Praznicul Adormirii Maicii Domnului a adus în vechea Catedrală Episcopală din municipiul Giurgiu zeci de credincioși, care au participat la Sfânta Liturghie arhierească oficiată de Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului. Slujba a fost marcată de prezența icoanei Maicii Domnului de la Letca Nouă, cunoscută pentru lacrimile pe care le varsă la marile praznice, și de o predică cu puternic mesaj social și moral.
Icoana care plânge, semn de mângâiere și chemare la pocăință
În debutul cuvântului său, ierarhul a subliniat emoția întâlnirii cu credincioșii de hram:
„Mă bucur din toată ființa mea că, la acest mare hram al Maicii Domnului, dumneavoastră, giurgiuvenii noștri dragi, ați venit în număr atât de mare la catedrală. Parcă niciodată, în niciun alt an, nu au fost prezenți atât de mulți credincioși și credincioase, iar lucrul acesta ne bucură – ne bucură duhovnicește, ne bucură sufletește.”
Preasfinția Sa a evocat tradiția aducerii icoanei făcătoare de minuni de la Letca Nouă, care a lăcrimat de mai multe ori în istorie, mai ales la sărbătorile Maicii Domnului:
„Primeam veste de la credincioși, de la consilieri, epitropi și de la doamnele din comitetul parohial de femei: «Plânge icoana!». Este o icoană cunoscută la nivel național, iar din multe zone ale țării ni se cere să mergem cu ea, așa cum se obișnuia odinioară, în vremuri de restriște, de secetă sau chiar de război.”
Ierarhul a relatat în premieră și un episod personal legat de această icoană:
„Am avut mare evlavie la această icoană și, văzând că vindecă boli grele, chiar cancere, am cumpărat argint și am plătit un argintar să-i facă ferecătură. (…) Când încerca să așeze ferecătura, curgea foarte mult mir din icoană. S-a speriat foarte tare. (…) Abia într-o mănăstire bucureșteană s-a putut lucra ferecătura pe care o vedeți astăzi. A fost donația și jertfa mea.”
Lecția credinței și a respectului față de icoane
PS Ambrozie a atras atenția că cinstirea icoanelor trebuie să fie însoțită de respect și de o atitudine evlavioasă:
„Când vii să săruți icoana, trebuie să te uiți la Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu și, totodată, la ființa umană pe care o cinstim. În vechime, nu se acopereau icoanele, pentru că oamenii erau credincioși și aveau respect față de ele.”
Despre maturizarea omului și etapele vieții
Într-o comparație plastică, ierarhul a vorbit despre perioada adolescenței:
„Există aceste vârste ale pubertății, ale adolescenței, când tinerii sunt purtați mai mult de sexualitate și nu poți să-i controlezi, așa cum nu poți pune ham unui cal în călduri. Dar, mai târziu, ei cresc, se maturizează, iar aceste manifestări ale rebeliunii ajung undeva în subsidiar.”
El a adăugat că odată cu vârsta înaintată, omul se concentrează mai mult pe cele sufletești:
„Mai târziu, când devenim bunici și ajungem la o vârstă înaintată, nu mai există pasiuni, nu mai există, iertați-mă, libidou, nu mai există atracții trupești, ci omul devine liber de patimi și se gândește mai mult la partea spirituală.”
Semnal de alarmă: „Totul este fluid”
Predica a inclus și o analiză a contextului geopolitic și social:
„Totul este fluid – construcțiile politice, alianțele, ordinea lumii; totul este numai zăpăceală și război, orgolii pentru hegemonie. Și, în tot acest context, omul este atât de fragil…”
PS Ambrozie a criticat fenomenul degradării morale în rândul tinerilor:
„Astăzi, copiii, la pseudo-concerte, își înjură morții. Sau participă la evenimente unde crucea e întoarsă pe dos, cu simboluri sataniste, fără să știe ce înseamnă. Cineva ar trebui să vegheze la educația copiilor, să nu-i zăpăcim cu atâta sexualizare și cu exacerbarea sexualității.”
