumnezeu împrumută.” Ne place să avem bani în bancă. Există și o „bancă cerească”: dacă îi ajuți pe săraci, ți-ai făcut un cont în cer, la Hristos, și nu rămâi nerăsplătit.
Dacă Mântuitorul spune că cel ce va da și un pahar de apă celui însetat nu va rămâne fără răsplată, cu atât mai mult o faptă mai mare. Dar, spun Părinții Bisericii, și un cuvânt bun are valoare. Nu ai posibilitatea să faci fapte mari, poate nici tu nu ai din belșug? Un cuvânt bun, un gând luminos, o rugăciune pentru cei ce n-au pe nimeni, pentru cei bolnavi, pentru cei în călătorie, pentru cei din temniță, pentru cei aflați în judecăți, necazuri și strâmtorări – toate acestea sunt fapte bune pe care le putem face oricând.
Judecata de apoi este despre iubire, despre iertare, despre milă, despre milostivire. Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea Lui, ca să avem iubire, să fim iertători, miloși, compasivi, milostivi.
Dacă simțiți că s-a răcit credința, dacă simțiți că s-a împuținat iubirea, să vă temeți – nu de ceilalți, ci de voi înșivă. Înseamnă că ați pierdut din umanitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem ființe sociale și ne întrajutorăm.
Dacă simțiți că s-a răcit credința, nu mai puteți să iubiți, să vă temeți. Dacă simțiți că nu mai puteți să iertați, să vă îngroziți.
Pentru că rostim rugăciunea „Tatăl nostru” și, fără să ne dăm seama, ne aruncăm blestem asupra noastră: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Este îngrijorător când rostim mecanic aceste cuvinte, fără să ne dăm seama că putem atrage consecințe din partea lui Dumnezeu. Pentru că, dacă nu iertați celorlalți greșelile lor, spune Mântuitorul, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre.
Aici suntem în tema judecății finale. Și de ce este înfricoșătoare? Pentru că, pe lângă judecata particulară, la care ne supunem fiecare dintre noi la sfârșitul vieții, când ne întâlnim cu Creatorul, cu Dumnezeu, cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții, și cu cei din neamul nostru, iubiți și plecați în lumea celor drepți, urmează și judecata cea de obște.
După despărțirea sufletului de trup, spune tradiția Bisericii, după 40 de zile – când se face pomenirea celor adormiți – sufletul începe marea călătorie. Așa cum Mântuitorul a petrecut 40 de zile pe pământ după Înviere și li S-a arătat apostolilor în nenumărate rânduri, tot așa și sufletul are acest răstimp.
În această călătorie avem nevoie de însoțitori. De aceea ne-a dat Dumnezeu Înger Păzitor și Sfânt Ocrotitor. Când botezați copiii, să nu le puneți doar nume de artiști, de sportivi, de vedete – este tendința aceasta. Dar m-am bucurat să văd că foarte mulți copii au nume de sfinți: Luca, Matei, Filip… Înseamnă că părinții au fost creștini.
Avem nevoie de Sfânt Ocrotitor. Ne însoțește Îngerul Păzitor toată viața și ne ocrotește Sfântul al cărui nume îl purtăm, ca să ne conducă. Mergem într-o lume necunoscută.
Când ne naștem, câțiva ani trebuie să ne învețe mama – în principal mama, dar și familia – să zâmbim, să vorbim, să ne hrănim, să umblăm. Ne dă direcție în viață. Familia, apoi Biserica, când creștem mai mari. Biserica validează și întărește învățăturile părinților și devenim creștini maturi.
La fel este și dincolo. Când plecăm din lumea aceasta, mergem într-o lume despre care știm din Evanghelie, dar pe care nu o cunoaștem pe deplin. Sfântul Apostol Pavel spune că a fost răpit până la al treilea cer și a văzut ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit. Adică nu a putut explica ce a văzut, ce este dincolo, în veșnicie.
În acel mister minunat și veșnic, va trebui să fim conduși de cineva. Și aceștia vor fi Îngerul și sfinții, Maica Domnului Ocrotitoare, sfinții din neamul nostru, cei mântuiți din familia noastră, ei ne vor însoți. De aceea avem nevoie de toate acestea.
Încă de aici ne avertizează Mântuitorul să fim pregătiți, pentru că nu știm nici ziua, nici ceasul. De aceea este înfricoșătoare judecata.
Judecata particulară nu este definitivă. Suntem așezați într-un loc: dacă am fost creștini și oameni buni, într-un loc de lumină; dacă nu, într-un loc întunecat.
