În a treia zi de Crăciun, când Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit una dintre cele mai puternice și directe predici ale sfârșitului de an, după Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” a Sfintei și Voievodalei Mănăstiri Comana, la data de 27 decembrie 2025.
Mulțumire lui Dumnezeu și bucuria obștii de la Comana
Ierarhul a început cu un cuvânt de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru darul de a sărbători, și în acest an, Nașterea Domnului, „Pruncul Celui vechi de zile, Prunc tânăr, Dumnezeu mai înainte de veci”, atât în biserici, cât și în mănăstiri, alături de obștile monahale și de credincioși.
Preasfinția Sa a amintit și de evenimentul important din viața Mănăstirii Comana, unde obștea rugătoare a primit în rândul clerului un nou diacon, pe Valentin Constantin Anastase, hirotonit în aceeași zi.
Crăciunul, sărbătoarea familiei și a comunității
Vorbind despre sensul profund al sărbătorii Crăciunului, PS Ambrozie a subliniat că Nașterea Domnului este, dincolo de etimologii și dezbateri academice, o sărbătoare a familiei, înțeleasă nu doar în sens biologic, ci și duhovnicesc: familia parohială, obștea monahală, relația dintre părinții duhovnicești și fiii lor sufletești.
Ierarhul a arătat că aceste legături vii explică și prezența mai restrânsă a credincioșilor la slujbele din zilele de Crăciun, când tradiția îi îndeamnă pe oameni să-și viziteze rudele, nașii și părinții.
Locurile sfinte și conviețuirea credințelor
Într-o amplă incursiune istorică și teologică, PS Ambrozie a vorbit despre Betleem, Nazaret și Ierusalim, despre statutul special al locurilor sfinte și despre modul în care acestea au fost protejate de-a lungul veacurilor, indiferent de stăpânirile politice.
Episcopul Giurgiului a amintit că, inclusiv în tradiția islamică, Maica Domnului și Mântuitorul Iisus Hristos sunt cinstiți, fapt care a contribuit la păstrarea unui anumit echilibru în Țara Sfântă, în ciuda tensiunilor istorice și contemporane. „Este bine să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului și pentru bunăstarea sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu”, a subliniat ierarhul.
Sfântul Ștefan – modelul mărturisirii fără compromis
Centrul predicii a fost însă figura Sfântului Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan, ucis cu pietre pentru curajul de a mărturisi adevărul și de a denunța ipocrizia religioasă. PS Ambrozie a arătat asemănarea profundă dintre Sfântul Ștefan și Mântuitorul Hristos: ambii uciși de oameni, ambii rugându-se pentru iertarea celor care îi omorau.
„Sângele martirilor este sămânța creștinismului”, a amintit ierarhul, subliniind că istoria Bisericii este o istorie a jertfei, a mărturisirii și a fidelității față de adevăr.
Critică dură la adresa falsificării istoriei și a ideologiilor contemporane
Partea cea mai puternică și mai directă a predicii a fost dedicată prezentului. PS Ambrozie a vorbit despre repetarea greșelilor istoriei, despre formele moderne de martiraj, atunci când oamenii sunt privați de dreptul de a-și exprima credința, convingerile sau identitatea.
Ierarhul a criticat tendința de a falsifica istoria recentă, de a relativiza crimele comunismului și de a promova o „corectitudine politică” care ajunge să reducă la tăcere adevărul:
„Generațiile care vin din urmă vor trebui să învețe lucrurile adevărate, iar ele nu se mai păstrează astăzi, din păcate, în școli, în instituții, de teama corectitudinii politice, să nu fie sancționați, să nu fie schimbați.”
În acest context, PS Ambrozie a reafirmat rolul fundamental al Bisericii ca instanță de conștiință a neamului: „Și dacă tace Biserica, cine va mai vorbi?”
Apel la responsabilitate și la formarea conștiințelor
În final, episcopul a chemat la asumare, la curaj și la formarea noilor generații în spiritul adevărului, al credinței și al identității naționale, avertizând că ideologiile contemporane nu sunt simple teorii, ci pot genera „monștri” și grave nedreptăți sociale.
Predica s-a încheiat cu un îndemn emoționant:
„Să fiți sănătoși, să nu muriți martiri, dar să mărturisiți credința. Sfântul Ștefan să ne ajute!”
