Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit duminică, 15 martie 2026, în Duminica a III-a din Postul Mare, a Sfintei Cruci, o predică amplă și apăsătoare la voievodala Mănăstire Comana, în care a vorbit despre sensul Crucii, despre lepădarea de sine, despre riscurile unei lumi secularizate și despre suferințele provocate de conflictele care lovesc astăzi umanitatea.
În cuvântul adresat credincioșilor, ierarhul a legat chemarea evanghelică la asumarea crucii de realitățile dramatice ale lumii contemporane, de slăbirea vieții duhovnicești și de nevoia unei întoarceri reale la rugăciune, la post și la discernământ.
Crucea, „cel mai mare teolog”
În prima parte a predicii, Episcopul Giurgiului a vorbit despre locul central al Sfintei Cruci în viața Bisericii și în viața fiecărui creștin, arătând că ea nu poate fi redusă la un simbol exterior, ci trebuie înțeleasă ca putere a lui Dumnezeu și cale a mântuirii.
„Sfântul Apostol Pavel ne spune: «Crucea pentru iudei este sminteală, pentru păgâni nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu». Se cade să-I mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns la jumătatea Postului Mare, în Duminica Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Crucea se spune, și pe bună dreptate, că este cel mai mare teolog”, a spus Preasfințitul Părinte Ambrozie.
Ierarhul a explicat că asumarea crucii înseamnă, în mod concret, acceptarea cu credință a celor rânduite de Dumnezeu pentru mântuirea omului.
„Ca să poți să-ți iei crucea cu adevărat înseamnă să accepți tot ceea ce vine de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, care este Părinte și Tată, tot ceea ce rânduiește pentru viețile noastre, ale tuturor și pentru fiecare în parte, este rânduit spre mântuirea noastră”, a arătat PS Ambrozie.
Lepădarea de sine și lupta cu egoismul
Un loc important în predică l-a ocupat explicația duhovnicească a cuvintelor Mântuitorului despre lepădarea de sine. Preasfințitul Părinte Ambrozie a insistat asupra faptului că omul contemporan este tot mai dominat de egoism, de autosuficiență și de o părere exagerată despre sine.
„Dacă voiește cineva să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine și așa să-Mi urmeze Mie. Într-o definiție simplă, sinele este conceput ca fiind egoul acela, partea de care dăm dovadă fiecare dintre noi prin egoul nostru, prin egoismul nostru. Însă părinții Filocaliei și teologii ne spun că sinele este mai mult decât atât. Sinele înseamnă voința proprie, de multe ori alterată de influențe străine de duhul ortodox”, a explicat Episcopul Giurgiului.
În același registru, ierarhul a deplâns absența smereniei din spațiul public și din viața societății actuale.
„Smerenia este și ea un cuvânt care lipsește astăzi din spațiul public. Cuvântul «modestie» este unul frumos și nobil. Dar smerenia este ceva mai mult decât atât. Ea arată o înțelegere superioară a existenței umane, a faptului că tot ceea ce avem, ceea ce suntem și ceea ce tindem să devenim există prin Dumnezeu”, a spus Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului.
O lume care aleargă după plăcere și uită mântuirea
În predica de la Comana, ierarhul a descris cu accente critice lumea de astăzi, pe care a văzut-o dominată de plăceri, adicții, orgolii și pierderea perspectivei veșniciei.
„Lumea de astăzi este adepta dictonului «carpe diem», care spune: «Trăiește clipa, bucură-te de ceea ce ai aici». Vedem o goană disperată a celor care vor să petreacă mai mult, să se bucure mai mult de viață, să-și satisfacă orgoliile, plăcerile și poftele”, a afirmat PS Ambrozie.
Totodată, episcopul a subliniat că omul modern caută tot mai mult soluții pur omenești pentru suferințele sale lăuntrice, pierzând din vedere harul lui Dumnezeu și rolul duhovnicului în vindecarea sufletului.
„Lumea aleargă mai mult decât la biserică și la mănăstiri, mai mult decât la duhovnici care au har, la psihologi și la psihiatri. Oamenii stau pe scaun acolo, își spun poveștile de viață, traumele și suferințele, gândind că astfel se vindecă. Există și aceasta ca formă de terapie modernă, dar pierdem din vedere esențialul. Psihologii și terapeuții nu au harul Duhului Sfânt pe care îl are chiar și cel mai smerit dintre preoți”, a subliniat Episcopul Giurgiului.
Chemare la rugăciune pentru o lume zguduită de război
Una dintre cele mai puternice secvențe ale predicii a fost cea în care Preasfințitul Părinte Ambrozie a vorbit despre războaiele contemporane, despre moartea celor nevinovați și despre lipsa de credință a celor care provoacă suferință lumii.
„Vremurile pe care le vedem cu toții sunt năucitoare. Acum vedem războiul la televizor, vedem moartea în țările vecine și ne întrebăm de ce nebunii lumii acesteia au puterea. Au văzut vreodată cum se crește un copil? Au văzut vreodată cum e să moară un copil?”, a spus PS Ambrozie.
În continuarea acestui pasaj, ierarhul a rostit cuvinte de mare durere, cerând credincioșilor să intensifice rugăciunea pentru pace și pentru luminarea conducătorilor lumii.
