ADEVARULBISERICII.RO publică un videoclip realizat la una dintre cele mai frumoase mănăstiri, cu o istorie încărcată, aflată aproape de București, în Episcopia Giurgiului.
Este vorba despre Mănăstirea Găiseni, loc pe care tot mai mulți credincioși ar trebui să îl descopere.
”Situată între râul Sabar și Valea râului Argeș, localitatea Găiseni adăpostește pe teritoriul său vechea mănăstire Strâmbul, astăzi Mănăstirea Găiseni – un loc cu o istorie profundă, care a traversat secolele, păstrând urmele unor vremuri de glorie și de durere.
O vizită completă a zonei poate cuprinde popasuri la Palatul Brâncovenesc din Potlogi și la Conacul Drugănescu din Stoenești.
”Mănăstirea este ctitoria marelui vornic Drăghici din Florești. Eu obișnuiesc să spun „Drăghici din Florești”, pentru că există un singur document în care vornicul Drăghici se semnează „Drăghici Vintilescu”. De ce Drăghici Vintilescu? Pentru că, în epoca respectivă, boierii obișnuiau să adauge, în afara numelui lor, numele tatălui. Așadar, vornicul Drăghici este, de fapt, fiul marelui logofăt Vintilă Florescu și al jupânesei Anca, sora domnitorului Radu cel Frumos.
Faptul că mănăstirea este ctitoria vornicului Drăghici este dovedit de hrisovul din 15 noiembrie 1605, emis de domnitorul Radu Șerban. Din păcate, nici în acest hrisov, nici în alte hrisoave nu se menționează data exactă a ctitoririi mănăstirii, menționându-se doar perioada în care aceasta a fost construită – respectiv, perioada domniei voievodului Neagoe Basarab, adică 1512–1521.
Totuși, în cadrul familiei Florescu s-a păstrat o istorisire referitoare la momentul de debut al mănăstirii, în care se spune că vornicul Drăghici, pe atunci paharnic al domnitorului Neagoe Basarab, participă la evenimentele prilejuite de sfințirea Catedralei de la Curtea de Argeș, pe 15 august 1517. Fiind foarte impresionat de ceea ce a văzut acolo și de ideea domnitorului de a amenaja un loc de îngropăciune la Curtea de Argeș, vornicul Drăghici se întoarce la Florești și va ctitori această mănăstire, având de fapt rol de necropolă – un loc în care să se înmormânteze atât el, cât și întreg neamul său.”, a spus, la Trinitas TV, stavrofora Benedicta Moldovan, stareța Mănăstirii Găiseni.
Mănăstirea este menționată pentru prima dată într-un document domnesc emis de Radu de la Afumați, în 1526, fiind titorită de boierul Drăghici Vintilescu din Florești, între anii 1512–1521. Biserica a servit drept necropolă pentru familia Florescu.
”Se pare că boierul Drăghici a urmat exemplul domnitorului și s-a întors la conacul său de la Florești, construind această mănăstire pe care a numit-o „Mănăstirea Strâmbul”, probabil după numele locului. Pe vremea aceea, se presupune că acest loc se numea „Strâmbul”.
Cândva după 15 ianuarie 1537, vornicul Drăghici se stinge din această viață, iar averea și rolul de ctitor al mănăstirii este preluat de fiul său, Stroe Paharnicul, cunoscut în istorie și ca Stroe Pribeagul. Nu pentru mult timp, întrucât Stroe, în vara anului 1539, se revoltă împotriva domnitorului de atunci, Radu Paisie, și se va refugia la Brașov, unde, împreună cu un grup de boieri, va complota împotriva domnitorului.
Boierii rebeli își vor alege și un lider – în persoana lui Laiotă Basarab, un descendent al familiei domnitoare – pe care îl vor numi candidat la domnie. Acest Laiotă Basarab îl numește pe Stroe conducător al oastei sale și pornesc cu oaste împotriva domnitorului Radu Paisie, pe care, într-o primă fază, îl alungă din țară. La scurt timp însă, Paisie se întoarce cu ajutor turcesc și îi învinge pe rebeli.
În scurta perioadă de domnie a lui Laiotă Basarab, acesta îl numește pe Stroe mare ban al Craiovei. Pe 15 noiembrie 1544, Stroe este decapitat de domnitorul Radu Paisie. Inițial este înmormântat într-un loc necunoscut, dar la scurt timp, slujitorul său, Mihai, aduce rămășițele lui Stroe la necropola familiei, înmormântându-le în biserica mănăstirii, în vremea egumenului Teodosie.”, a adăugat stavrofora Benedicta Moldovan.
Unii istorici consideră că Sfântul Voievod Neagoe Basarab și Despina Doamna au contribuit la ridicarea schitului. De-a lungul timpului, acesta a fost susținut prin danii și terenuri, având un rol esențial în viața comunității și servind drept refugiu pentru călătorii de rang înalt care se îndreptau spre Târgoviște.
”Hrisovul din 20 mai 1633 îi menționează ca și ctitori ai mănăstirii, pe de o parte pe postelnicul Constantin Cantacuzino, soțul Elinei, iar pe de altă parte pe clucerul Socol din Cornățeni.
Încet-încet, descendenții Elinei își pierd interesul față de necropola familiei, iar de cealaltă parte, după moartea clucerului Socol din Cornățeni, survenită în anul 1654, partea din satul Florești și calitatea de ctitor este moștenită de fiul său, Vintilă Florescu, care apoi o transmite fiului său, Socol Florescu. Din păcate, Socol Florescu moare pe neașteptate, iar în urma lui rămân cinci fete.
