În seara zilei de sâmbătă, 29 noiembrie 2025, în ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a săvârșit slujba Vecerniei unită cu Litia în biserica cu hramul Sfântul Apostol Andrei a parohiei „Sfânta Maria” din municipiul Giurgiu, înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi.
Cu acest prilej, ierarhul a rostit o amplă predică duhovnicească, în care a vorbit despre rostul postului, despre ispitele omului contemporan, despre criza spirituală în care trăiesc mulți tineri și familii, dar și despre rolul preotului și al comunității parohiale în păstrarea credinței vii.
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu”
În cuvântul său, Preasfințitul Ambrozie a explicat semnificația rugăciunii de binecuvântare a artoselor, pâinile care au fost sfințite în cadrul privegherii:
„Ne bucurăm că, în această seară de priveghere la praznicul Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, ocrotitorul României, ne aflăm la biserica dumneavoastră, la slujba de priveghere, la care s-au sfințit și artosele, adică pâinile care sunt puse înainte”, a spus ierarhul, amintind rugăciunea: „Binecuvintează, Cel ce ai binecuvântat cele cinci pâini în pustie și le-ai înmulțit și cu ele ai săturat cinci mii de bărbați…”.
Această rânduială, a subliniat Preasfinția Sa, trimite direct la minunea înmulțirii pâinilor și la chemarea Bisericii de a-i conștientiza pe credincioși că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu”.
Fiind perioadă de post și de pregătire pentru sărbătoarea Nașterii Domnului, Episcopul Giurgiului i-a îndemnat pe credincioși să se hrănească mai mult din „cuvintele vieții veșnice”, din Sfintele Scripturi și din scrierile Sfinților Părinți, pe care Biserica le propune necontenit ca busolă duhovnicească.
Ispitele care vin din noi înșine și „verticala” vieții duhovnicești
Vorbind despre omul contemporan, Preasfințitul Ambrozie a arătat că multe dintre ispitele cele mai grele nu vin doar din afară, ci chiar din interiorul nostru:
„Părintele Arsenie Boca, care a fost canonizat și care, vreme de 15 ani, a stat la Drăgănescu și a pictat acea minunată biserică închinată Sfântului Ierarh Nicolae, spunea că ispitele cele mai puternice nu sunt acelea care vin din afară. (…) Cele mai grele ispite sunt cele care vin din partea noastră.”
Ierarhul a denunțat tendința omului modern de a se îndreptăți pe sine, chiar și în scaunul spovedaniei:
„Noi înșine, prin concepțiile noastre de viață, prin părerile de sine, care ni se par de multe ori îndreptățite, întotdeauna, chiar și atunci când venim în scaunul spovedaniei, în loc să ne judecăm aspru ca și cum am fi înaintea Judecății lui Hristos, căutăm justificări pentru modul nostru de viață greșit… Întotdeauna avem o motivație, o justificare.”
În acest context, Preasfinția Sa a amintit cuvintele Sfântului Apostol Pavel – „Cu darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” – și a evocat mărturisirea marelui teolog Dumitru Stăniloae, care, în ciuda erudiției sale, spunea mereu că „mai are atât de multe lucruri de învățat”.
Ierarhul a citat și din maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Bușulenga), care îndemna să „nu pierdem verticala”, accentuând faptul că omul contemporan trăiește prea mult pe orizontală, în platitudinile și părerile de sine, pierzând dimensiunea cerului și a veșniciei.
Postul, „nostalgia paradisului” și lecția dată copiilor
O parte importantă a predicii a fost dedicată sensului postului în viața creștinului. Preasfințitul Ambrozie a vorbit despre „nostalgia paradisului”, invocând lucrarea cu acest nume a academicianului Nichifor Crainic, și a arătat că omul este destinat veșniciei, nu morții, iar postul și rugăciunea deschid inima către această realitate.
Ierarhul a evocat exemplul părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului și modul în care acesta explică părinților responsabilitatea educării copiilor în duhul postului și al credinței:
„Atunci când vine copilul la tine acasă, tu, mamă, tu, bunică, gătește-i de post și fă-l să știe că niciodată, miercurea sau vinerea, nu-i vei da de dulce. Să facă bine să vină în altă zi, când merge el prin mall-uri, sâmbăta ori duminica, când nici nu vine la biserică.”