Apel la rugăciune și unitate
În final, episcopul Giurgiului a transmis un îndemn puternic:
„Părinții Bisericii, între care și Sfântul Paisie, profețesc că va începe un război foarte mare. Să ne ferească Dumnezeu, înainte de toate, de războiul dintre noi, de ură și de dezbinare, care sunt din ce în ce mai puternice în societatea de astăzi.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, vineri, 15 august 2025, în ziua Praznicului Adormirii Maicii Domnului, în vechea Catedrală Episcopală din municipiul Giurgiu:
”Mă bucur din toată ființa mea că, la acest mare hram al Maicii Domnului, dumneavoastră, giurgiuvenii noștri dragi, ați venit în număr atât de mare la catedrală. Parcă niciodată, în niciun alt an, nu au fost prezenți atât de mulți credincioși și credincioase, iar lucrul acesta ne bucură – ne bucură duhovnicește, ne bucură sufletește.
Poate că și ideea inspirată a părintelui Nicolae Matei, ecleziarhul Catedralei Vechi Episcopale, aceea de a aduce icoana care varsă lacrimi de la Letca Nouă, din sanctuarul ei, din „grădina Maicii Domnului”, a contribuit la această bucurie. Multă vreme, directorul Seminarului Teologic din Giurgiu, Preacucernicul Părinte Doctor Edmond Nicolae Popa, a păstorit acolo, restaurând pictura lui Gheorghe Tattarescu și având o grijă deosebită pentru așezământul de copii de la Letca.
Această icoană a lăcrimat încă de atunci și este vădit faptul că, de cele mai multe ori, ea a plâns la praznicele Maicii Domnului și, în mod deosebit, atunci când credincioșii, împreună cu preoții lor, au cerut să fie adusă la biserici, la hramuri și la diferite evenimente din sânul comunităților. Primeam veste de la credincioși, de la consilieri, epitropi și de la doamnele din comitetul parohial de femei: „Plânge icoana!”.
Este o icoană cunoscută la nivel național, iar din multe zone ale țării ni se cere să mergem cu ea, așa cum se obișnuia odinioară, în vremuri de restriște, de secetă sau chiar de război, când icoanele și sfintele moaște erau scoase în procesiune. În Moldova, de pildă, atunci când era secetă, se scoteau moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și erau purtate prin satele moldave. Mărturiile cuprinse în cronici și documente vechi arată că, după aceste procesiuni, ploaia venea.
Sărbătorile Maicii Domnului, în mod deosebit Adormirea și Soborul Maicii Domnului, sunt cinstite cu evlavie nu doar de persoanele consacrate – călugări și preoți –, ci și, în mod special, de credincioși, și mai ales de femei, de mame și de tinerele domnișoare. Pentru că, vedeți dumneavoastră, femeile percep altfel decât bărbații taina maternității. Înțeleg această taină a mamei.
Atunci când veniți să sărutați icoana, priviți cu multă duioșie și cu dragoste sfioasă chipul Maicii Domnului, care a fost mamă ca și dumneavoastră. Cele care sunteți mame vă oglindiți în icoanele în care Maica Domnului este zugrăvită în diferite ipostaze, purtând Pruncul pe brațul drept sau pe cel stâng.
La Mănăstirea Comana există o icoană adusă din Muntele Athos, în care Pruncul, zugrăvit alături de mama Sa, pare că tinde să iasă din icoană. Este o icoană inedită. Călugării din Sfântul Munte, care au pictat-o și au însoțit-o cu post și rugăciune, au arătat teologic că Maica Domnului a născut un Prunc care a luat carne din carnea ei și sânge din sângele ei și care a fost Dumnezeu, dar și om deopotrivă.
