Invitat recent în podcastul „Armonia lu’mina”, realizat de Mina Cristiana, Daniel Buzdugan a împărtășit povești emoționante despre copilăria sa, influența bunicii și valorile care l-au format. Într-un dialog sincer, cunoscutul om de radio a vorbit despre moștenirea spirituală primită și despre importanța legăturii cu credința.
Amintiri din copilărie: „Hai, la biserică!”
„Am fost crescut și educat într-o familie de creștini păcătoși. Bunica, Dumnezeu să o ierte, bunica Marghioala de la țară, nu concepea să fie vreo duminică în care să stăm acasă. Venea, dădea plapuma de pe noi și ne spunea: «Hai, la biserică!».
Cele mai frumoase momente pe care mi le amintesc sunt acelea legate de Denii. Mergeam la biserică în satul Stănița, județul Neamț. Participam la denii, unde slujbele se țineau la lumina lumânărilor și a candelelor. Uneori, noi, copiii, mai ațipeam, dar ascultam un cor foarte frumos acolo, la biserica din satul în care am copilărit. Cred că este important pentru orice copil, pentru că aceste lucruri nu se uită.”
Întoarcerea la credință în vremuri agitate
„Chiar dacă la un moment dat pierzi legătura cu biserica, la un moment dat în viață te întorci și îți dai seama că «Băi, eram mai liniștit». Lucrurile care te-au făcut fericit și care ți-au dat liniște rămân în tine, și la un moment dat se manifestă acea dorință de a te întoarce în locurile care îți dădeau oază de liniște, mai ales în vremurile astea agitate pe care le trăim.”
O bunică „albă ca și o zi”
„Albă, ca și o zi – cum e un citat dintr-o poezie, cred că Minulescu, care spunea așa: «De unde vii și în care prea fericită țară văzuși lumina zilei, tu, albă ca și o zi». Mi-a rămas în minte și în suflet «albă ca și o zi» – bunica așa era. Și în clipa morții, eu am fost… Cu greu am reușit să mă învoiesc. Lucram la Radio Contact, la Iași. Eram, cred, unul din cei doi angajați de la Radio Contact din Iași, pentru că se dăduseră afară foarte mulți oameni.
Am zis: «Nu se poate, eu îmi dau demisia, dar de la înmormântarea bunicii nu lipsesc sub nicio formă». Am ajuns la bunica acasă, la țară, și de obicei, când ajungi într-un moment de genul ăsta și e un om care nu mai e printre noi, cum se spune, e o atmosferă așa… În momentul când am intrat în camera de la drum, aia bună, unde era bunica, am avut așa o liniște, o pace. Parcă nu-ți venea să crezi, știi? Și era atât de frumoasă, Dumnezeu să o ierte, pentru că ea a fost un om bun.
L-a așteptat pe bunicul toată viața. Bunicul a murit în al Doilea Război Mondial, dar a aflat destul de târziu. Nu s-a știut nimic, și l-a așteptat zeci de ani, crezând că se va întoarce. Erau mulți consăteni care se întorceau, din Siberia, fuseseră în lagărele din Siberia și se întorceau câte unul, câte doi. Și bunica: „Dar al meu? Nu l-ați văzut pe al meu?” Și, la un moment dat, i s-a spus că a fost împușcat pe front.
A fost foarte bărbătoasă, deși era o mână de om. A știut să țină în frâu doi copii, pe mama și pe fratele mamei. Chiar mama îmi povestea ultima întâmplare, ultima imagine pe care a avut-o cu bunicul Gheorghe, Dumnezeu să-l ierte, care, la plecarea în război, când a plecat de acasă, i-a luat pe amândoi în brațe, i-a pupat și a plecat plângând așa, pe drum.
Bunica a fost o puternică și o luptătoare și, chiar până în ultima clipă, ea citea Biblia fără ochelari. Știți cum e, Biblia are scrisul ăla micuț. Adică eu, în clipa asta, dacă îmi dai un telefon sau când mă uit de multe ori la telefon pe stradă, zic: „Așa, multă lume ce-ți faci selfie?” Zic: „Nu, nu văd” și trebuie să ții telefonul la distanță.
Bunica vedea să citească la 90 și ceva de ani, când a murit, fără ochelari. Ea se ocupa în sat de făcut prescurile, pentru că prescurile trebuie să fie făcute, din care se fac acele părticele, nu? pentru Sfânta Euharistie. Trebuie făcute de către o femeie văduvă, credincioasă, curată.
Îmi povesteau rudele: a chemat părintele, a împărtășit-o și, la câteva ore, s-a stins.”
O lecție de viață: privirea albinii
„Cred că am moștenit puterea de a munci, pentru că, în afară de radio, mai sunt tot felul de deplasări prin țară, tot felul de evenimente, tot felul de lucruri care te consumă. Dar, când faci cu dragoste de oameni și cu bucuria de a împărtăși o fărâmă din experiență și de a vorbi despre frumos, de a vedea lumea cu ochi de albină, nu cu ochi de muscă… Și asta mi-a rămas dintr-o carte pe care eu o recomand: O muscă în Sfântul Munte. E o carte minunată.
Chiar așa începe: starețul de la o mănăstire primește un băiat ateu înverșunat. Dar, fiind criză în perioada respectivă, în Grecia, el e nevoit să meargă să lucreze în curțile Domnului. Spune: «Eu sunt ateu, adică nu mă puneți pe… Nu mă băgați pe mine la rânduială, nu mă puneți pe mine să… Eu am venit aici să muncesc, să fac tâmplărie, dar nu particip la ritualurile voastre religioase».
Starețul i-a zis: «Îți spun, îți dau o pildă pe care am auzit-o de la cineva mai mare decât mine. Faci ce vrei tu aici, dar te invit să vezi lumea de aici prin ochi de albină, că albina se așează doar pe flori și nu vede mizeriile, murdăria, pe când musca, știm cu toții bine unde se așează».”
O viață inspirată de valori și credință
Daniel Buzdugan a încheiat discuția cu gânduri despre cât de mult contează să trăiești având un scop mai înalt. Povestea sa, influențată de credința bunicii și de propriile experiențe, arată că micile gesturi de bunătate și perseverență pot schimba viața celor din jur.