Preasfinția Sa a subliniat că, în lipsa vieții spirituale, omul ajunge să mănânce „de dulce” tot timpul, să facă abuzuri alimentare și să fie „bolnav mereu”, nu doar trupește, ci și sufletește, pentru că nu se roagă, nu postește și nu se spovedește:
„Omul contemporan se zbate așa în aceste platitudini: mănâncă de dulce și tot nu e sătul niciodată, este bolnav tot timpul, pentru că face abuzuri. Nu are dimensiunea vieții spirituale, nu se roagă.”
Avertisment despre droguri, criza spirituală și drama familiilor
Un pasaj deosebit de puternic al predicii a vizat drama copiilor și tinerilor dependenți de etnobotanice și droguri, chiar și în orașe mici și aparent liniștite:
„Aud, din nefericire, că și în orășelul nostru frumos, liniștit și minunat, sunt tineri ajunși în adicție de etnobotanice și chiar de droguri”, a spus ierarhul, evocând discuțiile avute cu specialiștii de la Antidrog și cazuri cutremurătoare de copii alungați din casă de propriii părinți, disperați de violența și furturile generate de sevraj.
„Am văzut o scenă cutremurătoare: părinții plângeau dincolo de ușa închisă, iar copiii, sleiți de puteri, se prăbușeau ca ceara în fața focului, plângând și implorând mila mamei și a tatălui ca să fie primiți înapoi în casă”, a relatat Preasfinția Sa.
Episcopul Giurgiului i-a îndemnat pe părinți să-și cerceteze conștiința, să-și asume greșelile, dar să nu cadă în deznădejde, ci să ceară iertare lui Dumnezeu și să se roage pentru copiii lor:
„Întrebați-vă fiecare pe voi înșivă: am făcut bine sau am făcut rău? Iar dacă ați greșit, nu spuneți tuturor, ci cereți iertare lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu poate să-i ridice și să-i vindece pe copii. Mergeți la biserică, spovediți aceste dureri și cereți să se citească pomelnice la Psaltire; să ne rugăm pentru acești copii.”
În acest context, Preasfințitul Ambrozie a rostit cuvintele care dau titlul acestei știri:
„Omul fuge de biserică, aleargă după himere, după fantasme, rătăcește calea și trăiește într-o permanentă criză. Dacă și-a pierdut averea sau funcțiile, cade în deznădejde.”
Biserica, a subliniat ierarhul, este „un refugiu”, un loc al încrederii binecuvântate, al speranței și al întâlnirii cu pronia lui Dumnezeu.
Despre avort, darul copiilor și responsabilitatea părinților
Preasfințitul Ambrozie a vorbit și despre drama avortului și despre demnitatea copilului ca dar al lui Dumnezeu. Reluând cuvinte și imagini folosite de părintele Arsenie Boca și de părintele Nicolae Tănase, ierarhul a amintit că:
„A avea un copil este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Îți dă sens existenței tale.”
A evocat și cazul unui medic de obstetrică-ginecologie măcinat de remușcări din cauza avorturilor săvârșite, precum și modul în care părintele Tănase folosește mulaje de plastic pentru a arăta dezvoltarea intrauterină a copilului, convingând astfel multe mame să nu-și mai ucidă pruncii.
Făcând paralelă cu lumea necuvântătoarelor, ierarhul a reamintit cuvintele scriitorului Emil Gârleanu, subliniind că până și animalele își apără puii, spre rușinea omului care își leapădă copiii.
Familia preotului, darurile arhierești și mărturia unei comunități vii
La final, Preasfințitul Ambrozie a adresat cuvinte de apreciere și încurajare părintelui paroh Gabriel Găulea și doamnei preotese Mariana, profesor doctor, pe care i-a numit „o familie foarte frumoasă și foarte bine pregătită”, evidențiind eforturile și rugăciunile lor pentru darul celor doi copii.
Ierarhul a mărturisit că își dorește să-l vadă, peste ani, preot pe mezinul familiei, Alexandru, care i-a stat în slujbă ținând crucea la momentul binecuvântării, și a amintit și de fiica cea mare, Xenia.
