VIDEO Conferință la Giurgiu despre sfinții mărturisitori din temnițele comuniste. PS Ambrozie: ‘Biserica i-a cunoscut și i-a canonizat cu greu. Sunt un tezaur extraordinar’

Eveniment de suflet în Postul Paștelui

Joi, 3 aprilie 2025, în Aula Ateneului „Nicolae Bălănescu” din Giurgiu, a avut loc conferința „Duhovnici și sfinți mărturisitori români – din închisorile comuniste în calendarul Bisericii Ortodoxe Române”, un eveniment organizat de Sectorul Cultural al Episcopiei Giurgiului cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Dr. Ambrozie, în parteneriat cu Centrul Cultural Local „Ion Vinea”.

Prezența masivă a elevilor seminariști, profesorilor și preoților a dat evenimentului o notă de solemnitate aparte, iar invitații – dr. Marius-Ștefan Ciulu și dr. Dragoș Ursu – au susținut două prelegeri impresionante, axate pe sfințenia mărturisitorilor din temnițele comuniste.

PS Ambrozie: „Acești oameni au transformat temnițele în mănăstiri”

În cuvântul său, Preasfințitul Ambrozie a vorbit cu emoție și recunoștință despre părinții duhovnicești pe care i-a cunoscut personal și care au supraviețuit detenției comuniste.

„Copilăria mea a fost marcată de existența penitenciarului de femei de la Mislea, unde mătușa mea le învăța pe deținute arta țesutului covoarelor. Am văzut încă de atunci suferința – dar și demnitatea – unor femei înfruntând violența și umilința”, a spus Preasfinția Sa, evocând atmosfera dură a detenției, dar și lumina pe care acești mărturisitori au păstrat-o în suflet.

„Biserica i-a canonizat cu greu, dar i-a cunoscut cu sufletul”

„Canonizarea celor 16 sfinți mărturisitori a fost un act de curaj. Cercetători ca domnul Ursu sau domnul Ciulu, care au avut acces la CNSAS și arhivele Sinodului, au adus în fața noastră chipuri luminoase ale pătimirii românești. A fost greu, dar s-a făcut. Biserica, care lucrează cu veșnicia, nu se grăbește, dar nici nu uită”, a subliniat PS Ambrozie.

Printre părinții amintiți s-au numărat Sofian Boghiu, Paulin Lecca, Arsenie Papacioc, Constantin Sârbu și Dometie Manolache – „oameni de bunătate covârșitoare, pe care i-am cunoscut, i-am ascultat și i-am văzut trăind cu Hristos în inima temniței”.

„Ei sunt un tezaur al Bisericii”

PS Ambrozie a atras atenția asupra pericolului uitării: „Noile generații, crescute în epoca post-adevărului, în era gadgeturilor și a rețelelor de socializare, pot pierde contactul cu realitatea sfințeniei acestor oameni. Dar acești părinți sunt un tezaur pe care Biserica ni-l pune la îndemână ca aducere-aminte”.

„Să nu uităm niciodată că unii dintre ei au murit în chinuri, loviți, umiliți, izolați. Marcel Petrișor, pe care l-am cunoscut la Comana, ne spunea cum a fost bătut peste organele genitale și a pierdut posibilitatea de a avea copii. Iar părintele Dometie Manolache a murit cărând alimente sătenilor săraci… Ce noian de bunătate!”, a mai spus ierarhul.

ADEVARULBISERICII.RO a transcris integral alocuțiunea rostită de PS Ambrozie la 3 aprilie 2025, la Ateneul „Nicolae Bălănescu” din Giurgiu, unde a avut loc Conferința ”Duhovnici și sfinți mărturisitori români – din închisorile comuniste în calendarul Bisericii Ortodoxe Române”, eveniment organizat de Sectorul Cultural al Episcopiei Giurgiului în parteneriat cu Centrul Cultural Local „Ion Vinea” al Primăriei Municipiului Giurgiu:

”Impresionante mărturiile domnului doctor Dragoș Ursu, ca și prelegerea domnului Ștefan Marius Ciulu, prelegeri care ne aduc o mare bucurie, mai ales că ne aflăm în perioada Postului Paștelui. Ne-ați trezit emoții foarte adânci, și unul, și celălalt. Antevorbitorul dumneavoastră, domnule doctor Dragoș Ursu, s-a adresat cu precădere elevilor de la seminar.

Revenind la domnul Dragoș Ursu – știam că este un foarte bun cercetător, și noi, cei de astăzi, avem nevoie de toate aceste mărturii luate din arhive. Într-o vreme în care, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, era deja doctor părintele Radu Preda, îl vizitam adeseori și eram impresionat de faptul că reușeau să tipărească foarte, foarte multe documente importante.