În expresia acestei icoane, Pruncul iese în lume, crește și se întărește cu darul și cu Duhul, învață la templu pe cărturari, merge la sărbătoarea Corturilor, la sărbătoarea Paștelui și Se comportă ca un om, dar, în același timp, săvârșește minuni dumnezeiești: vindecă orbii, leproșii și chiar înviază morții.
Teologia despre Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu – Theotokos – este una foarte înaltă și foarte profundă. Mari sfinți părinți au statornicit în dogme faptul că Maica Domnului nu este o femeie obișnuită, nu este o mamă obișnuită, ci este Theotokos.
În vechime, multă vreme s-au semănat erezii care susțineau că Maica Domnului este Anthropotokos, adică născătoare de om. Multe dintre bisericile vechi – unele aflate astăzi în Cipru – au, pe boltă, în locul unde tronează Maica Domnului, inscripția „Agia Maria”, numind-o doar „Sfânta Maria”.
Au fost secole la rând în care s-a teologhisit despre calitatea Maicii Domnului de a fi mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu, înaintea Fiului Său și a Sfintei Treimi, ea fiind mai presus decât toate puterile cerești. Este numită „Stăpâna Arhanghelilor” (Despoina ton Archangelon). În consecință, ea este mai cinstită și mai mărită decât orice alt sfânt.
Această teologie se numește preacinstirea sau supravenerarea Maicii Domnului. Personalitatea Născătoarei de Dumnezeu și a Sfintei Fecioare Maria i-a fascinat pe mari sculptori și pictori ai lumii. Există nenumărate reprezentări ale Maicii Domnului, în marile muzee ale lumii, dar și în lumea ortodoxă, cu precădere în cea grecească și slavă, unde este reprezentată în moduri aparte.
Chiar și în China, Maica Domnului este pictată în haine tradiționale chinezești, cu trăsături asiatice, iar în unele zone din Africa este reprezentată cu trăsături africane. În Grecia, fiecare icoană are o denumire proprie – de pildă, Maica Domnului Ipanaghia Dexia, dacă ține Pruncul pe brațul drept, sau alte denumiri dacă îl ține pe brațul stâng ori dacă este reprezentată alăptând, pentru a arăta că Maica Domnului a fost cu adevărat om, nu a fost Dumnezeu.
Teologia ne învață că ea s-a născut fără poftă bărbătească. Părinții săi, Ioachim și Ana, potrivit tradiției iudaice, fiind fără copii, erau considerați blestemați și pedepsiți de Dumnezeu. La o vârstă înaintată – când, după cum arată teologii, nu mai exista poftă trupească – Dumnezeu a lucrat în chip minunat, astfel încât Ioachim și Ana au putut zămisli.
Maica Domnului a fost om adevărat. Teologii catolici, în lumea apuseană, se despart de noi prin învățătura că Maica Domnului s-ar fi născut fără păcat strămoșesc. Însă, asemenea oricărei persoane umane, ea a moștenit păcatul strămoșesc, cu consecințele lui. În clipa în care a acceptat să fie roaba Domnului și a zis Arhanghelului Gavriil: „Fie mie după cuvântul tău”, Duhul Sfânt a venit asupra ei și a zămislit în pântecele ei, din trupul ei, pe Fiul lui Dumnezeu.
Aceasta este o mare taină: Iisus Hristos, Dumnezeu și Mântuitorul nostru, Se naște dintr-o Fecioară, fără a-i strica fecioria, și este crescut ca un copil, revelându-Se treptat ca Făcător de minuni și Învățător al lui Israel. El își împlinește misiunea de a ne mântui, prin răstignire, pogorârea la iad și învierea Sa.
De aceea o cinstim pe Maica Domnului. Motivele sunt nenumărate, dar, dincolo de explicațiile teologice, ea ne este foarte aproape. Unii se poticnesc de cuvântul Mântuitorului: „Iată mama și frații mei! Cine face voia Tatălui Meu, acela Îmi este frate, soră și mamă” (cf. Mt. 12, 49-50). Însă tot Mântuitorul, la nunta din Cana Galileii, la rugămintea mamei Sale, a săvârșit prima Sa minune, prefăcând apa în vin.
