În predica rostită sâmbătă, Arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie, a vorbit despre viața Sfântului Mare Mucenic Trifon, despre minunile săvârșite de acesta și despre mărturisirea sa neclintită a credinței în Hristos, dar și despre exemplul de curaj și credință al Sfintelor Mucenițe Perpetua și Felicitas.
Arhiepiscopul a atins un subiect aproape niciodată menționat în predicile ierarhilor: ideea de noroc, pe care mulți creștini încă o folosesc fără să-și dea seama că este o capcană.
ÎPS Teodosie a avertizat că folosirea expresiilor precum „să am noroc” sau „ce norocos sunt” este o deturnare subtilă a credinței.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie la Catedrala Arhiepiscopală din Constanța:
”Astăzi cinstim o ceată de Sfinți Mucenici, dintre care cei mai de seamă sunt Sfântul Trifon și Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas.
Sfântul Trifon era din Frigia, dintr-o cetate numită Amos. Încă din copilărie, a fost credincios și iubea atât de mult pe Dumnezeu, încât părinții săi îl trimiteau să pască gâștele, iar el se ruga neîncetat. Pe toți bolnavii pe care îi întâlnea, se ruga împreună cu ei și aceștia se vindecau.
De asemenea, erau oameni cuprinși de duhuri necurate, iar unii spuneau altora despre minunile sale. Astfel, veneau la acest copilandru mulți tineri, mulți oameni bolnavi, plini de dureri și de suferințe, iar toți se vindecau.
În acea vreme, la Roma, împărat era Gordian, iar acesta avea o fiică pe nume Gordiana, de o frumusețe deosebită, însă era cuprinsă de o mare durere, fiind stăpânită de un diavol. Împăratul Gordian a chemat toți doctorii din împărăție, însă nimeni nu a putut să o ajute. Fiica sa se ruga și ea, după cum putea, deși erau păgâni, dar durerea o îndemna să caute pe Dumnezeu cel adevărat. Atunci, un glas i-a spus: „Numai tânărul Trifon te poate vindeca.”
Împăratul a căutat peste tot un tânăr cu numele Trifon. A găsit mai mulți, dar niciunul nu a putut să o ajute pe fată. Într-un moment de suferință, fiica împăratului s-a rugat din nou și a zis: „Trifon să vină la mine!” Atunci, s-a aflat despre Trifon din Capsa, din Frigia, și oamenii împăratului s-au dus să-l aducă.
După multe zile de călătorie, cu trei zile înainte de a ajunge la destinație, diavolul a strigat: „Nu pot să suport să mă întâlnesc cu acest Trifon, că mă arde! De aceea, voi pleca dacă vine Trifon aici.”
Și iată, fiica împăratului s-a făcut sănătoasă, dar de frică să nu se îmbolnăvească din nou, împăratul l-a așteptat pe tânărul Trifon, care avea doar 17 ani.
Împăratul l-a întrebat: „Dar de unde vin acești diavoli?”
Iar Sfântul Trifon i-a răspuns: „Toți cei care nu cred în Dumnezeul cel adevărat pot fi repede cuprinși de diavoli.”
Împăratul l-a mai întrebat: „Dar cum arată diavolul?”
Atunci Sfântul Trifon i-a cerut împăratului să-i dea răgaz șase zile să postească, iar în a șaptea zi să vină împreună cu fiica sa, care acum era sănătoasă. Împăratul a adus și garda lui și soldații, iar Sfântul Trifon s-a rugat și a zis: „Acum, arată-te tu, cel ce ești nevăzut pentru fățărie și văzut pentru nerușinare! Arată-te cine ești!”
Și s-a arătat un câine negru, care avea ochi ca de foc, se zbătea și se zbuciuma. Atunci Sfântul Trifon a zis: „Iată, l-ați văzut acum! Nu vi-l las să vă chinuiască, ci voi porunci și-i voi zice: Du-te în iadul cel mai de jos, să nu mai rămâi pe pământ să faci rele oamenilor!”
Și îndată diavolul s-a făcut nevăzut.
Toți s-au mirat, iar împăratul a zis: „Dar noi ce să facem? Iată, dacă se va mai întoarce acela, cum să ne ferim?”
Atunci Sfântul Trifon a răspuns: „La cei ce sunt cu Hristos, diavolul nu se mai poate întoarce.”
Împăratul l-a întrebat: „Și ce înseamnă să fii cu Hristos?”