Cu acest prilej, Episcopul Giurgiului a oferit familiei preotului și parohiei mai multe daruri: icoane (inclusiv o icoană a Catedralei Mântuirii Neamului dăruită de Patriarhul României), o Psaltire legată în piele, o Sfântă Evanghelie, tămâie de la Athos și cărți de rugăciuni pentru copii.
Ierarhul a subliniat, totodată, că în România, spre deosebire de multe țări occidentale secularizate, încă se construiesc biserici și mănăstiri, există școli de teologie, seminarii și facultăți, iar copiii aleg preoția ca vocație, într-o societate marcată de ideologii străine de spiritul Evangheliei.
„Poporul român și-a construit o Catedrală a Mântuirii Neamului, în care sunt pomeniți eroii și care îl are ca ocrotitor pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, fratele Apostolului Petru”, a reamintit Preasfințitul Ambrozie, legând astfel prăznuirea apostolului României de identitatea creștină și națională a neamului nostru.
„Țineți de Biserică, ca să nu rătăciți”
În încheiere, Episcopul Giurgiului i-a îndemnat pe credincioși să rămână ancorați în viața Bisericii și să-și aducă copiii și nepoții la slujbe, la spovedanie și la împărtășanie:
„Țineți de biserică, ca să nu rătăciți. Aduceți copiii la biserică, dacă nu este prea târziu, și pe nepoți. Iar când vă întâlniți în societate — pe stradă, la piață — lăsați la o parte un pic bârfele și judecățile și vorbiți mai mult despre Dumnezeu, despre minunile sfinților, pentru că suntem un popor născut și crescut din Evanghelie.”
Predica Preasfințitului Ambrozie rămâne, astfel, o veritabilă chemare la trezvie, la redescoperirea gustului postului, al spovedaniei și al rugăciunii, dar și la asumarea responsabilă a rolului de părinți, bunici și membri ai unei comunități creștine vii, într-o lume marcată de crize, confuzii și ideologii străine de credința ortodoxă.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, în seara zilei de sâmbătă, 29 noiembrie 2025, în ajunul sărbători Sfântului Apostol Andrei, la biserica cu hramul Sfântului Apostol Andrei a parohiei Sf. Maria, din municipiul Giurgiu, unde, alături de un ales sobor de preoți, a săvârșit slujba Vecerniei unită cu Litia:
” Ne bucurăm că, în această seară de priveghere la praznicul Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, ocrotitorul României, ne aflăm la biserica dumneavoastră, la slujba de priveghere, la care s-au sfințit și artosele, adică pâinile care sunt puse înainte, prin această rugăciune: „Binecuvintează, Cel ce ai binecuvântat cele cinci pâini în pustie și le-ai înmulțit și cu ele ai săturat cinci mii de bărbați. Însuți, binecuvintează, Doamne, și pâinile acestea și le înmulțește pe ele în sfânt locașul acesta, în orașul acesta, în țara aceasta, în toate orașele și satele; iar pe robii Tăi, cei ce vor gusta dintr-însele, îi sfințește, că Tu ești Cel ce binecuvintezi și sfințești toate”.
Această rugăciune a sfințirii artoselor, sau a pâinilor pregătite din timp, ne aduce aminte de minunea pe care Mântuitorul a făcut-o în pustie, de faptul că a săturat cinci mii de bărbați, în afară de femei și copii. Această minune este reiterată în Sfânta Biserică spre conștientizarea credincioșilor că nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru că ne aflăm în perioada Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, fiecare dintre noi, atât clericii, cât și credincioșii, încercăm să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să ne hrănim cu cuvintele vieții veșnice, care sunt cuvintele din Sfintele Scripturi și cuvintele Sfinților Părinți, pe care Biserica, prin slujitorii săi aleși, ni le reamintește și ni le repetă ca pe un leitmotiv, spunându-ne că „cel care vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”.
Vremurile pe care le trăim sunt complicate, pentru că omul modern, contemporan, semenul nostru de astăzi, are propriile lui convingeri de viață și, din nefericire, de multe ori și propriile convingeri religioase.