„Trebuie să ne rugăm împreună — și călugării, și preoții, și dumneavoastră, cei din lume — să ne rugăm atât de mult încât Dumnezeu să le dea discernământ, să le dea minte întreagă acestor oameni care chinuie umanitatea și țările doar pentru profitul propriu, doar pentru interesul propriu. Mor oameni nevinovați pentru că acești oameni nu au credință adevărată. Toate religiile mari propun un om bun, un om al păcii, un om altruist. Dar oamenii aceștia, care conduc lumea astăzi, numai oameni ai păcii nu sunt”, a avertizat Preasfințitul Părinte Ambrozie.
Postul, rugăciunea și milostenia, singurele răspunsuri adevărate
În fața acestor încercări, Episcopul Giurgiului a chemat la o întoarcere concretă la viața creștină, la rugăciune stăruitoare, la post și la milostenie.
„De aceea cred că, în ceasul acesta, trebuie să ne rugăm mult mai mult. Dacă credem că doar duminica și în sărbători ne rugăm sau dacă lăsăm această lucrare doar în grija călugărilor și a preoților, nu cred că este bine. Trebuie să ne rugăm cu nădejde. Trebuie să postim”, a spus PS Ambrozie.
Ierarhul a reluat și învățătura tradițională a bătrânilor despre rostul postului făcut pentru ceilalți și pentru ocrotirea familiei.
„Bunica îi spunea mamei: «Să postești pentru fetele tale, fată, ca să aibă soartă». Așa ziceau bătrânii: să aibă soartă. Haideți să postim cu toții, să ne cheme ierarhii, să ne cheme Biserica la post și rugăciune, ca să fim ocrotiți de Maica Domnului”, a îndemnat Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului.
Mănăstirea Comana, loc de spovedanie și de întărire sufletească
Predica a cuprins și un cuvânt cald despre rolul Mănăstirii Comana ca loc de rugăciune, de povățuire și de spovedanie. Ierarhul a mărturisit deschis legătura sa sufletească cu această vatră monahală.
„Sunt locuri alese de rugăciune și sunt persoane chemate pentru rugăciune. Multe dintre acestea se află și la Mănăstirea Comana. Călugării de aici, în frunte cu părintele stareț Mihail. Eu vin în fiecare duminică aici. Știți de ce vin? Ca să mă spovedesc și eu”, a mărturisit PS Ambrozie.
În același duh, episcopul i-a îndemnat pe credincioși să nu se depărteze de Biserică și să nu-și piardă sufletele într-o lume tot mai confuză și mai agresivă spiritual.
„Să nu ne pierdem sufletele, oameni buni. Să venim la mănăstire, să ținem de un duhovnic încercat și să practicăm rugăciunea inimii”, a spus Preasfințitul Părinte Ambrozie.
„Să nu scoateți crucea de la gât niciodată”
În finalul cuvântului său, ierarhul a revenit la simbolul și puterea Crucii, îndemnându-i pe credincioși să o poarte cu credință și să nu se rușineze niciodată de ea.
„Să fiți sănătoși, oameni buni. Când vă este greu, strângeți crucea la piept. Uitați-vă că în toate răspântiile de altădată erau cruci, erau semnele credinței. Astăzi, cu autostrăzile, cu drumurile și cu modernizarea, crucile au fost date la o parte. Să nu scoateți crucea de la gât niciodată. Niciodată”, a încheiat Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie la data de 15 martie 2026, în Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci), la voievodala Mănăstire Comana:
”Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Crucea pentru iudei este sminteală, pentru păgâni nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”
Înaltpreacuvioase părinte arhimandrit Mihail, preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși și credincioase,
Se cade să-I mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns la jumătatea Postului Mare, în Duminica Sfintei și de viață făcătoarei Cruci.
Crucea se spune, și pe bună dreptate, că este cel mai mare teolog. Adeseori, în rugăciunile noastre, rostim acest cuvânt: „Învață-ne pe noi cu lemnul Crucii”. Cum poate să te învețe crucea, care este numită de viață făcătoare? „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim.”, spunem în tropar.
Adeseori căutăm sensuri pentru Sfânta și de viață făcătoarea Cruce: sensuri teologice, sensuri duhovnicești și sensuri în viața noastră practică de creștini ortodocși, trăitori în duhul Evangheliei.
Haideți să ne oprim puțin asupra Evangheliei pe care arhidiaconul a lecturat-o astăzi. „Cel ce voiește să vină după Mine”, spune Mântuitorul Iisus Hristos, „să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Căci cel ce va voi să-și mântuiască viața o va pierde, iar cel ce își va pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelia Mea o va mântui.”
Extrem de profunde sunt aceste cuvinte, foarte condensate, pe care însuși Mântuitorul Iisus Hristos ni le adresează. Înainte de toate, ne îndeamnă pe fiecare dintre noi la luarea crucii, la asumarea crucii, la înțelegerea sensului concret pe care Mântuitorul Iisus Hristos vrea să-l dea acestei asumări a crucii.