Atunci Sfântul Trifon le-a tălmăcit cuvântul credinței, iar toți s-au botezat. Astfel, s-a cunoscut fapta Sfântului Trifon, cum alungă demonii, dar și cum, fiind chemat de cei care aveau câmpurile distruse de insecte dăunătoare, a făcut o rugăciune puternică, alungând toți dăunătorii viilor, pomilor și recoltelor.
Această rugăciune a fost citită și astăzi, iar ea este de mare folos dacă se pune la sfințirea apei în ziua Sfântului Trifon.
Dar, după o vreme, împăratul Gordian a murit, iar în locul său a venit împăratul Filip, care nu i-a prigonit pe creștini. Însă, după Filip, a urmat împăratul Deciu, un mare prigonitor și aspru pedepsitor al creștinilor.
S-a auzit despre Sfântul Trifon, că propovăduia peste tot și nu asculta porunca împărătească, căci se dăduse ordin ca toți să aducă jertfă idolilor. Dar Sfântul Trifon aduna păgânii și îi aducea la credință.
Auzind împăratul despre el, l-a chemat la judecată și i-a poruncit să se lepede de credință și să jertfească idolilor. Împăratul l-a întrebat: „Cine ești tu și cu ce noroc faci atâtea semne?”
Însă Sfântul Trifon a răspuns: „Noi nu știm de noroc. Noi știm de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Norocul este o născocire sub oblăduirea celui rău, ca cei care au parte de un bine să creadă că norocul, care este socotit ca un zeu, le-a ajutat. De aceea, să nu zicem că avem noroc, căci norocul nu are o existență de sine.”
Iată cât de vechi este acest „noroc” despre care vorbeau păgânii, căci era substituirea unui anumit zeu.
Atunci Sfântul Trifon a primit o pedeapsă aspră, iar împăratul a zis: „Dacă nu te vei supune poruncii împărătești, vei fi dat focului și chinurilor! Dar mai întâi să vedem dacă poți suporta bătaia pe care o vei primi.”
Și călăii au început să-l bată. Trei ore nu s-au oprit, iar Sfântul Trifon se ruga și nu spunea nimic. Sângele curgea și țâșnea, iar el era fericit că putea să sufere pentru Hristos.
Călăii l-au întrebat: „Mai poți? Căci noi am obosit!”
Iar Sfântul Trifon le-a răspuns: „Eu sunt cu Hristos, Care mă întărește, și cu El pot să îndur orice. Doar dacă mi se va tăia capul, atunci sângele va curge și voi fi ucis.”
Atunci călăii l-au bătut mai departe, l-au chinuit, l-au răstignit și l-au dat focului, dar focul nu l-a ars. L-au aruncat și la fiare, dar fiarele au devenit prietenele lui.
În cele din urmă, văzând că nu-l pot birui, că toți păgânii care priveau la această priveliște auzind cum se roagă și Îl cheamă pe Hristos în ajutor, au înțeles cât de mare este Hristos. Mulți păgâni au venit înaintea lui Trifon și au spus: „Și noi credem în Dumnezeul lui Trifon, căci Iată, El îl ajută atât de mult!”
Astfel, mulți s-au întors la credință.
În cele din urmă, călăii i-au tăiat mâinile, picioarele și capul.
Așa s-a sfârșit Sfântul Trifon, mărturisind adevărul, iar Hristos l-a primit în cetatea cea sfântă, în Raiul Care este casa lui Dumnezeu.
Astăzi sărbătorim și două tinere mucenițe din Cartagina, Perpetua și Felicitas. Pentru că se rugau și Îl mărturiseau pe Hristos, au fost închise într-o temniță, împreună cu alți trei tineri.
Și iată, chiar acolo, în lanțuri, au continuat să se roage.
Una dintre ele avea un copil micuț și a mers cu el în temniță, iar cealaltă era însărcinată în luna a VI-a.
Le-au ținut în temniță, le-au amenințat și le-au spus: „Dacă nu veți respecta porunca împărătească, vei muri și tu, și copilul! Nu ți-e milă de copilul tău?”
Cealaltă a născut la scurt timp, iar acum fiecare dintre ele avea câte un copil.
Ele se rugau mereu și Îl chemau pe Mântuitorul Hristos, zicând: „Doamne, și Tu ai fost copil și ai fost ocrotit! Ai fugit în Egipt ca să fii izbăvit de moarte! Ajută-ne și pe noi să fim izbăviți, și copiii noștri să nu rămână pradă păgânilor. Noi primim moartea, căci avem păcate, dar copiii aceștia n-au nicio vină!”