Părintele Arsenie Boca, care a fost canonizat și care, vreme de 15 ani, a stat la Drăgănescu și a pictat acea minunată biserică închinată Sfântului Ierarh Nicolae, spunea că ispitele cele mai puternice nu sunt acelea care vin din afară. Paradoxal, Patericul spune că ispitele vin de la lume, de la oameni și de la diavol, de la trup și de la sânge. Părintele nuanța însă și spunea că cele mai grele ispite sunt cele care vin din partea noastră.
Noi înșine, prin concepțiile noastre de viață, prin părerile de sine, care ni se par de multe ori îndreptățite – apropo de îndreptățirea de sine – întotdeauna, chiar și atunci când venim în scaunul spovedaniei, în loc să ne judecăm aspru ca și cum am fi înaintea Judecății lui Hristos, pentru că „cel care se judecă pe sine nu va mai fi judecat”, și atunci căutăm justificări pentru modul nostru de viață greșit, pentru greșelile sau păcatele pe care le-am făcut. Întotdeauna avem o motivație, o justificare.
Există și un canon – dacă ne uităm în Pidalion sau în Cârma Bisericii – un canon vechi care spune: „anatema să fii”, adică blestemat să fii, dacă îți dai dreptate ție însuți în sensul cel mai larg, dacă te justifici întotdeauna și te pui pe tine înainte de toate și crezi că tot ceea ce ai făcut ai făcut prin propriile tale puteri, chiar și puteri fizice, dar mai ales prin puteri sufletești.
Sfântul Apostol Pavel, el, care a fost Apostolul neamurilor, spunea: „Cu darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt și harul care a fost întru mine nu a fost în zadar, căci m-am ostenit mai mult decât toți, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care a fost întru mine.”
Vedem la polul opus, dincolo de oamenii moderni, care sunt foarte „updatați” la realitățile sociale, economice – de multe ori și politice. Ați văzut în dezbaterile politice și în chestiunile care nu ne mai dau pace, legate de pacea lumii, de război, de greutățile financiare: fiecare dintre noi devenim mari analiști politici, sociologi, economiști, finanțiști și fiecare face exerciții de imaginație și vorbește cu sine însuși, deși nu suntem Marcus Aurelius, și spunem: „Pentru țară ar trebui să se facă cutare sau cutare lucru” sau „Dacă aș fi eu în locul unei autorități locale, județene sau de stat, aș face lucrurile așa și cu siguranță le-aș face mai bine”.
Astfel sunt judecățile omenești – relative și superficiale – pentru că dacă ar fi atât de simplu, lucrurile ar sta bine și în societate, și în lume.
Însă noi, ca și creștini, ca ortodocși, ca unii care trăim acum în Postul Crăciunului, ar trebui să ne ocupăm mai degrabă de viața noastră spirituală. Este o amăgire să trăiești doar în lumea cotidianului și să renunți la viața spirituală. Viața spirituală nu înseamnă numai a mânca și a bea, ci înseamnă bucurie și pace în Duhul Sfânt.
Un mare teolog, născut la Bulbucata, membru al Academiei, care a făcut ani grei de închisoare pentru convingerile sale religioase și politice – Nichifor Crainic – a scris, între multe alte cărți, o lucrare cu un titlu foarte sugestiv: „Nostalgia Paradisului”. În esență, această carte arată dorul veșnic al omului, din toate timpurile și din toate locurile și în fiecare moment al vieții sale, de paradisul pierdut, de Rai.
Omul contemporan pierde această dimensiune – cum spunea maica Zoe Bușulenga, academicianul devenit monahia Benedicta, trecută la Domnul la Văratec – și ne îndemna: „Să nu pierdem verticala, această dimensiune.”
Noi trăim pe orizontală de multe ori, în platitudinile noastre, în părerile noastre de sine. Din păcate, chiar și oamenii foarte bine pregătiți, intelectualii, și chiar clericii, uneori, au păreri extraordinare despre sine.
Dar a rosti în fiecare clipă că știi că nu știi nimic – cum spuneau filosofii – este o adevărată înțelepciune. Asemenea spunea și părintele Dumitru Stăniloae – cel care astăzi este trecut în rândul sfinților – după ani grei de studii teologice și filologice la Cernăuți, la Academia zidită de Mitropolitul Visarion Puiu, un alt mare ierarh mărturisitor. Părintele Stăniloae mărturisea adesea studenților săi și fiilor duhovnicești că mai are încă atât de multe lucruri de învățat.