Ca să poți să-ți iei crucea cu adevărat înseamnă să accepți tot ceea ce vine de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, care este Părinte și Tată, tot ceea ce rânduiește pentru viețile noastre, ale tuturor și pentru fiecare în parte, este rânduit spre mântuirea noastră. Dacă El este Părinte și Tată, proniator și purtător de grijă, ne gândim că și noi, ca părinți, dumneavoastră, ca născători, cei care nașteți și creșteți copiii, rânduiți pentru copiii dumneavoastră doar ceea ce le este bine și de folos pentru creșterea lor, pentru educarea lor și pentru viața lor.
Și de multe ori ceea ce faceți dumneavoastră pentru copii, atunci când ei sunt încă mici, puberi, încă imaturi în creșterea și dezvoltarea lor, li se pare că este un fel de pedeapsă. Dar lucrurile de care îi lipsiți, în frustrările lor, sunt lucruri care i-ar putea vătăma, pentru că ei nu au ajuns încă la acea înțelegere a vârstei ca să discearnă, să deosebească lucrurile care îi pot vătăma de lucrurile care îi ajută cu adevărat în creșterea și educarea lor.
Aceasta este, sigur, o perspectivă pragmatică, dacă vreți, asupra vieții umane în general și asupra fiecărei familii în parte, în special.
Dar când vorbim despre această perspectivă a vieții veșnice, evident că acolo sunt riscuri foarte mari care nu doar că ne pot periclita dezvoltarea sau creșterea noastră duhovnicească, dar ne pot pune în pericol mântuirea sufletelor, în speță, osânda pentru păcatele pe care noi le facem de multe ori din indolență, din nepăsare, de cele mai multe ori din neștiință, însă întotdeauna din indiferență și din aroganță.
Evanghelia de astăzi ne vorbește despre un cuvânt care parcă a ieșit din uzul limbajului comun pe care îl folosim astăzi. Trăim într-un limbaj, deși evoluat din punct de vedere lexical și cu multe influențe străine, totuși secătuit de valențele spirituale, de valențele duhovnicești.
Pe câți ați auzit astăzi vorbind despre sine? Ce este sinele? Dacă am căuta definiții în lexicon, ar fi greu de definit ce înseamnă sinele despre care ne spune Hristos: „Dacă voiește cineva să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine și așa să-Mi urmeze Mie.”
Într-o definiție simplă, sinele este conceput ca fiind egoul acela, partea de care dăm dovadă fiecare dintre noi prin egoul nostru, prin egoismul nostru. Însă părinții Filocaliei și teologii ne spun că sinele este mai mult decât atât. Sinele înseamnă voința proprie, de multe ori alterată de influențe străine de duhul ortodox, de cele mai multe ori, de părerea și de concepția pe care fiecare dintre noi o avem despre noi înșine.
Este urât să vezi în spațiul public pe cineva care afirmă despre sine că este cel mai deștept, cel mai frumos, cel mai înțelept, cel mai bogat. Această aroganță, dacă pe tine ca om te dezgustă, dintr-o perspectivă duhovnicească este un mare pericol.
Omului trufaș și mândru Dumnezeu îi stă împotrivă, iar omului smerit Dumnezeu îi dă har.
Smerenia este și ea un cuvânt care lipsește astăzi din spațiul public. Cuvântul „modestie” este unul frumos și nobil. Să spui despre o persoană că este modestă este ceva onorant. Dar smerenia este ceva mai mult decât atât. Ea arată o înțelegere superioară a existenței umane, a faptului că tot ceea ce avem, ceea ce suntem și ceea ce tindem să devenim există prin Dumnezeu.
Noi, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, avem vocația de a deveni sfinți, lucru despre care în lumea contemporană aproape că nu se mai vorbește.
Dacă ar fi să vedem cum gândește lumea despre simplitate și despre umilință, vom observa că nu este de bonton să fii modest, să fii umil. O persoană modestă sau o persoană umilă este adesea considerată slabă. Oamenii modești, oamenii introvertiți, oamenii care înțeleg dimensiunile vieții — dimensiunea vieții în familie, a vieții în societate, a vieții în lume — par uneori încorsetați de anumite limite.
Dar despre noi, Hristos spune că suntem sarea pământului. Noi suntem cei care dăm gust lumii. Sensul vieții umane, și al vieții creștine în mod special, este dobândirea Duhului Sfânt.
Astăzi rar mai găsești persoane atinse de Duhul Sfânt, persoane care trăiesc în perspectiva unor orizonturi spirituale.
Vedeți că toate religiile mari au fost preocupate de ceea ce înseamnă sinele. Există scriitori mistici medievali, Meister Eckhart, de pildă, vorbea despre sine și despre tot ceea ce înseamnă sinele, despre partea egoistă și trufașă din om.
Religiile vechi, cele trei religii monoteiste, vorbesc și ele despre un anumit tip de umilință și de smerenie.
De asemenea, anumite practici orientale, preocupate de ceea ce înseamnă sinele, vorbesc despre realizarea sinelui. Există, de pildă, practici în yoga care vorbesc despre realizarea sinelui.
Numai că această realizare a sinelui nu este o chestiune spirituală în sens creștin. Din punctul lor de vedere, spun că este un exercițiu spiritual. Dar ce exercițiu spiritual poate fi acela fără divinitate? Cum poate un om să se realizeze spiritual doar prin propriile puteri? Ajung la anumite performanțe fizice oamenii care practică aceste metode orientale. Dar sinele, din punct de vedere creștin, înseamnă renunțarea la egoismul din noi, renunțarea la părerea exagerată despre sine.