Știți ce este iadul? Iadul este întuneric total. Ne îngrozește o noapte fără lună și fără stele, când este doar negru și nu vezi pe unde calci. Ai avea nevoie de o lumină cât de mică, să știi pe unde mergi.
Raiul este lumină. Dumnezeu este lumină. Hristos este lumină. Părintele Nicolae de la Rohia spune foarte frumos că universul, la sfârșitul istoriei, se va transforma în lumină, pentru că Dumnezeu este lumină. Cei care au cunoscut lumina, au iubit lumina și L-au mărturisit pe Iisus Hristos, Lumina lumii, vor rămâne în lumină. Ceilalți vor merge, spune Scriptura, în întunericul cel mai din afară, în întunericul de nepătruns. Cum este, nu știm.
Judecata finală este definitivă și irevocabilă. De aceea este înfricoșătoare. Nu se mai poate schimba nimic. Până la judecata de apoi putem încă schimba ceva; de aceea ne rugăm pentru cei adormiți. Dacă au plecat cu păcate nemărturisite, cu păcate mai ușoare, iertabile, rugăciunea Bisericii poate ajuta. Însă dacă cineva se leapădă de Dumnezeu, de Hristos, de cele sfinte, de cruce, de Taine, mântuirea devine îndoielnică.
Totuși, Dumnezeu poate face imposibilul posibil. L-a mântuit pe Pavel, care fusese prigonitor, și l-a transformat în Apostolul neamurilor. Apostolii L-au întrebat pe Hristos, când a spus că greu se vor mântui cei bogați: „Atunci cine poate să se mântuiască?” Iar El a răspuns: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.”
Judecata este înfricoșătoare pentru că este definitivă. Este judecata luminii și toți dorim să ajungem la lumină.
De ce este necesară judecata finală? De ce să ne prezentăm în fața unui tribunal înaintea căruia nu putem ascunde nimic? Scriptura spune că „cărțile vor fi deschise” și faptele vor fi vădite. De ce este nevoie?
Nu pentru oamenii simpli care și-au dus viața crezând în Dumnezeu, făcând bine cât au putut, rugându-se după evlavia lor și fără să facă rău nimănui. Însă vom fi judecați nu doar pentru răul pe care l-am făcut, ci și pentru binele pe care puteam să-l facem și nu l-am făcut.
Judecata finală este necesară pentru că a existat multă nedreptate pe pământ. Înainte de Hristos și chiar după Hristos. Cezarii Romei au ucis milioane de creștini fără să dea socoteală nimănui. Pentru ei nu exista tribunal. Dar judecata lor nu este definitivă până la Judecata cea de Apoi, când se va rosti sentința finală.
„Duceți-vă de la Mine” este o sentință cumplită. Asemenea momentului când un părinte, dorind să-și trezească copilul la realitate, și, la un moment dat, mama sau tatăl, ca să-i sperie, spune: „Nu-ți convine? Pleacă!” Îi apucă dorul de plecare de acasă, se supără pentru ceva, vor să plece. „Bine, pleacă!” Este cumplit pentru un copil când aude acest cuvânt și nu știe unde să se ducă. „Dacă nu mai vrei să stai cu frații tăi, cu părinții, pleacă, du-te!” Ca și fiul risipitor. Și ați văzut unde a ajuns.
Ei, cezarii de la Roma au ucis milioane de creștini. Au venit diferite etape ale istoriei în care au murit milioane de oameni. Inclusiv încreștinarea, în anumite locuri, a produs victime, pentru că s-a făcut forțat.
Părintele Nicolae de la Rohia spune că sunt șapte păcate capitale și îl adaugă pe al optulea: dragostea cu de-a sila. Adică nici Dumnezeu nu i-a forțat pe oameni să creadă. Hristos nu i-a forțat. El a spus: „Cel ce vrea să vină după Mine…” În diferite perioade ale istoriei, crucea a fost transformată în sabie și neamurile au fost încreștinate cu forța.
Este un bine și un rău. Răul este că li s-a forțat libertatea. Noi ne-am încreștinat firesc. Nu am trecut prin asemenea perioade. De aceea avem un suflet blând, calm, tolerant. Nu avem răni din încreștinarea noastră. Convețuim cu toate neamurile în pace și în înțelegere, până la limita unde nu se trec anumite granițe: credința nu se vinde și nu ne plecăm genunchii decât înaintea lui Dumnezeu. Un popor creștin nu trebuie îngenuncheat de nimeni. Toți suntem egali și demni. Avem noblețea creștină. Doar Biserica spune acest lucru apăsat. Că oamenii sunt dispuși la concesii, să nu zic la trădări.