Ori, trăind în această părere de sine, omul contemporan – spune Sfântul Ignatie Briancianinov în Fărămiturile ospățului – trăiește în înșelare. Are o carte teribilă, minunată, despre înșelare.
Omul bolnav, știți, aleargă la medicii mari, la somități ale căror nume sunt precedate de notorietate și caută întotdeauna rezolvarea problemelor legate de sănătatea trupească. Dar ca să capeți deschidere către noi orizonturi și înțelegere spirituală trebuie să te duci la duhovnicii mari. Trebuie să alergăm după ei ca să ne învețe, să ne lumineze, să ne arate unde greșim.
Ori omul, dacă are o părere despre sine extraordinară, trăiește în această automulțumire și nu mai merge la duhovnicul de la parohie, care să-l ajute prin harul Duhului Sfânt. Spunem de multe ori, în înșelarea noastră, amăgindu-ne pe noi înșine, că preotul e tânăr, nu are experiență, îi cunoaștem viața, îi cunoaștem familia, îi știm căderile.
Lumea s-a complicat teribil astăzi, iar păcatele care altădată erau tăinuite de Părinții Patericului – când cineva vedea pe cineva greșind îl acoperea cu mantia sa – astăzi sunt dezvăluite și făcute publice. Ori nu cred că, din capul locului, se taie accesul la o viață spirituală înaltă, la o cugetare duhovnicească, la ceea ce Părinții numesc discernământ duhovnicesc. În limba greacă se numește diakrisis.
La polul opus există criza: această criză spirituală pentru că omul care nu are viață spirituală trăiește într-o permanentă angoasă, într-un stres teribil. Trăiește cu teama că oricând i se poate întâmpla ceva, din cele pe care le vede pe stradă, în proximitatea sa, la televizor, prin mass-media. Nu vedeți că, de îndată ce deschizi televizorul, în loc să te duci la Trinitas, la emisiunile frumoase, folositoare sufletului, te oprești la emisiuni de cancan, de ispite, numai informații negative? Atunci mintea rămâne cantonată la acele informații.
Rar ni se mai întâmplă – și bine ar fi să nu se întâmple doar în perioadele de post – să ne cercetăm cugetul, să mergem la duhovnic și să ținem post.
Apropo de post, îl ascultam săptămâna trecută pe părintele Nicolae Tănase, de la Valea Plopului. Este cel care, după anii ’90, în satele de pe Valea Screzii, pe lângă Vălenii de Munte, lua mamele minore care rămâneau însărcinate și le ajuta, le ocrotea, pentru că erau alungate din familie de către părinți. Tinerii cu care trăiseră și concepuseră copiii le abandonaseră. Atunci părintele le sprijinea și le ținea aproape. Se nășteau copii pe care nu-i dădea niciodată spre adopție, lăsând posibilitatea ca mamele, mai târziu, după ce deveneau femei așezate, soții și mame responsabile, să-și poată lua copiii înapoi.
Părintele vorbea despre percepția greșită pe care omul modern o are asupra postului. Ne regăsim și noi adesea în aceasta: din dragostea nemăsurată față de copii, mama și bunica, chiar și în Postul Mare, gătesc bunătăți atunci când vin copiii acasă, ca să-i bucure și să-i răsfețe cu mâncărurile care le plac.
O mamă l-a sunat pe părinte la o emisiune la Televiziunea Trinitas și i-a spus că gătește de dulce în post pentru fiul ei. Părintele i-a răspuns:
„Greșești enorm! Copilul tău nu mai postește, pentru că astăzi este o pseudocultură, iar oamenii preferă să fie vegani, să mănânce produse bio, dar nu țin postul, care este prin excelență vegan și bio și care ne dă sănătate – și e mult mai variat în vitamine și proteine, care nu sunt obligatoriu de origine animală. Postul are un paletar nutritiv foarte bogat care redă sănătatea trupului, pentru ca omul să aibă și o minte sănătoasă într-un trup sănătos și să capete astfel și orizontul vieții spirituale.”