În lumea psihologică există și astăzi așa-numiți maeștri la care omul modern, omul contemporan, aleargă mai degrabă decât la un duhovnic — la un om condus de Duhul Sfânt, de experiența vieții, de anii mulți de pastorație și de preoție sau, în cazul călugărilor, de anii de viață aspră trăită în mănăstire.
Noi nu știm foarte multe lucruri despre smerenie, dar s-a întâmplat ca în viața noastră să cunoaștem părinți purtători de Duhul Sfânt, care erau smeriți. În mănăstire, când am intrat, sigur că, asemenea oricărui novice, eram foarte încercați de gânduri. Doream să ducem o viață ieșită din tiparele vieții monahale în cenobie, în viața de obște.
Și atunci am aflat că, în proximitatea mănăstirii, există o peșteră unde călugării de dinaintea noastră se duseseră și trăiseră asemenea eremiților, asemenea sihaștrilor. Noi, fiind foarte tineri și necunoscând nimic despre Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul, ne-am dus și am încercat să trăim în acea peșteră. Iar noaptea am avut parte de năluciri asemenea celor descrise în viața Sfântului Antonie cel Mare.
Există o viață a Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie al Alexandriei și tradusă de mitropolitul vrednic de pomenire Nicolae Corneanu. Acele năluciri despre care se vorbește în viața Sfântului Antonie cel Mare le-am văzut și noi. Sigur, nefiind încercați duhovnicește, neavând forța aceea a călugărului încercat, am fugit. Am rupt pământul la prima încercare, la prima ispită.
Spuneam adeseori că măsura în care primim harul și ne luptăm duhovnicește să creștem, să progresăm, să ajungem la o înțelegere superioară asupra vieții și, în mod deosebit, la o perspectivă cu adevărat creștină — neinfluențată de ideologii, neinfluențată de această corectitudine politică — este foarte importantă. Pentru că lumea de astăzi nu mai vorbește despre smerenie.
Lumea de astăzi este adepta dictonului „carpe diem”, care spune: „Trăiește clipa, bucură-te de ceea ce ai aici.” Vedem o goană disperată a celor care vor să petreacă mai mult, să se bucure mai mult de viață, să-și satisfacă orgoliile, plăcerile și poftele.
În definiția filocalică, cuvântul „lume” înseamnă pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții. Omul din lume trăiește ca un om de lume și pierde, de multe ori, verticala, cum spunea Maica Benedicta, academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
Noi suntem născuți și creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu ca să ajungem în Rai, iubiți credincioși. Moartea, care este un fenomen și un destin de care nu putem scăpa, cum spune Eminescu, ne arată acest lucru:
„Deși trepte osebite ne-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi, deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi.”
Nu trebuie să pierdem această dimensiune. Și uitați ce paradox: vedem că ne mor prietenii, ne mor părinții, vedem că oameni mai mari și mai importanți decât ne considerăm noi au murit și s-au dus în pământ. „Își scot strămoșii degetele afară prin ghiocei, crini și toporași”, spune poetul.
Dacă oamenii aceia mor, cum să nu ne gândim la veșnicie? Doar pentru că suntem omul modern, omul postmodern, omul despre care vorbesc filosofii sau epigonii de astăzi — omul recent al lui Patapievici sau al lui Pleșu și al altora care filosofează?
Filosofia lumii acesteia este una măgulitoare, dar nu este suficientă.
Părinții Filocaliei ne spun că trebuie să renunțăm la sinele nostru. Uneori ne comportăm ca gorila: ne batem cu pumnii în piept și spunem: „Ce tare sunt eu, ce grozav sunt eu!”
Dar oamenii cu adevărat înțelepți au ales o altă cale.
De pildă, un om foarte trufaș, extrem de bine pregătit, cu rosturi publice foarte înalte, a căzut în mreaja unui preot duhovnic foarte bun din episcopia noastră, cu multă experiență duhovnicească. Acesta i-a spus: „Nu vrei să vezi altceva? Trăiești într-o părere de sine teribilă și crezi că nu mai este altul ca tine. Haide să mergem în Muntele Athos să vezi.”
Și când acea persoană cu rosturi publice deosebite a văzut acolo oameni care lucraseră în cercetare, la NASA, oameni cu două sau trei doctorate, oameni care realizaseră lucruri extraordinare — cum este și părintele Daniel, fiul actorului Octavian Cotescu — și alți părinți duhovnici, părinți care au trăit la Athos, părinți care s-au mutat în țara de dincolo de veac, precum scria Nichifor Crainic — părintele Iulian, părintele Petroniu Tănase, părintele Macarie — a rămas profund impresionat.
I-a văzut pe acei călugări simpli, cu hainele ponosite, cu hainele rupte, cu un singur rând de haine, peticite, dar care nu miroseau, mă iertați, a transpirație pentru că nu mâncau cărnurile și aceste produse pe care le consumăm noi și toxinele le eliminăm prin transpirație. A rămas impresionat când a vorbit cu ei despre fizică cuantică. Și părintele sfânt Arsenie Boca era preocupat de chestiuni care țin de metafizică, de aceste realități pe care le percepem prin simțuri.