Este o situație mai deosebită, și există chiar un hrisov tot din luna mai 1687, când domnitorul Șerban Cantacuzino este nevoit să intervină și să dăruiască, în numele celui decedat, partea din satul Florești și din satul Clinciu – care erau proprietatea lui Socol – mănăstirii, pentru ca acesta să fie înmormântat în biserica mănăstirii.
De fapt, odată cu moartea lui Socol, implicarea ctitorilor în susținerea mănăstirii propriu-zise se încheie.”, a mai spus stareța Benedicta Moldovan.
Mănăstirea a intrat într-un proces de declin după anul 1752, când a fost închinată Mănăstirii Spital „Sfântul Pantelimon” de lângă București. Eforia spitalelor a intervenit de mai multe ori pentru restaurarea clădirilor, dar treptat lăcașul a fost transformat în biserică de parohie.
Abia în anul 2010, Schitul Strâmbul-Găiseni a fost reactivat, primind statutul de mănăstire, cinci ani mai târziu.
”Situația s-a agravat, mai ales după închinarea din 1752 făcută de domnitorul Grigorie II Ghica către spitalul „Sfântul Pantelimon”, deoarece din acel moment, două treimi din veniturile moșiilor mănăstirii luau calea spitalului, fiind folosite pentru susținerea activității medicale.
Cu toate acestea, datorită epitropiei Spitalului „Sfântul Pantelimon”, secolul al XIX-lea poate fi considerat o perioadă de revigorare a mănăstirii, întrucât epitropia s-a îngrijit ca la cârma mănăstirii să fie numiți trei stareți mai importanți, care, pe lângă faptul că erau foarte buni administratori, erau și oameni cu o viață duhovnicească aleasă.”, a declarat Benedicta Moldova, stareța Mănăstirii Găiseni.
Așezământul monahal a fost locul de nevoință pentru câteva figuri importante ale Ortodoxiei românești. Printre acestea se numără Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, care a condus mănăstirea ca egumen timp de șase ani, și episcopul Climent al Argeșului, un cunoscut erudit al vremii.
”Primul dintre ei este egumenul Climent, numit la cârma mănăstirii în anul 1827, care va fi egumen timp de 23 de ani, până în anul 1850. În vremea sa se fac ample lucrări de restaurare. Toate clădirile mănăstirii sunt refăcute din temelie, iar biserica este reparată, bolțile sunt refăcute, iar turla bisericii, căzută în urma cutremurului din 1830, este reașezată, de această dată pe pronaosul bisericii. Pictura bisericii este refăcută complet, astfel că ceea ce astăzi se poate vedea, restaurat, în biserică, este pictura realizată în perioada egumeniei arhimandritului Climent.
În anul 1850, el este ales episcop al Argeșului și va pleca la Curtea de Argeș, însă, încă timp de șapte ani, va fi și egumen al Mănăstirii Găiseni. Din documente reiese că obișnuia să vină de fiecare dată la Găiseni pentru cele două hramuri ale mănăstirii: Sfântul Ierarh Nicolae și Înălțarea Domnului.
În anul 1857, epitropia Spitalului „Sfântul Pantelimon” hotărăște să numească la Găiseni un egumen care să și locuiască aici și îl transferă pe protosinghelul Iosif Naniescu de la Mănăstirea Șerbănești-Morunglavu din județul Vâlcea, cel care se remarcase acolo tocmai datorită bogatei activități administrative pe care o desfășurase.
Sfântul Iosif vine la Găiseni în toamna anului 1857 și va fi egumenul mănăstirii până la sfârșitul anului 1863, când este din nou transferat, de această dată la Mănăstirea Sărindar din București, ca urmare a punerii în aplicare a Legii secularizării. La Găiseni este adus un alt egumen pentru o foarte scurtă perioadă de timp, mai exact de la sfârșitul anului 1863 până în aprilie 1864 – ieromonahul Casian Georgescu. După punerea în aplicare a legii secularizării, acesta rămâne la mănăstire, însă nu se va mai numi egumen, ci „îngrijitor al fostei mănăstiri”.
Odată cu secularizarea, mănăstirea este propriu-zis transformată în parohie. Obștea pleacă, iar singurul care rămâne este fostul stareț.”, a precizat maica Benedicta.
Nicolae Iorga, vizitând zona la începutul secolului XX, descria mănăstirea ca pe un loc idilic, cu ziduri înconjurate de livezi, viță sălbăticită și floarea-soarelui. El observa transformările prin care trecuse biserica – de la intervențiile asupra structurii interioare până la deteriorarea chiliilor, pe atunci locuite doar de un preot tânăr.
”Bineînțeles, la momentul în care vornicul Drăghici a construit biserica, aceasta nu avea dimensiunile de astăzi. Prima biserică, de început de secol XVI, era altarul de astăzi, la care se adăuga un pronaos îngust, de circa 1,90 pe 1,70 m, cât ar veni între cele două icoane împărătești. Intrarea se făcea printre sfintele uși și mai exista un pridvor la intrare.
Conform rapoartelor săpăturilor arheologice, se presupune că, la scurt timp după construirea primei biserici, aceasta este dărâmată aproape în întregime, până la nivelul fundațiilor, și este ridicată din nou – de această dată, având un pronaos lărgit până la nivelul stâlpilor din zilele noastre din biserică. Tot de această dată, intrarea se făcea printre cei doi stâlpi, iar la intrare nu mai exista pridvor.”, a mai declarat maica Benedicta.
Astăzi, acest monument istoric – o mică bijuterie aflată la numai 30 de kilometri de București – nu mai aparține doar trecutului, ci a devenit un loc de pelerinaj. Frumusețea sa arhitecturală și moștenirea culturală sunt un testament al faptului că omul sfințește locul, dar și că, uneori, locul sfințește omul.