Așa l-am dus și la Penitenciarul de Maximă Siguranță – altădată penitenciar de femei – de la Mislea, localitatea mea natală. Copilăria mea a fost marcată, cumva, de existența acestui penitenciar de femei, de la Mislea, în mănăstirea lui Radu Paisie. Și mă întrebam, văzând, încă de copil, deținutele de drept comun, femeile care erau internate acolo – mătușa mea, sora tatălui, fiind cea care le învăța arta țesutului de covoare – eram foarte impresionat de ceea ce am văzut în copilărie, de femeile milițian care le păzeau și care le abuzau cu multă violență.

Mai târziu, când am crescut – între ele aflându-se, fac o paranteză, și călugărițe – despre Mislea, despre penitenciarul de la Mislea, s-a scris mult, s-au făcut și filme: „Binecuvântată fii, închisoare!”. Copilăria noastră, a celor din generația mea, ne place să spunem că a fost una teologică, așa cum spunea și Virgil Gheorghiu, marele scriitor român devenit preot și distins de Patriarhul Atenagoras, pentru că copilăria noastră a fost marcată de existența acestui penitenciar de maximă siguranță, penitenciarul de femei.

Ulterior, bunicul ne-a mai explicat câte ceva – luptător la Cotul Donului, ajuns până la Odessa – și, sigur, ne-a povestit și despre soldați, despre cei care au sfârșit în „Siberii fără de sfârșit”. Iar mai târziu, faptul că am intrat la mănăstire… aveam să cunoaștem personalități marcante ale istoriei recente a Bisericii Ortodoxe Române. V-ați referit deja la câțiva dintre cei 16 – dar nu numai – sfinți canonizați recent. A fost un privilegiu să intrăm în contact cu acești părinți minunați: cu părintele Sofian Boghiu, cu părintele Paulin Lecca, care a fost condamnat la moarte pentru faptul că preda religie și făcea misiune în Transnistria.

Întâlnirea cu părintele Arsenie Papacioc a fost una providențială, pentru că, vedeți, acești oameni care au supraviețuit închisorilor ne-au dat mărturii prin viu grai, nescrise, pe care le păstrăm în sufletul nostru ca pe un tezaur.

Părintele Sofian, care era stareț la Antim, ne-a restaurat pictura de la Schitul Darvari, unde eu am stărețit o perioadă de timp și am avut grijă de dânsul, l-am internat la spital. Era cu adevărat un sfânt și ne-a povestit foarte, foarte multe lucruri care ne-au marcat: despre organizarea Bisericii Ortodoxe Române ca Patriarhie și despre evenimentele care au marcat viața Bisericii – perioada interbelică, regimurile carlist, antonescian, apoi, sigur, regimul comunist. Toate acestea au avut ecouri și cumva au lovit Biserica, într-un fel sau altul – Biserica reușind să supraviețuiască chiar și în acele perioade nefericite, cu călugări și ierarhi alungați, scoși din scaune, unii dintre ei izolați la Cheia, alții condamnați la moarte, alții asasinați cu metodele kaghebiste din vremea aceea. Unii – servindu-li-se o cafea – și până a doua zi își dădeau obștescul sfârșit.

Toate lucrurile acestea, noi trebuie să ni le aducem aminte astăzi, și cu precădere generațiile care vin din urmă. Pentru că, dacă generația mea, spre deosebire de domnul Marius Ciulu, a cunoscut totuși niște oameni de calibrul acestora, generațiile care sunt astăzi la seminar și care vor veni din urmă nu i-au cunoscut nemijlocit și e foarte greu să citești astăzi – într-o epocă pe care teologii din Occident o numesc „epoca post-adevărului”. Nu știu ce vrea să însemne asta, dar e de meditat… Într-o epocă în care gadgeturile și rețelele de socializare sunt mai tentante și mai la îndemână decât a merge pe scrierile acestor mari părinți pe care Biserica îi canonizează ca o aducere-aminte.

Ei sunt un tezaur extraordinar al Bisericii. Și iată, este a treia canonizare – cea din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în perioada comunistă, și cea din anii ’92, când purtam și noi o icoană pe Dealul Patriarhiei cu sfinții canonizați atunci. Este a treia canonizare, și trebuie spus fără ezitare, cu fermitate, că a fost un act de curaj al Bisericii. De multe ori, Biserica este judecată de cei care au un spirit așa de revoluționar, à la Che Guevara, în actualitate – ca să-i canonizăm pe toți, chiar și pe scriitori și pe intelectuali. Și, vedeți, Biserica, care lucrează cu veșnicia, a trebuit să analizeze toate documentele, să studieze arhivele. Cercetători ca domniile voastre au avut acces la CNSAS, la Biblioteca Sfântului Sinod, și iată, cu greu, cu greu, s-au canonizat 16 sfinți.