Viața omului de astăzi este, din păcate, o viață de compromis.
Rar ni se mai întâmplă, doar atunci când participăm la sfintele slujbe sau când întâlnim părinți duhovnici, să ne mai gândim la viața veșnică. Moartea, atunci când vedem că lovește în proximitatea noastră, ni se pare aproape o farsă.
Uneori, în momentele de reverie sau de trezvie duhovnicească, și mie mi se pare straniu gândul că trebuie să mor. Dar vezi că clepsidra vieții se întoarce și omul ajunge la o anumită vârstă, diferită de cea a tinerilor, a puberilor, care sunt în vârful vieții și care cred că vor trăi veșnic, pentru că așa este tinerețea.
Noi, la vârsta la care am ajuns, cu experiența de viață acumulată, încercați de multe lucruri, purtăm încă cicatricile suferințelor prin care am trecut: pierderile din viață, părinții noștri care nu mai sunt, prieteni dragi, uneori chiar copii.
Eu zilele trecute mă întrebam: a venit jumătatea Postului și nu am avut ispite din acelea puternice. Și am trăit o astfel de ispită la schitul unde locuiesc. Animalele mele de companie s-au ucis unele pe altele acolo și am suferit foarte mult.
A trebuit să mă lupt cu mine însumi și să înțeleg că Dumnezeu uneori vrea să ne elibereze de ceea ce iubim cu patimă. Dar gândiți-vă la un om sau la o familie care și-au pierdut copiii, la o tânără soție care și-a pierdut soțul, pilot pe avioane de ultimă generație.
Tragediile care se petrec în lumea aceasta, dintr-o perspectivă omenească, ni se par nedrepte. Le considerăm nedrepte pentru că noi vedem lucrurile prin judecățile noastre limitate. Dar Dumnezeu ne spune: „Judecățile Mele nu sunt ca ale voastre, oamenilor”, adeseori superficiale.
Dumnezeu, Care nu are pe nimeni de pierdut, uneori — iertați-mi exprimarea aceasta foarte plastică — ne mai ia jucăriile de care suntem dependenți. Nu mă refer la ființe dragi, ferească Dumnezeu. Mă refer la acele lucruri de care devenim dependenți, deși nu vrem să recunoaștem aceste adicții.
Și aici este o întreagă listă. N-aș vrea să insist prea mult, dar mă refer la gadgeturi, la telefon, la WhatsApp și la alte lucruri despre care studiile de astăzi spun că micșorează chiar capacitatea creierului. Niciuna dintre aceste adicții nu ne dezvoltă mintea.
Singurul lucru care aduce liniște sufletească și sănătate, după toate studiile și după experiența de viață, este rugăciunea. Uitați-vă în jurul dumneavoastră: rugăciunea aduce sănătatea minții și sănătatea trupului.
Bătrânii de altădată foloseau expresii simple, foarte simple, de care noi am uitat astăzi, dar care arătau o teologie foarte înaltă, o adevărată școală a vieții și a simplității.
Ispita omului modern este să creadă despre sine că este mai mult decât este în realitate. Există oglinzi în care ne reflectăm imaginea, dar există oare o tehnologie care să ne ajute să ne vedem așa cum suntem înaintea lui Dumnezeu? Există tomografe, RMN-uri, rezonanță magnetică. Dar ce aparat există în lume care să ne arate cine suntem cu adevărat?
Lumea aleargă mai mult decât la biserică și la mănăstiri, mai mult decât la duhovnici care au har, la psihologi și la psihiatri. Oamenii stau pe scaun acolo, își spun poveștile de viață, traumele și suferințele, gândind că astfel se vindecă.
Există și aceasta ca formă de terapie modernă, dar pierdem din vedere esențialul. Psihologii și terapeuții nu au harul Duhului Sfânt pe care îl are chiar și cel mai smerit dintre preoți, care are puterea de a dezlega păcatele și de a împărtăși harul.
În har suntem mântuiți. De aceea trebuie să cerem de la Dumnezeu harul Duhului Sfânt.
Psalmul umilinței, Psalmul 50, spune acest lucru. În vremea studenției, când se organizau conferințe la Ateneul Român sau în Aula Magna a Universității din București, studenții mergeau să-i asculte pe părinții duhovnicești. Astăzi nu mai există același apetit pentru o conferință duhovnicească, pentru a alerga după părinți călugări sau pentru a găsi un om care să te ajute să te vezi așa cum ești.
Doamne ferește să-i faci o mustrare copilului tău, că deja devii dușmanul lui. E o problemă chiar în familie. „Dușmanii omului sunt casnicii lui”, spune Hristos. Fiecare dintre dumneavoastră poate înțelege cum se împlinește acest lucru.
Trebuie să ne luptăm pentru viața noastră spirituală.
Am să vă spun un lucru. În Postul Mare, în București, era un târg unde se vindeau produse bio, conserve făcute în gospodării tradiționale și, sigur, fel și fel de produse: gogoși, baclavale și altele, ca într-un târg. Mă uitam și eu, ca un om mai în vârstă, cu spirit critic: să vedem cine mănâncă de dulce, cine dezleagă, cine nu mai rezistă tentațiilor.