Cât despre istoria praznicului, împărăteasa Pulcheria a Bizanțului a dorit să aducă la Constantinopol moaștele Maicii Domnului – osemintele ei – și să le așeze într-o biserică de mare importanță. Și atunci când Juvenalie, Patriarhul Ierusalimului, a dispus să fie deschis mormântul Maicii Domnului, au văzut că acesta era gol.
În teologia apuseană se crede că Maica Domnului s-a înălțat cu trupul la cer. În Ortodoxie, credem că nu s-a înălțat prin puterea sa proprie, asemenea lui Ilie sau lui Enoh, care au fost răpiți, ci, din înțelepciunea lui Dumnezeu, trupul ei a fost luat la cer de Fiul său. O vedem în icoana Deisis, stând lângă tronul Mântuitorului – ea de o parte, Sfântul Ioan de cealaltă parte. Această icoană, numită Deisis, este icoana Judecății.
Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă trupul Maicii Domnului, adică moaștele sale, ar fi rămas în Ghetsimani. Astăzi am fi avut, probabil, o întreagă procesiune și dezbateri. Un profesor, mergând mai departe cu teologhisirea, spunea că, probabil, s-ar fi făcut analize ADN și datări cu carbon 14, pentru a vedea dacă este trupul Maicii Domnului, iar moaștele ar fi fost împărțite.
A fost o rânduială dumnezeiască ca Iisus Hristos să-Și ia mama la cer, la acest praznic pe care îl prăznuim și îl trăim, tocmai pentru a nu se ajunge la un act de idolatrie, cum s-a întâmplat în cazul lui Moise. Nicăieri nu se știe unde a fost înmormântat Moise, pentru că poporul iudeu, care avea înclinație spre idolatrie, s-ar fi dus să-l venereze.
Sunt taine, iubiți credincioși.
Chiar dacă Maica Domnului nu este cu trupul printre noi, ci în ceruri, ea este prezentă în mod tainic, duhovnicesc, iconic, în icoanele pe care le cinstim.
Și, dacă ar fi să simplificăm puțin teologia de astăzi, v-aș reaminti ceva din experiența vieții: fiecare dintre noi are acasă multe lucruri dragi, dar cel mai de preț este fotografia mamei sau a părinților, atunci când nu mai sunt. În teologia populară, când vezi o icoană a Maicii Domnului, te apropii și o săruți cu multă dragoste și ardoare, regăsindu-te în destinul ei de mamă. Înțelegi ce înseamnă sabia care i-a trecut prin suflet la răstignirea Mântuitorului.
De aceea, „fiii atâtor lacrimi”, cum spune poetul, „nu pot pieri” – cei care plâng înaintea icoanelor Maicii Domnului. Iar faptul că icoanele sunt adevărate și nu este vorba de închinare la idoli, cum spun neoprotestanții, o arată minunile: icoanele plâng, icoanele fac minuni.
Și Giurgiu are acest mare odor – icoana Maicii Domnului care a venit astăzi aici. Îl felicităm pe părintele Nicolae și pe părinții consilieri că au adus această icoană.
Vreau să vă împărtășesc o taină. Am avut mare evlavie la această icoană și, văzând că vindecă boli grele, chiar cancere, am cumpărat argint și am plătit un argintar să-i facă ferecătură. Ea nu avea până atunci această ferecătură de argint.
Argintarul – un om credincios, cu familie numeroasă – mă suna și îmi spunea: „Nu pot să lucrez.” Când încerca să așeze ferecătura, curgea foarte mult mir din icoană. S-a speriat foarte tare. A venit la mănăstirea unde locuiesc, la schit, la Comana, și mi-a spus că nu poate lucra acasă. Ne-am înfricoșat cu toții. Este prima oară când fac această mărturisire. I-am spus: „Du-o într-o mănăstire să fie lucrată acolo”, el fiind din București.