După ce copilul cel mic a împlinit două luni, păgânii continuau să le amenințe. Însă ele nu erau botezate și s-au rugat să primească harul dumnezeiesc. Dumnezeu a rânduit să găsească un creștin care le-a botezat chiar în temniță.
Astfel, au primit botezul acolo, în închisoare, împreună cu copiii lor, iar acum erau fericite, zicând: „Doamne, ne-ai ajutat să venim la Tine sau să vii Tu la noi, căci ne-ai dat harul Tău! Ajută-ne să venim la Tine, în cetatea Ta cea cerească!”
După aceea, au fost scoase din închisoare și li s-a cerut să se lepede de credință, însă ele nu au voit.
Atunci le-au supus la chinuri, le-au bătut fără milă, dar ele nu s-au înfricoșat, căci priveau la răsplata dumnezeieștii chemări de sus.
Și-au primit moartea mucenicească, iar copiii lor, văzând că mamele lor au murit, chiar și cel mic simțea că mama lui a plecat din această viață.
Dumnezeu a rânduit ca și copiii să plece la puțin timp după ele, alături de ele, în Împărăția lui Dumnezeu.
Creștinii au luat trupurile sfinților mucenici și ale copiilor lor, după ce au fost aruncate de păgâni, și le-au așezat cu cinste.
Astfel, Sfintele Perpetua și Felicitas sunt cinstite până astăzi, căci au mărturisit credința cu prețul vieții lor și au intrat în slava cea cerească!
Iată două mame care ne arată că L-au iubit pe Dumnezeu mai presus decât pe copiii lor, așa cum ne spune Mântuitorul Hristos: „Cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine, cine iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”
Aceste cuvinte le-au înțeles cele două mame de prunci, dar au înțeles și mai bine că viața oricărui om, de orice vârstă, este în mâna lui Dumnezeu.
Dumnezeu le-a purtat de grijă ca ele să meargă împreună cu copiii lor la Maica Domnului, Maica noastră a tuturor, care le-a primit și le-a dăruit Fiului său sufletele lor.
Astăzi, în ceruri se odihnesc, alături de sfinți, și se bucură pentru totdeauna.
Iubiți credincioși, Sfânta Biserică este așezământul dumnezeiesc în care ne pregătim pentru cele de Sus.
De aceea, Biserica a fost asemănată cu o corabie și, adeseori, are chiar forma unei corăbii, căci ne conduce pe marea acestei vieți atât de zbuciumată și furtunoasă, spre limanul cel de Sus al Împărăției lui Dumnezeu.
Acolo se odihnesc sfinții și se bucură veșnic! Să ne dorim și noi această bucurie, să râvnim cerul, să fie dorirea și apoi locuința noastră!
De aceea, îl rugăm pe Sfântul Mare Mucenic Trifon, pe Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas și pe fiii lor, care acum sunt rugători în ceruri, să ne pregătească și nouă loc.
Să luăm aminte: Să nu iubim pe nimeni și nimic mai mult decât pe Dumnezeu! Să-L purtăm pe Dumnezeu în sufletele și în viața noastră! El să ne fie Tuturor Părinte, iar Maica Domnului să ne fie Mamă! Și să petrecem cu înțelepciune timpul acesta trecător, căci el este un timp de pregătire pentru veșnicie.
Niciun om nu poate fi fericit deplin pe pământ. De aceea, prima cântare de la slujba înmormântării ne spune: „Care desfătare lumească nu este unită și cu întristarea?”
Avem bucurii, dar după bucurii vin necazurile.
„Care mărire stă pe pământ neschimbată?” Toate sunt mai neputincioase decât umbra și mai înșelătoare decât visurile.
Să nu ne căutăm aici, pe pământ, comori, căci acestea se pierd! Comoara adevărată este în cer, acolo unde ne cheamă Dumnezeu!
Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne suie și pe noi la cer, pentru că iubirea lui Dumnezeu față de noi este egală cu El însuși, o iubire infinită.
De aceea, L-a trimis pe Fiul său să Se întrupeze, să fie chinuit, batjocorit și răstignit, ca noi să fim răscumpărați, să rămânem în comuniune cu Dumnezeu și să avem viață, bucurie și fericire veșnică.
Să ne dorim această fericire adevărată, să ne îndreptăm privirea și sufletul spre cer, pentru ca și noi să avem parte de această viață veșnică împreună cu Dumnezeu!”, a predicat ÎPS Teodosie.