Și a trecut pe acolo un preot cu preoteasa și cu o ceată de copii după ei — cinci sau șase. Copiii erau mici și se uitau cu poftă la gogoși și la dulciurile pe care le vindeau negustorii. Preotul întreba la fiecare stand: „Este de post? Este de post?” Nimic nu era de post.
M-am răzvrătit în sinea mea și mi-am spus: „Doamne, eu aș fi cumpărat toate gogoșile și le-aș fi dat copiilor acelora.” Dar tatăl și mama nu au făcut compromis. Și am stat și m-am gândit: oare care este calea? Eu, care le-aș fi dat gogoși imediat pentru că erau copii, sau ceea ce au făcut părinții lor, care i-au învățat disciplină de mici?
Întrebarea rămâne a mea, răspunsul este la dumneavoastră. Dar eu am rămas cu acea pildă de virtute.
Vedeți cum este condusă Biserica de Duhul Sfânt? Postul nu este o măsură prin care să fie pedepsiți copiii și nici bătrânii care sunt dependenți de medicamente fără de care nu pot trăi.
Există o măsură pentru toate. Pentru viața creștină, ca să avem un adevărat barometru, trebuie să alergăm după duhovnici. Vârsta și intrarea de mic în mănăstire m-au făcut să întâlnesc părinți mari, duhovnici: pe părintele Iustin Pârvu, pe părintele Arsenie Papacioc, pe ierarhii mari de altădată. De la fiecare în parte, uneori când îmi este greu, mă gândesc la faptele și la povețele lor.
Mă gândesc și la cei care au fost scoși din preoție, aruncați în temnițe și în închisori, la ierarhii care au fost scoși din scaun și cărora li s-a fixat domiciliu sub supravegherea securității de atunci. La Cheia a murit episcopul Oradiei, care era supravegheat și chinuit de oameni îmbrăcați în haine monahale, dar care erau securiști puși să-l urmărească, pentru că acest ierarh vorbise împotriva sistemului comunist.
Fraților, largă este calea pierzării și mulți aleargă spre ea. Dar drumul care duce către viață, către mântuire, către Biserică este îngust. Ne vom cerne încă din viață, iar dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, după ce va veni Fiul Omului pe norii cerului, înconjurat de sfinții îngeri, acolo ne va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre.
Dar aici, în viață, trebuie să ne luptăm împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduh. Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, zice Apostolul, ci împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduh.
Vremurile pe care le vedem cu toții sunt năucitoare. Dacă altădată îmi povesteau bunica și bunicul, care a fost veteran de război, despre cum erau vremurile cu rușii, cum erau cu nemții, acelea erau povești auzite. Acum vedem războiul la televizor, vedem moartea în țările vecine și ne întrebăm de ce nebunii lumii acesteia au puterea.
Au văzut vreodată cum se crește un copil? Au văzut vreodată cum e să moară un copil, despre care ne spune Hristos: „De nu veți fi ca acești prunci, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu”?
Cum îi îngăduie Dumnezeu? Partea din noi plină de revoltă ar spune să vină tunete și fulgere peste ei. Sfântul Ilie, care avea acest duh de războinic, a fost îmblânzit de Dumnezeu și trimis în Sarepta Sidonului.
Este un dar de la Dumnezeu că încă trăim. Este un dar de la Dumnezeu că încă ne mișcăm și putem veni la biserică. Este un dar de la Dumnezeu că ne putem face singuri treburile. Și atâta timp cât ne ține, cum se rugau bătrânii: „Doamne, ține mintea întreagă până în ultimul ceas al vieții”, trebuie să ne rugăm.
Trebuie să ne rugăm, frații mei, pentru că trebuie să redescoperim acele forțe interioare pe care le avem. Partea aceasta a altruismului ne lipsește astăzi. Se spune de către părinți că cine nu poate să postească să facă milostenie.
Partea aceasta a umanității din noi, altruismul, empatia, trebuie să le cultivăm. Așa învățăm renunțarea la sine și vindecarea.
Și atunci când stăm în fața duhovnicului, dacă vrem cu adevărat vindecare trupească, unde ne ducem? La medicii cei mai mari, la cei mai faimoși, indiferent cât costă. Dacă are nume bun, la el mergem.
Dar pentru vindecarea sufletească, pentru mântuirea sufletului, de ce nu alergăm la preoții încercați sau la călugării din mănăstire care, potrivit judecății omenești, ar fi trebuit să se însoare, să aibă familie și copii?
Cum văd în mănăstire o fată tânără care a ales viața monahală, spun: „Doamne, ce a apucat-o! S-a smintit. Era frumoasă.” Cum văd un călugăr mai tânăr sau o călugăriță mai frumușică, spun: „Putea să se mărite, să facă copii.”
Dar dacă încă mai avem călugări care se roagă în mănăstiri, dacă încă mai sunt tineri care aleg această cale, dacă încă mai nașteți copii și îi trimiteți la școlile teologice, la facultăți de teologie, înseamnă că țara aceasta are nădejde de mântuire.