Și atunci a dus-o într-o mănăstire bucureșteană și abia acolo s-a putut lucra ferecătura pe care o vedeți astăzi. A fost donația și jertfa mea. Am făcut acest lucru pentru că, potrivit tradiției, icoanele făcătoare de minuni se ferecă, li se pune aureolă de aur, li se adaugă pietre scumpe, spre a fi cinstite ca atare. Este o tradiție bizantină veche.
În felul acesta, icoana a fost protejată, pentru că oamenii, în zelul lor și din dorința lor, vin uneori, așa cum spun copiii mici, „ca la magie”, ating icoana cu hainele, fără a putea săruta icoana din biserică în mod firesc. Noi le protejăm cu sticlă sau cu plexiglas. Știți de ce? Pentru că rămân urme de ruj, creme, uleiuri. Când vii să săruți icoana, trebuie să te uiți la Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu și, totodată, la ființa umană pe care o cinstim. Și noi, bărbații, dar și femeile, ne fardăm uneori exagerat.
În vechime, nu se acopereau, pentru că oamenii erau credincioși și aveau respect față de icoană. Părinții Bisericii ne-au lăsat icoane bizantine care nu sunt ferecate și nici protejate, pentru că oamenii nu le atingeau cu hainele și nu le sărutau cu buzele pline de rujuri chimice, care pot distruge pictura veche de 300, 400 sau 500 de ani. Unele icoane de acest fel sunt și aici, în Catedrală.
De aceea spun: dacă avem pretenția că suntem credincioși, acest lucru trebuie să se vadă și în atitudinea noastră de viață.
Gândiți-vă că toată taina aceasta, de la mamă la fiu, se transferă prin naștere, iar cinstea Fiului se întoarce către mamă. În Noul Testament se spune: „Binecuvântat este pântecele care Te-a purtat și sânii la care ai supt.” La fel este și în lume. În satele vechi, când cineva vedea un copil, întreba: „Lui cine ești mamă?” Dacă mama era văduvă, copilul era cunoscut ca „al Petrei”, „al Ioanei” sau „al Mieroaiei”, pentru că tații muriseră pe front. Cinstea mamei se vede prin copil – cum l-ai crescut, cum l-ai educat.
Când întâlnești un copil cum sunt cei de la Catedrală, copiii de altar, spui: „Fericită este mama care l-a crescut și l-a educat așa.” În schimb, despre copiii rebeli și neascultători, satul avea alte vorbe…
Aș vrea să vă spun că, pe lângă vârstele spirituale ale credinciosului, ale maturizării și ale creșterii lui în Hristos, există și aceste vârste ale pubertății, ale adolescenței, când tinerii sunt purtați mai mult de sexualitate și nu poți să-i controlezi, așa cum nu poți pune ham unui cal în călduri. Dar, mai târziu, ei cresc, se maturizează, iar aceste manifestări ale rebeliunii ajung undeva în subsidiar. Nu mai contează, pentru că vin copiii, vin greutățile, și ei se maturizează.
Mai târziu, când devenim bunici și ajungem la o vârstă înaintată, nu mai există pasiuni, nu mai există, iertați-mă, libidou, nu mai există atracții trupești, ci omul devine liber de patimi și se gândește mai mult la partea spirituală.
Noi, ca preoți, și eu personal, am experiențe foarte intense. Atunci când sunt deznădăjduit, când sunt căzut, când sunt dezamăgit, mă apucă uneori un regret atât de mare încât, cum spune Scriptura, „cu lacrimile mele voi uda așternutul meu”. Mă gândesc că aș fi putut face mai mult, aș fi putut face mai bine. Cred că și dumneavoastră simțiți la fel, când vă gândiți că nu ați fost mereu la înălțimea misiunii de părinte, lăsând copilul în rebeliunea lui, iar acesta a mers pe căi greșite.