Și părintele Nicolae Tănase spunea:
„Când vine copilul la tine acasă, tu, mamă, tu, bunică, gătește-i de post și fă-l să știe că niciodată, miercurea sau vinerea, nu-i vei da de dulce. Să facă vine să vină în altă zi, când merge el prin mall-uri, sâmbăta ori duminica, când nici nu vine la biserică.”
Și atunci să-i fie o lecție că a venit la mama și să redescopere gusturile copilăriei. Bucuria aceasta de a mânca de post și la serviciu, la „job”, cum se spune acum, în corporații, pe unde se duc, să poată spune: „Ce ați făcut în weekend? Păi, m-am dus la mama și ne-a gătit niște bunătăți de post: cu vinete, cu zacuscă…”.
Omul contemporan se zbate așa în aceste platitudini: mănâncă de dulce și tot nu e sătul niciodată, este bolnav tot timpul, pentru că face abuzuri. Nu are dimensiunea vieții spirituale, nu se roagă. Să știți că și studiile medicale arată lucrul acesta. Învederează credința că omul se îmbolnăvește și din cauza stresului, din cauza faptului că nu postește, că nu merge la biserică, că nu se spovedește.
Părintele Arsenie Boca spunea că cel mai greu ne este nouă cu noi înșine, pentru că dacă consumăm tot timpul ca un cancan, evident că mintea se cantonează acolo. Mintea este asemănată de Sfinții Părinți cu o morișcă. Ați văzut în viața satului de altădată: mergeau părinții și noi duceam sacii de grâu, de porumb, ca să fie măcinate, și avem această experiență. Își păstra la moară „uiumul”, așa se chema la țară, partea pentru măcinat. Nu se plătea. Și moara, dacă duceai un grâu bun, de calitate, măcina o făină bună. Tot așa este și mintea: dacă îi dai lucruri sănătoase, ea se hrănește din cele spirituale.
Academicianul Nichifor Crainic vorbea despre „nostalgia paradisului”. În scaunul spovedaniei noi trebuie să ne regăsim sufletește, trebuie să ne vindecăm sufletește și să ne gândim la viața veșnică. Omul nu este făcut pentru a muri. Omul este destinat veșniciei. Și asta ne învață Biserica tot timpul, mai ales în vremurile acestea complicate pe care le trăim, noi trebuie să ne rugăm mai mult. Biserica este un refugiu. În primul rând ne conferă încredere – o încredere binecuvântată în noi înșine și, mai ales, în pronia și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Omul fuge de biserică, aleargă după himere, după fantasme, rătăcește calea și trăiește într-o permanentă criză. Dacă și-a pierdut averea sau funcțiile, cade în deznădejde.
La o mănăstire era un călugăr bătrân, pe Valea Teleajănului, la Crasna. Se ducea la candelă, curăța funinginea și scotea o batistă care inițial fusese albă, dar care devenise neagră. Și spunea: „Sufletul, când vine de la Dumnezeu, este alb, imaculat. După ce îl tăvălești prin toate, devine de plin de funingine”.
În maniera aceasta predica și părintele Arsenie Boca. Spunea: „Măi, nașteți toți copiii”. „Păi, părinte, i-am născut pe toți. Am doi, trei…”. „Nu, nu. Ăia care i-ați avortat, unde sunt?”
Ați văzut că în lumea animalelor – spunea Emil Gârleanu în „Lumea celor care nu cuvântă” – pisica își salvează puii și îi ascunde. Chiar și în junglă, un prădător, când găsește un pui de antilopă, o leoaică sau o tigroaică nu se grăbește să-l mănânce imediat, pentru că îl vede nevinovat și, întâi, îl linge și îl ocrotește de alte animale mari, alți prădători. Numai la noi, numai la noi, oamenii pot să avorteze copii.
Am văzut undeva – și să dea Dumnezeu să nu mai vedem niciodată – în Capitală, un medic de obstetrică-ginecologie care nu mai putea trăi din cauza coșmarurilor, deoarece făcuse numai avorturi în viața lui. Părintele Tănase de la Valea Plopului ținea în mână avortoni de plastic și arăta: „Uite, la 40 de zile se formează inima. La trei luni embrionul arată așa. La șase luni fătul arată așa”. Și atunci mamele acelea, când vedeau, când urmăreau filmul la părintele, nu mai omorau copii.