Este extraordinară mărturia credinței lor. Revenind la generația mea și a celor de vârsta noastră – noi l-am cunoscut și pe Marcel Petrișor. A venit la Mănăstirea Comana, invitat de părintele arhimandrit Mihail Muscariu, starețul mănăstirii, și ne-a oferit cărțile domniei sale, între altele și „Fortul 13”, care se referă la Jilava. Părinți profesori, duceți elevii de la seminar să vadă Jilava – penitenciarul Jilava, numit Fortul 13.

La Mănăstirea Comana am discutat multe lucruri și l-am întrebat, între altele, de ce nu a avut copii. Și ne-a spus că au fost bătuți cu brutalitate, cu bestialitate, în temniță, peste organele genitale, și au pierdut posibilitatea de a avea copii. Lucruri care ne-au impresionat foarte, foarte tare…

Sunt și aceste mărturii care curg și care vin încă de la părinții monahi, care le-au primit prin viu grai de la cei care au pătimit în închisori: părintele Cleopa, părintele Paisie Olaru… Pe acești părinți i-am prins în mănăstire și erau un adânc de bunătate și de înțelepciune.

Mă gândesc că, între cei care au fost canonizați, pe lângă monahii nu tocmai cu spirit academic, cum sunt Ilarion Felea sau Liviu Galaction – pe care deja i-ați amintit, profesori de reală vocație – au fost și preoți, ca părintele Constantin Sârbu, o mare personalitate. Vedeți, sfinții cumva ne sunt undeva, cum spunea profesorul Ciulu, închiși într-un veac de istorie. Acolo au trăit, într-un anumit context socio-cultural, educațional și așa mai departe, pe care încercăm să-l descifrăm acum, cu mintea de acum – lucru cu anevoie.

Dar istoria asta recentă a sfinților care au pătimit închisori, și pe care generația mea, pe unii dintre ei, i-a și cunoscut – pe părintele care a ctitorit biserica de la Vergului, părintele Constantin Sârbu – ce putere de dăruire a avut acest om, ce vocație preoțească extraordinară! Și e frumos să vezi că sunt preoți astăzi care vorbesc și care l-au cunoscut pe părintele, încă de la Sapienței. Noi, la Darvari, acolo aveam enoriași care veneau de la Sapienței și ne spuneau câte lucruri minunate a făcut părintele.

Părintele Dometie, bunăoară, Manolache – o altă mare personalitate – a murit cărând, prin satele din jurul Râmețului, alimente sătenilor săraci. Așa și-a dat obștescul sfârșit. Era un noian de bunătate…

Așadar, Biserica a canonizat 16 sfinți, printre care și pe părintele Arsenie Boca, care a trăit o perioadă bună de timp – mai bine de 15 ani, dacă nu chiar 18 – aici, lângă București, în eparhia noastră, unde păstorește părintele Petcu Răzvan Adrian, și el doctor la Alba Iulia.

Ne bucurăm că ne-ați vorbit despre acești mărturisitori, pe documente, cât încă mai sunt mărturii palpabile. Mergând la memorialul de la Aiud, la Târgu Ocna… pentru că Piteștiul, acel fenomen îngrozitor despre care s-a scris și s-a vorbit – Piteștiul, închisoarea de la Pitești, a fost rasă de pe fața pământului, tocmai ca să nu se poată vorbi mai mult și să nu se poată indica locul unde s-au petrecut acele atrocități.

Când ne vom gândi la atrocitățile pe care le-au adus bolșevicii pe tancurile sovietice, cu toți cei care au distrus intelectualitatea, i-au deposedat pe intelectuali de averile lor… În fine, sunt multe lucruri de spus.

Eu vreau să-i mulțumesc lui Silviu Nedelcu că a avut această inspirație – lui îi aparține inițiativa de a vă invita pe domniile voastre. Mă bucur că sunt foarte mulți preoți aici care încă citesc și sunt preocupați de istoria recentă. Am aici icoanele sfinților. M-am uitat la fiecare dintre ei, să-mi aduc aminte și să nu uit niciodată lucrurile minunate pe care le-au făcut acești oameni sfinți. Unii dintre ei, cărturari sadea, iar alții, oameni simpli, dar cu vocație reală monahală.

Vedeți, asistăm astăzi – nu știu cum să o definesc – o diluare a credinței, sau, mai degrabă, o scădere în evlavia etosului acesta românesc pastoral-duhovnicesc. Noi trebuie să-l cultivăm și să ne aducem aminte de oamenii aceștia care au plătit cu prețul vieții lor. Și care au transformat – cum frumos spuneați, citându-l pe Arsenie Papacioc – au transformat închisoarea în mănăstire, în temniță de mărturisire.

Am aici un părinte care slujește la cea mai săracă parohie din județul nostru și care a fost foarte preocupat de fenomenul Pitești – dar nu numai. Numele lui: Edi Dumitrache. Să spunem astăzi, în această conferință, ce avem de spus. Ca să nu plecăm așa… să nu ne fi adunat de dragul de a ne strânge aici, ci pentru că sunt lucruri de spus – și mai ales de mărturisit.”