De aceea, vă spun: dumneavoastră, cei care sunteți conștiința Bisericii – atât femeile, cât și bărbații, dar în mod deosebit femeile – rugați-vă alături de preoți, citiți Acatistele și Paraclisele, venerați icoanele, reînnoiți-vă pomelnicele la biserici și mănăstiri, dați să vi se citească la Psaltire.
Este foarte important, în vremurile acestea, să avem credință. Nu vedeți cât de vulnerabilă este ființa umană? Totul este fluid – construcțiile politice, alianțele, ordinea lumii; totul este numai zăpăceală și război, orgolii pentru hegemonie. Și, în tot acest context, omul este atât de fragil…
Ori avem nevoie de credință, pentru că oamenii aceștia, care iau decizii la nivel global, dacă ar iubi cu adevărat omul și ființa umană, s-ar comporta altfel.
Închei cu o imagine. Săptămânile trecute am fost la Năvodari și am văzut că are loc un spectacol aviatic, organizat anual. Au venit vreo 40.000 de oameni. M-am pierdut și eu prin mulțime, mi s-a stricat și telefonul, s-a spart și display-ul. N-aveam pe cine să sun. Eram unul din mulțime și ne-am întins și noi pe beton.
Acolo au venit foarte mulți părinți cu copii mici, dornici să vadă spectacolul. Am fost impresionat să văd că acești copii știau multe despre aeronave. A fost un show aviatic cu avioane mari, cu propulsie puternică, ce făceau un zgomot infernal, speriind copiii. Cei mici, care până atunci se alintau pe lângă părinți și erau „păpuceați” de mame și tați, când au auzit zgomotul acela, unde credeți că au fugit? S-au ascuns după fusta mamei. De acolo, plângeau, mai scoteau căpșorul, se mai uitau o clipă, apoi se retrăgeau. N-au fugit la tată.
Foarte interesant: înainte se jucau cu tata, dar când a venit primejdia și frica, copilul s-a adăpostit după mamă. Este o imagine paradigmatică, exemplară.
Tot așa și noi, când suntem căzuți, abătuți, cu necazuri, cu depresie, cu dezamăgiri și deznădejdi, să alergăm la Maica Domnului.
Doamne ajută! La mulți ani tuturor „Măriilor” și „Marinilor”! Mulțumim părinților pentru hramul de astăzi, pentru participare și pentru împreună-slujire, iar dumneavoastră, în mod deosebit, pentru prezență. Să fiți binecuvântați! Vă iubim din tot sufletul și ne rugăm pentru sănătatea dumneavoastră. La mulți ani, să fiți sănătoși!
Fiți modele pentru copiii dumneavoastră – chiar dacă există, la o anumită vârstă, răzvrătire din partea lor. Vine apoi maturitatea, înțelepciunea și senectutea. Aduceți-vă aminte că și dumneavoastră ați fost la fel când erați copii și vă deranja ceea ce spuneau părinții.
Noi ne bazăm foarte mult pe rugăciunile pe care le faceți acasă, fiecare dintre dumneavoastră. Nu știu cum a ajuns societatea aceasta românească – care a născut genii și a dat lumii atâtea personalități – într-o asemenea situație: o țară atât de bogată, atât de frumoasă, să fie vândută și prăduită.
Avem o vârstă și ne gândim că vom pleca din această lume, fiecare dintre noi, și ne întrebăm ce fel de lume lăsăm copiilor și nepoților, pentru care, de fapt, am trăit. Am trăit pentru copii, pentru generațiile care vin din urmă. Am crezut că, atâta timp cât vorbim de „high technology”, de atâtea descoperiri și atâta știință în toate domeniile, ar fi trebuit să le lăsăm o lume mai bună, o lume așezată, în care să se simtă în siguranță.