Trebuie să ne rugăm împreună — și călugării, și preoții, și dumneavoastră, cei din lume — să ne rugăm atât de mult încât Dumnezeu să le dea discernământ, să le dea minte întreagă acestor oameni care chinuie umanitatea și țările doar pentru profitul propriu, doar pentru interesul propriu. Mor oameni nevinovați pentru că acești oameni nu au credință adevărată. Toate religiile mari propun un om bun, un om al păcii, un om altruist. Dar oamenii aceștia, care conduc lumea astăzi, numai oameni ai păcii nu sunt.
De aceea cred că, în ceasul acesta, trebuie să ne rugăm mult mai mult. Dacă credem că doar duminica și în sărbători ne rugăm sau dacă lăsăm această lucrare doar în grija călugărilor și a preoților, nu cred că este bine. Trebuie să ne rugăm cu nădejde. Trebuie să postim.
Bunica îi spunea mamei: „Să postești pentru fetele tale, fată, ca să aibă soartă.” Așa ziceau bătrânii: să aibă soartă. Haideți să postim cu toții, să ne cheme ierarhii, să ne cheme Biserica la post și rugăciune, ca să fim ocrotiți de Maica Domnului.
La Vlaherne, știți bine, Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos a văzut-o pe Maica Domnului cum, cu vălul ei, acoperea pe credincioșii din Vlaherne, care se rugau ziua și noaptea.
Să știți că, în ciuda lucrurilor pe care le vedem în lume și în societatea românească, sunt locuri alese de rugăciune și sunt persoane chemate pentru rugăciune. Multe dintre acestea se află și la Mănăstirea Comana. Călugării de aici, în frunte cu părintele stareț Mihail. Eu vin în fiecare duminică aici. Chiar dacă îi iau locul părintelui Mihail, ca episcop sunt dator să învăț, să îndrum și să încurajez. Știți de ce vin? Ca să mă spovedesc și eu.
Mă bucur când vă văd pe dumneavoastră că umpleți biserica. Să nu ne pierdem sufletele, oameni buni. Să venim la mănăstire, să ținem de un duhovnic încercat și să practicăm rugăciunea inimii.
Nu suntem foarte sus pe scara vieții spirituale, pentru că noi ar trebui să știm ce înseamnă un acatist. Când scriem un pomelnic — unii spun „bilete” — trebuie să știm cum se scrie: unde îi scriem pe cei vii, unde îi scriem pe cei răposați. Să știm ce înseamnă liturghia, ce înseamnă parastasul, ce înseamnă pomenirea la Proscomidie, ce înseamnă citirea Psaltirii. De acolo trebuie să plecăm.
Și vă fac și eu o întrebare: câți mai aveți în casă Sfânta Scriptură, Biblia? Cât citiți din ea? Aveți Ceaslov? Aveți Psaltire? Dacă nu, iar noi ne numim creștini, trebuie să trăim creștinește, frații mei, și să ne mântuim în Domnul cu toții.
Amin. Să fiți sănătoși.
Preacuvioase părinte stareț, preacuvioși și preacucernici părinți, părinți consilieri, iubiți credincioși și credincioase.
Vorbeam în Sfântul Altar cu părintele consilier dr. Silviu Constantin Nedelcu și cu ceilalți părinți despre faptul că, în vremurile acestea grele în care trăim, Biserica ne cheamă la post, la ajunare aspră, la sporirea nevoințelor duhovnicești.
Și dumneavoastră, cei care constituiți „aminul” Bisericii, laicii, după modelul părinților din mănăstiri — călugări și preoți, împreună cu familiile lor — sunteți chemați la această lucrare.
Este o mare binecuvântare pentru noi ca popor să ne naștem creștini, să ne naștem ortodocși, să avem o istorie recentă despre care putem să mărturisim fiecare dintre noi.
Mulți dintre creștinii români ortodocși au avut în familie persoane persecutate pentru convingerile lor politice și, mai ales, religioase. Oameni care nu au putut face o carieră, nu au putut să-și păstreze un loc de muncă, nu au putut să-și trimită copiii la școli sau la universități, mai ales dacă nu aveau „origini sănătoase”, cum se spunea atunci.
Mai mult decât atât, cred că fiecare dintre dumneavoastră, cei care veniți la biserică, atunci când vă întâlniți între voi, la locurile de muncă, în școli sau în localități, vorbiți despre lucrurile care ne-au dat această identitate de creștini români ortodocși, de fii și fiice ai mărturisitorilor.
Este o binecuvântare cerească să putem vorbi despre voievozii ctitori de mănăstiri și lăcașuri sfinte, despre personalități românești care au avut anvergură mondială prin cercetările și realizările lor, dar mai ales despre cei care ne-au dat viață și care au trăit în vremuri de asperități, de sărăcie, de război și de greutăți.
Vă mărturisesc că și eu, ca și dumneavoastră, deși trăiesc la un schit, singur, mă uit uneori la televizor, la știri, și mă îngrozesc de predicțiile pe care le fac oamenii politici. Sigur că ne îngrijorăm cu toții.
Dar grijile cele lumești — așa cum rostim la Heruvic — trebuie să le lepădăm. Grijile vieții acesteia nu trebuie să fie mai puternice decât încrederea că tot ceea ce se întâmplă în lume se întâmplă din îngăduința lui Dumnezeu, poate și pentru păcatele noastre.
Prea mulți copii au fost uciși în vremurile acestea.