Cuvântul rostit de PS Ambrozie la Mănăstirea Comana se impune deja ca una dintre cele mai ferme și mai comentate predici ale sfârșitului de an, un apel limpede la adevăr, memorie și responsabilitate creștină într-o lume tot mai confuză.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie în data de 27 decembrie 2025, în a treia zi de Crăciun, când Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, după Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” a Sfintei și Voievodalei Mănăstiri Comana:
”Se cade, înainte de toate, ca în această zi, a treia zi a Crăciunului, a Nașterii Domnului, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-am învrednicit ca și anul acesta să sărbătorim Nașterea Pruncului Celui vechi de zile, Prunc tânăr, Dumnezeu mai înainte de veci, fiecare în bisericile noastre, în mănăstirile noastre, alături de obștile noastre, de credincioșii din parohii sau, sigur, aici, în Mănăstirea Comana.
Îi mulțumesc părintelui arhimandrit că m-a invitat astăzi, în cea de-a treia zi, la acest eveniment din viața obștii, când obștea rugătoare primește în sânul ei încă un cleric, în treapta de diacon, în persoana lui Valentin Constantin Anastase, care a fost hirotonit astăzi.
Ne bucurăm să vă vedem astăzi, chiar dacă sunteți puțini cei care ați venit, pentru că rânduielile vechi i-au deprins pe oameni ca în seara zilei de Crăciun să-și viziteze finii, nașii pe fini, finii pe nași. A doua zi se merge la părinți, să-i cercetăm, să-i vedem dacă sunt sănătoși.
Așadar, sărbătoarea aceasta a Nașterii Domnului, popular numită Crăciun, care, după unii etimologi, vine de la „creatio”, deși sunt multe discuții și dispute între literați, între etnologi și etnografi –, toți conchid, însă, asupra faptului că este o sărbătoare a familiei.
Familia înseamnă obștile din mănăstiri, înseamnă fii și fiice duhovnicești, care nu vin doar la nași, la părinți sau la fini, ci vin și la părinții duhovnicești, așa cum se întâmplă cu domniile voastre și cu frățiile voastre, care vizitați în aceste zile și îi bucurați și pe părinții din mănăstiri.
Părintele Macarie întotdeauna se bucură să fie colindat, să fie urat. Părintele este într-o formă extraordinară. Astăzi l-am făcut cunoscut, părinte Florinel Ulmeanu, părinte Relu Marcu, preacucernicii părinți diaconi, părinte Pavel, l-am pomenit la slujbă ca egumen. Egumen înseamnă cel care urmează starețului și care are grijă de obște, de lucrurile concrete.
Mă gândesc la această mare sărbătoare, la Evanghelia de astăzi. Sigur, a meditat și a glosat foarte frumos, în stilul lui caracteristic, părintele Silviu Constantin, părintele consilier cultural. Ne gândim, așadar, la Betleem, ne gândim la Nazaret, ne gândim la locurile sfinte ale mântuirii noastre în Hristos, care sunt, în cea mai mare parte, pe teritoriile Palestinei de odinioară.
Multe dintre ele, după cum și Biserica Nașterii, spre deosebire de Biserica Învierii, se află astăzi în teritoriile statului Israel, fondat târziu, după anul 1948, teritorii care, de-a lungul timpului, au fost sub ocupație otomană, arabă, apoi sub protectorat britanic și așa mai departe.
Indiferent de vremurile prin care au trecut Țara Sfântă, Israelul, Palestina, aceste teritorii care formează astăzi locurile sfinte, indiferent de modul în care au fost administrate sau gestionate de autoritățile imperiale, otomane, britanice și altele, ele au avut un statut aparte. Cei care au stăpânit Ierusalimul au protejat aceste locuri sfinte.
Musulmanii le-au protejat sub îndelunga lor stăpânire, pentru că o consideră pe Sfânta Fecioară Maria mama unuia dintre profeți, iar pe Iisus Hristos Îl consideră, de asemenea, profet. Cartea sfântă a Islamului conține laude la adresa Maicii Domnului.
Prin urmare, acest statut al locurilor sfinte este respectat și astăzi. Comunitățile care trăiesc în Țara Sfântă – ortodocși, catolici, copți, neoprotestanți, arabi, musulmani sau mozaici – trăiesc, în general, într-o anumită armonie.