Cei care au ucis în istorie trebuie să fie judecați. Ideologiile secolului XX au fost cumplite. Nazismul a ucis șase milioane de evrei, fără vină, doar pentru că erau evrei. La Auschwitz și în alte locuri. Apoi a venit comunismul. Ei, Hitler unde credeți că este? Acolo, împreună cu ceilalți cezari ai istoriei. A ucis oameni nevinovați și, pentru toate acestea, trebuie să fie judecată finală.
A venit apoi comunismul, care a făcut peste o sută de milioane de victime în China, în Rusia și în alte țări foste comuniste. La noi sunt două sute de mii de morminte fără cruci, oameni care au murit în temnițele comuniste, iar în total aproximativ cinci sute de mii de victime, dacă îi adăugăm și pe cei afectați din familiile lor. Comunismul a fost adus cu tancurile sovietice. Noi am fost monarhie; conducătorul era uns și trebuia să fie creștin, prezent duminica la biserică împreună cu poporul, nu la pescuit sau vânătoare
În Ucraina, Stalin a provocat foametea din 1932–1933, Holodomorul, în care au murit 6 milioane de oameni. În Rusia, 20 milioane au fost deportați în Siberia și au pierit în lagăre. Cum spune Grigore Vieru: „Doamne, ce păcate ai săvârșit de Te-au trimis și pe Tine în Siberii fără de sfârșit?”. Smuls din familie, din școală, din comunitate, din societate, aruncat în pustietate.
Și apoi, Primul și al Doilea Război Mondial, și stăm gata să înceapă și al Treilea, pornite de oameni iresponsabili și demonizați, cu duh de ucidere și de stăpânire, cu dorință de acaparare de teritorii.
În Primul Război Mondial au murit aproximativ șaptesprezece milioane de oameni, dintre care zece milioane de militari, iar restul civili. Șaptesprezece milioane de vieți pierdute. Nu a fost rău pentru că s-au dezintegrat imperii, a fost îngăduit de Dumnezeu, dar a fost rău că au murit oameni nevinovați. Soldații s-au sacrificat pentru deciziile altora.
Al Doilea Război Mondial a adus între șaptezeci și optzeci de milioane de morți. Zeci de milioane de oameni trimiși la luptă de conducătorii lor, pentru că nu conducătorii se duc la război. Ei hotărăsc și semnează decrete. Și nici chiar generalii. Soldații mor, iar generalii se decorează. Sunt vorbe românești foarte înțelepte. Mor amărâții de soldați pentru cauza altora.
Păi toți aceștia trebuie să dea socoteală cândva. Și alții asemenea lor. Aș putea să enumăr multe, dar nu vreau să vă țin prea mult.
De aceea trebuie să fie judecata finală, pentru că nu-i trage nimeni la răspundere. Nu există tribunal pentru toți. A fost la Nürnberg. Au făcut cât au putut ei dreptate acolo. Dar ar trebui să fie un „Nürnberg” permanent, să funcționeze mereu, un tribunal care să judece crimele împotriva umanității.
Toate acestea au fost: nazismul, Holodomorul, comunismul, ideologiile ucigașe – crime împotriva umanității, atrocități și crime. Toți criminalii trebuie judecați. Toți cei ce pornesc – vedeți că ne rugăm pentru pace – cei ce pornesc și fac războaie, iar în urma lor mor oameni nevinovați.
Oricum, noi – și cu asta închei – să nu fim îngrijorați. Să nu ne temem. Îl avem pe Hristos, Împăratul și Mântuitorul nostru. O avem mijlocitoare pe Maica Domnului. Avem sfinții ocrotitori și îngerii păzitori. Avem Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Suntem obișnuiți să stăm în fața lui Hristos în fiecare duminică și sărbătoare. Și nu ne cutremură judecata, dacă trăim cu El. Nu ne îngrijorează. Vom fi bine.
Să facem bine cât putem. Să iubim și să iertăm. Să ne rugăm după posibilități. Vine postul. Să unim postul cu rugăciunea și cu fapte bune, atâtea câte putem noi. Dacă nu putem mai mult, măcar cu gânduri luminoase și bune, cu iertare, cu împăcare, cu rugăciuni pentru cei ce nu are cine să se roage pentru ei.
Și toate acestea vor face ca Mântuitorul să ne zâmbească la dreapta judecată, iar Maica Domnului să fie mijlocitoare pentru noi. Și va zice Hristos: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la începutul lumii.”
Amin. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.”