Săptămânile trecute ne-am întâlnit cu părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, care, după anii ’90, a înființat Asociația Pro Vita pentru viață. El lua toți copiii abandonați în satul Valea Plopului și la Valea Screzii, precum și pe tinerele mame fără familie, fără sprijin.
Acolo ele nășteau, iar părintele creștea copiii. Niciodată nu îi declara adoptabili. Alerga prin spitale, prin universități, prin medii academice și le arăta oamenilor cum arată un embrion, cum arată un făt, cum se formează inima în primele zile și luni de viață.
Părintele a fost un model pentru foarte multă lume.
Noi greșim foarte mult, cei care trăim în lume, în societate, dintre care cel dintâi sunt eu. Pentru că există un paradox în raport cu ceilalți: suntem foarte categorici cu ei. Îi judecăm, îi osândim, iar în ceea ce ne privește pe noi suntem foarte permisivi.
Rugăciunile noastre, atunci când nu iertăm, intră într-un mecanicism. Se fac mecanic. Și părinții imnografi au spus că o astfel de rugăciune nu este o rugăciune curată, ci este o rugăciune furată. Dacă facem toate lucrurile mecanic, gândiți-vă la o analogie. Când îi spui unui copil formal: „Nu e bine să faci asta sau cealaltă”, lucrurile rămân reci. Dar când îi vorbești cu empatie, cu candoare și cu inimă de părinte, atunci lucrurile nu se mai fac mecanic, iar copilul vibrează la emoție.
Îi spuneam părintelui Constantin Nedelcu că noi avem despre ce mărturisi. Nu suntem oameni fără identitate. Chiar dacă a fost comunismul care a venit în țară și au fost multe greutăți, noi am supraviețuit datorită jertfei și mai ales datorită preoților și ierarhilor, în special datorită patriarhului Iustinian Marina care, atunci când comuniștii voiau să închidă mănăstirile și schiturile — în 1959 a fost Decretul 410 prin care călugării și călugărițele au fost alungați din mănăstiri — a fost o tragedie, patriarhul le transforma în cămine de bătrâni pentru preoți și preotese, la Dealu sau la Viforâta.
Mănăstirile mari din Bucovina lucrau pentru sistemul comunist. În Casa Poporului, cum este numit actualul Parlament al României, există foarte multe covoare și draperii brodate făcute în mănăstirile Moldovei. Astfel au existat soluții prin înțelepciunea părinților și a Bisericii, pentru ca Biserica să iasă din comunism totuși puternică, cu școli teologice, cu preoți și cu profesori.
Noi avem despre ce vorbi. Un om fără identitate, în lumea aceasta seculară, este un om pierdut. Nu are repere.
Să fiți sănătoși, oameni buni. Când vă este greu, strângeți crucea la piept. Uitați-vă că în toate răspântiile de altădată erau cruci, erau semnele credinței. Astăzi, cu autostrăzile, cu drumurile și cu modernizarea, crucile au fost date la o parte.
Să nu scoateți crucea de la gât niciodată. Niciodată.
Un nepoțel de-al meu, într-o curte cu mai multe familii, era cât pe ce să fie mușcat de un câine foarte rău, un pitbull. Câinele a sărit să-l muște de gât. Copilul era mic. L-a apucat, dar dinții s-au oprit în crucea pe care o avea la gât. Crucea de aur, luată de sora mea, preoteasă, s-a îndoit. Se vedea semnul dintelui câinelui. Dar copilul nu a fost mușcat.
Aceasta este o întâmplare. O credeți sau nu o credeți.
Există și cazul lui Evgheni, noul mucenic. Dacă căutați pe internet viața Sfântului Evgheni Noul Mucenic, veți afla că a fost omorât pe front. Mama lui îl căuta și l-a găsit într-o tranșee. Cei care l-au ucis i-au cerut să-și scoată crucea de la gât, pentru că erau de altă credință. El nu a vrut să o dea jos. Așa l-a găsit mama lui, un tânăr militar ucis doar pentru că purta crucea la gât.
Există și un film despre mărturisitorii creștini care au plecat în Japonia. Acolo au fost supuși la chinuri inimaginabile. Au dat impresia că s-au convertit și că și-au luat soții japoneze, că au renunțat la portul lor monahal. Dar când au murit și au fost îngropați, s-a descoperit că, în chimono-ul lor, purtau crucea ascunsă.
Pe unii i-au obligat să scuipe crucea sau să o calce în picioare. Nu au vrut să facă lucrul acesta. În timpul persecuțiilor, unii au fost răstigniți pe cruci pe malul mării. Când venea fluxul, apa îi acoperea treptat și se înecau încet. Dar nu au lepădat crucea.
În Europa de astăzi există din nou forme de persecuție. În spații publice, în aeroporturi, în instituții sau în centre de ocrotire, dacă porți crucea la gât, uneori se consideră o ofensă pentru celălalt.
Crucea nu trebuie să dispară niciodată. Ea este identitatea noastră. Este crucea pe care am primit-o la botez.
Cred că, pentru păcatele noastre, pentru indiferența și pentru aroganța noastră, trăim aceste vremuri de încercare.
Doamne ajută! Luptați-vă cu ispitele.
Să fiți sănătoși. La mulți ani!”