Sigur că au existat și există tensiuni, încercări de violență, intifade, revendicări legate de Muntele Templului, unde se află astăzi moscheea. Acela este un loc sfânt pentru Islam, de unde se crede că profetul Mahomed s-ar fi înălțat la cer. Fiecare credință își găsește acolo temeiul și exprimarea.
Este bine să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului, pentru bunăstarea sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu și pentru unirea tuturor, așa cum ne rugăm la slujbele noastre.
Dar să nu uităm că, în perioada în care Mântuitorul Iisus Hristos Se naște în Betleem și vine în lume, El este primit cu ostilitate. Fariseii, cărturarii și diferitele grupări iudaice I-au creat Mântuitorului foarte multe probleme.
Unul dintre cei care L-au apărat a fost Gamaliel, care a spus că, dacă ceea ce propovăduiește este de la Dumnezeu, va rămâne, iar dacă nu, se va nărui. Gamaliel este prăznuit până astăzi; o localitate îi poartă numele în limba arabă. El a asistat la moartea Sfântului Arhidiacon Ștefan, primul martir creștin.
Locul unde a fost ucis Arhidiaconul Ștefan este una dintre porțile Ierusalimului, aproape de poarta pe care a intrat Mântuitorul Iisus Hristos la Florii, venind de pe Muntele Măslinilor și trecând prin Valea lui Iosafat, acolo unde se află mormintele proorocilor Vechiului Testament.
Acea poartă este zidită, iar potrivit tradiției se va deschide atunci când Mântuitorul va veni a doua oară, întru slavă, pe norii cerului, pentru a face judecata.
Sfântul Arhidiacon Ștefan a fost ucis cu pietre pentru că a avut curajul, cunoscând Scriptura, să-i acuze pe farisei și pe cărturari de ipocrizie. Cuvântul lui era aspru, asemenea celui al proorocului Ilie din Vechiul Testament. Acest lucru i-a adus moartea.
Sfântul Ștefan se aseamănă Mântuitorului, în sensul în care și unul, și celălalt – unul ucis cu pietre, celălalt răstignit pe cruce – Se roagă Tatălui ceresc: „Doamne, iartă-le lor păcatul acesta”.
Mai târziu, Sfinții Părinți au spus că sângele martirilor este sămânța creștinismului. După moartea primului arhidiacon și primului mucenic, au urmat apostolii și mulți alții, fiecare martirizat în felul său, după cum ne arată Viețile Sfinților.
Această istorie sfântă a creștinătății continuă însă, din nefericire, și cu alte crime ale umanității, în care, pentru religii, pentru convingeri politice sau teritoriale, popoare și civilizații s-au ucis și se ucid până astăzi.
Sunt țări din Africa unde creștinii sunt uciși, iar, din rațiuni de așa-numită corectitudine politică, liderii globali ai lumii nu mai vorbesc despre aceste atrocități petrecute în mileniul al treilea. Într-un timp în care omenirea a descoperit atomul, zborurile în spațiu, inteligența artificială, oamenii continuă să se ucidă pentru teritorii, pentru revendicări istorice, pentru orgolii.
Toate acestea ne cheamă, mai mult ca oricând, să ne întoarcem la Hristos, la pace, la credință și la iubire.
E o nebunie întreagă și vedeți cum, cumva, se repetă greșelile istoriei, când oamenii, astăzi, în ciuda inteligenței și a politicilor care ar trebui să fie globale și pentru toată lumea, cel mai puternic îl ucide pe cel mic și îl chinuie. Există un martiraj nuanțat atunci când oamenii sunt privați de drepturile lor native, de dreptul de a-și practica religia, de a-și exprima convingerile religioase și chiar politice, atunci când țările scot legi împotriva lor și îi arestează, cum se întâmplă și la noi acum.
Au fost scoase legi prin care nu mai putem să ne cinstim eroii. Noi am crescut cu acei oameni, cu acele personalități, cu oameni luminați de credință, de cultură, de patriotism. Școlile erau pline de tablourile lor: de Mihai Eminescu și de alții care astăzi cad sub incidența anumitor legi, din nefericire și în societatea românească.
În istoria recentă, cum ne-ar spune părintele colaborator al Academiei, Silviu Constantin Nedelcu, am avut oameni, personalități, o întreagă intelectualitate aruncată în temnițe, deportată, căreia i s-au confiscat averile, casele, moșiile, pe motiv că erau „chiaburi” sau persoane religioase. Odată cu ei, ierarhii au fost scoși din scaun, mulți au murit, oameni politici au fost eliminați, mai ales după instaurarea prin fraudă a comunismului. Foarte mulți oameni au fost uciși, deportați, șantajați, amenințați, împreună cu familiile și copiii lor.