A avea un copil este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Îți dă sens existenței tale.
Zilele trecute am fost la un film – o capodoperă despre marele dirijor Sergiu Celibidache –, un film extrem de rafinat, psihologic, foarte bine structurat, vizionat împreună cu elevii de la seminar și cu părinți profesori. Iar, venind către Giurgiu, preoții care m-au însoțit se regăseau în scena în care tatăl își alungă copilul din casă, încercând să-i dea o lecție, este vorba de Celibidache, tocmai pentru a nu renunța la valorile familiei, la educație și la cultură. Toată viața a trăit cu gândul că fiul lui trebuie să se întoarcă acasă. Pe tot drumul spre Giurgiu, preoții noștri se vedeau în filmul acesta și se gândeau la propriii lor copii.
Cât de greu este unui tată sau unei mame să le spună copiilor că nu este bine să trăiască în păcat! Aud, din nefericire, că și în orășelul nostru frumos, liniștit și minunat, sunt tineri ajunși în adicție de etnobotanice și chiar de droguri. Am citit și am stat de vorbă cu cei de la Antidrog și mă gândeam că, de multe ori, părinții sunt devastați; pentru că mulți dintre acești copii ajunși în clinici de recuperare provin din familii foarte bune, care le-au oferit totul. Iar părinții sunt zdrobiți sufletește când văd că fiii lor fură, că au devenit violenți din cauza adicției și a sevrajului, și ajung să-i alunge din casă.
Am văzut o scenă cutremurătoare: părinții plângeau dincolo de ușa închisă, iar copiii, sleiți de puteri, se prăbușeau ca ceara în fața focului, plângând și implorând mila mamei și a tatălui ca să fie primiți înapoi în casă.
Cred că greșelile noastre, ale părinților, cumva le plătim aici. Ajungem să ne întrebăm la o anumită vârstă dacă am făcut bine ceea ce am făcut în educarea și creșterea copiilor. Le-am dat totul, fără limită. Am procedat bine sau nu? Și trăim cu aceste remușcări și întrebări care nu ne mai dau pace.
Întrebați-vă fiecare pe voi înșivă: am făcut bine sau am făcut rău? Iar dacă ați greșit, nu spuneți tuturor, ci cereți iertare lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu poate să-i ridice și să-i vindece pe copii. Mergeți la biserică, spovediți aceste dureri și cereți să se citească pomelnice la Psaltire; să ne rugăm pentru acești copii.
Sunt drame mari – inclusiv la penitenciarul din Giurgiu – și ne dăm seama câtă nevoie avem de spiritualitate. Fără mâncare mai poți trăi, dar fără credință, fără această respirație a speranței că din lumea aceasta vom trece în Împărăția luminii, în „paradisul” despre care vorbeau Nichifor Crainic și părintele Arsenie Boca cel Mărturisitor, nu putem merge mai departe. De acolo, credem noi, vom veghea asupra copiilor noștri și ne vom ruga pentru ei, pentru că vor trăi în vremuri extrem de complicate.
Tinerii preoți de astăzi, indiferent de pregătirea lor academică – ani de seminar, de facultate, studii postuniversitare, masterate ori doctorate – dacă nu au empatie, dacă nu au milă, dacă nu se roagă și nu au viață duhovnicească, nu pot ajuta enoriașii așa cum ajută un doctor bun sau un duhovnic încercat.
Am o mare dragoste pentru familia părintelui Gabriel și a doamnei preotese Mariana, profesor doctor Mariana Găulea – o familie frumoasă și foarte bine pregătită, care a depus eforturi extraordinare și s-a rugat mult ca Dumnezeu să le dăruiască doi copii minunați.
Pe cel mic mi-aș dori să trăiesc să-l văd preot. Priviți ce frumos i-a stat astăzi lui Alexandru! Mi-a ținut crucea și, fără el, nici nu puteam să săvârșesc slujba. Și nu o putem uita nici pe Xenia, fiica cea mare a Marianei și a părintelui Gabriel.
Noi le-am adus aici câte un cadou: pe Sfânta Xenia — aici, nici nu te-am văzut, ești mare cât mami — o icoană a Sfintei Xenia, ocrotitoarea ta, iar pentru tine o icoană a Sfântului Alexandru și, de asemenea, pentru parohie, pentru părintele Gabriel Găulea.