Nu ar trebui să se permită, de către autoritățile statului, să ne batjocorim strămoșii. Nimeni nu face asta, nici măcar în culturile păgâne vechi – fenice, nordice, scandinave – unde strămoșii erau cinstiți. Încă și în religiile tribale se păstra respectul față de cei dinainte. Or, astăzi, copiii, la pseudo-concerte, își înjură morții. Sau participă la evenimente unde crucea e întoarsă pe dos, cu simboluri sataniste, fără să știe ce înseamnă. Cineva ar trebui să vegheze la educația copiilor, să nu-i zăpăcim cu atâta sexualizare și cu exacerbarea sexualității, încât nu ne mai putem înțelege cu ei.
De aceea trebuie să ne rugăm noi, cei care am înțeles ceva din viață, care ne-am născut și am crescut în alte vremuri, când accentul era pus pe familie și pe educația copiilor. Trebuie să creștem generații care să devină lideri în societatea românească, care să nu fie corupte, care să nu fie tributare unui trecut murdar – fie el comunist, ideologic, trădător sau răuvoitor – ci să crească cu credință în Dumnezeu.
Nu avem nevoie de rebeli ”rezist” fără empatie și fără milă. În toate științele, dacă ești medic, profesor sau lucrezi cu persoane cu handicap ori cu boli terminale, ești instruit să nu te atașezi emoțional, pentru a-ți face bine treaba. În lumea clerului este exact invers: încă de mici, din seminar și din facultate, suntem formați să cultivăm inteligența emoțională. Asta e cea mai importantă – o spun și premiații Nobel. Copilul trebuie să aibă empatie, emoție, milă. Să-l crești cu un animăluț de companie, orice ar fi – un hamster, un papagal, un acvariu, o pisică sau un câine – ca să învețe de mic milă și compasiune.
Altfel, ajungem la vârsta la care nu mai suntem deplasabili, la căminele de bătrâni. Văd cu durere că în țară și chiar în județul nostru se închid cămine. Se închide căminul de bătrâni de la Mironești și oamenii sunt mutați la Oncești. Pe acești bătrâni, mutarea îi omoară efectiv. Știți cum e un bătrân – eu nu reușesc nici pe mama s-o scot din casă pentru o simplă vizită. Dacă îi iei din căsuța lor și îi muți, îi distrugi.
Așadar, trebuie grijă pentru bătrâni, nu doar pentru banii de pensii, care nici nu mai sunt suficienți – nici în Pilonul I, nici în Pilonul II, nici în Pilonul III. Dacă vremurile au ajuns atât de grele și de blestemate, măcar să facem pomană sufletului de vii: să ajutăm, să dăm haine copiilor săraci, să profităm de orice oportunitate de a face bine.
Îl felicităm pe domnul Vladimir și pe distinsa sa soție pentru că ajută. Eu, când slujesc la Comana, văd că nu putem continua pictura bisericii pentru că nu ne sprijină nimeni – nici instituțiile statului, nici Secretariatul de Stat. Nu vrem să ne întoarcem la vremurile în care bisericile și catedralele ridicate de Visarion Puiu la Cernăuți erau transformate în grajduri în perioada comunistă.
Trăim vremuri grele. Să ne rugăm mult, să postiți cei care puteți, să ne rugăm ca oamenii aceștia să nu ne bage într-un război care nu este al nostru. Încă putem merge la biserică, încă putem munci, încă putem plăti taxe și impozite – numai să nu ne arunce în război nebunii lumii. Rugați-vă mult pentru asta!
Părinții Bisericii, între care și Sfântul Paisie, profețesc că va începe un război foarte mare. Să ne ferească Dumnezeu, înainte de toate, de războiul dintre noi, de ură și de dezbinare, care sunt din ce în ce mai puternice în societatea de astăzi.
Să aveți credință, oameni buni! Când pierzi totul, dacă ai credință, nu ai pierdut nimic. Amin. Să vă ajute Dumnezeu, să fiți sănătoși!”