Este adevărat: trebuie să ne aducem aminte și să-i învățăm pe copii o istorie adevărată, sinceră, a poporului român. Dacă l-am cita pe academicianul Florin Constantiniu, istoriile contrafactuale, false, se găsesc la tot pasul.
Există un etos românesc care te face să nu privești cu ură nici măcar pe dușmani, nici pe torționari. Vă aduc aminte de părintele Tache Rodas de la Petru Vodă, care s-a întâlnit cu torționarul său devenit călugăr și s-au îmbrățișat, s-au iertat și au vorbit despre tot ce au trăit.
Vedeți, autoritățile de stat și cele care promovează cultura – Ministerul Educației (tocmai, și-a adăugat demisia) – au probleme legate de cum să-i învețe pe copii limba și literatura română: să plece de la cronicari sau să plece de la epigonii de astăzi, dintre cei care au fost ai sistemului comunist și care, lăudați, au promovat o pseudocultură.
Se întreabă autoritățile de stat astăzi – și ne întrebăm și noi – de ce oamenii se duc și fac propagandă și spun că a fost mai bine în perioada comunistă. Au creat un adevărat cult al dictatorului și așa mai departe.
Va trebui să existe niște manuale făcute fără ură și părtinire, în care copiii și intelectualii să învețe lucrurile adevărate prin care au trecut românii.
Dar dacă vin oameni din aceștia care ocupă în continuare funcții publice și au trăit bine și în sistemul trecut, și acum, și s-au dezis de favorurile pe care le-au avut, și fac o propagandă și niște discursuri false și așa mai departe, iar românii adevărați se ascund, nu vorbesc despre aceste lucruri. Întâlnesc oameni care au anumite rosturi și se sfiesc să spună lucrurilor pe nume.
Generațiile care vin din urmă vor trebui să învețe lucrurile adevărate, iar ele nu se mai păstrează astăzi, din păcate, în școli, în instituții, de teama corectitudinii politice, să nu fie sancționați, să nu fie schimbați.
Ori Biserica reprezintă conștiința neamului românesc. Pentru că, dacă te întâlnești cu militarii și dacă mergi în școli bune, unde profesorii sunt de reală vocație, pe copii îi învață lucrurile adevărate, nu ideologiile – că nu vedeți și ideologiile acestea?
N-o să vă vorbesc despre alți epigoni care au promovat o ură împotriva naționalităților, împotriva identităților culturale, naționale și așa mai departe, pentru că vedem că s-au născut acei „pui de năpârcă”. E un cuvânt greu ăsta. Eu citesc din Mântuitorul, Care a zis: „Pui de năpârcă. Cine v-a învățat…?”.
Vipera nu face ouă, nu eclozează. Se nasc puii, dar, ca să se nască, puii de năpârcă mănâncă pântecele mamei ca să iasă afară.
Și atunci trebuie să spunem lucrurilor pe nume, pentru că și eu, ca și dumneavoastră, avem o vârstă, am albit și ne punem problema identității culturale, a unei moșteniri adevărate pe care să o lăsăm copiilor, care nu te ascultă și încerci să le spui, iar, pe de o parte, nu-i mai interesează, pentru că ei trăiesc în mijlocul unor societăți care sunt mușcate veninos de ideologii.
Și dacă ar fi doar o poveste, ideologiile acestea de gen, ale fluidității sexelor și așa mai departe ar fi o chestiune ca un abur care se risipește. Numai că ideologiile acestea nasc monștri și nasc criminali. Nedreptățile care se întâmplă trebuie să le sancționăm și trebuie să le arătăm.
Și dacă tace Biserica, cine va mai vorbi?
Sfântul Ioan Botezătorul striga: „Glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”.
Cine? Trebuie să creștem conștiințe, trebuie să creștem copii în dragoste de neam, de țară. Eu mă duc la târgurile de carte și văd că toată literatura pentru copii este una semidoctă, cu personaje care nu spun nimic copiilor români.
Oameni buni, Sfântul Ștefan să ne ajute. Să fiți sănătoși, să nu muriți martiri, dar să mărturisiți credința. Amin. La mulți ani!”