Dar din dar am primit la sfințirea Catedralei, când am fost cu părintele vicar Teodo Radu Șerban, această icoană de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cu Catedrala Mântuirii Neamului. V-o ofer aici.
V-am adus, doamnă preoteasă Mariana, o icoană cu Mântuitorul, preoteasa mea dragă, care mă încurajează întotdeauna, o carte legată în piele — Psaltirea — pentru părinte, Sfânta Evanghelie, după care vă duceți viața, o cutie de tămâie bună de la Athos, primită și de noi zilele trecute, de la părintele Neacșu de la Athos. Pentru copii, câte o carte de rugăciuni — ia vedeți la cine ce scrie acolo, să nu le încurcați.
Părinte, vă felicităm pentru activitatea frumoasă pe care ați făcut-o la această biserică. Ca multe altele din județ, a fost adusă pe roți din Grecia: biserică de piatră bizantină, adusă cu TIR-ul din Grecia, de la Tesalonic, prin Bulgaria, pe sub podurile mari, pe viaducte, de către părintele Sabin Mâț — Dumnezeu să-l ierte! A plecat la cele veșnice și se bucură, desigur, că vede cum bisericile mici au ridicat biserici mari: în locul capelei de piatră de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe s-a ridicat astăzi o adevărată catedrală; la Brâncoveni, acolo unde era o capelă ridicată de părintele Ionică Gheorghe, astăzi este o frumoasă catedrală.
Stăteam și mă gândeam: în Occident, comunitățile românești cumpără biserici abandonate de alte confesiuni, le restaurează, le renovează și le redau credincioșilor români. Aici, la noi, la Giurgiu și în țară în general, românii își construiesc biserici, își construiesc mănăstiri, au școli de teologie, copiii merg la seminar și la facultate și devin preoți într-o lume tot mai secularizată, într-un Occident către care priveam altădată cu admirație, dar unde vedem astăzi că lumea nu mai crede în Dumnezeu. Se declară atee. Au politici și ideologii care zăpăcesc copiii: politici care dau dreptul minorilor chiar să-și aleagă singuri sexul, altul decât cel biologic cu care s-au născut. O nebunie întreagă — politici legate de fluiditatea genurilor și tot soiul de ideologii.
Poporul român și-a construit o Catedrală a Mântuirii Neamului, în care sunt pomeniți eroii și care îl are ca ocrotitor pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, fratele Apostolului Petru. Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei este o sărbătoare bisericească națională, legată de Ziua de 1 Decembrie, care se sărbătorește în fiecare localitate, în fiecare an.
Sunt multe lucruri de spus, dar mă bucur că această comunitate, care pare mică, este păstorită frumos, iar părintele Gabriel, împreună cu doamna profesoară doctor Mariana Găulea, fac lucruri mari. Prin fiecare dintre dumneavoastră, care faceți parte și formați această parohie, sunteți niște adevărați apostoli ai lui Hristos, asemenea Sfântului Apostol Andrei, care a hirotonit episcopi și preoți.
Preotul de astăzi din societate, despre care vorbea Mitropolitul Antonie Plămădeală — și el alungat din mănăstire, ca părintele Arsenie Boca — a scris o carte intitulată Preotul în lume și în societate. Preotul de astăzi nu este făcut peste noapte, doar pentru că l-a hirotonit episcopul sau pentru că a primit o diplomă de seminar sau de facultate. El are, prin harul hirotoniei, succesiunea apostolică, harul venit de la Mântuitorul prin Sfinții Apostoli până astăzi.
De aceea, puterea pe care o are nu vine din propriile virtuți sau din intelectul său, ci este harul care lucrează prin el, har care vă binecuvântează și vă călăuzește pe cărările mântuirii.
Țineți de biserică, ca să nu rătăciți. Aduceți copiii la biserică, dacă nu este prea târziu și nu sunt prea departe, și pe nepoți. Iar când vă întâlniți în societate — pe stradă, la piață — lăsați la o parte un pic bârfele și judecățile și vorbiți mai mult despre Dumnezeu, despre minunile sfinților, pentru că suntem un popor născut și crescut din Evanghelie.”
