ADEVARULBISERICII.RO publică integral, în premieră în România, cuvântul pe care noul arhiepiscop al Albaniei, Preafericitul Părinte Ioan, l-a rostit la întronizarea sa, sâmbătă, la Catedrala „Învierea Domnului” din Tirana, în cadrul unei ceremonii la care au participat membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Albania și reprezentanți ai altor Biserici autocefale:
„A Celui ce ne iubește și ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său – și ne-a făcut împărăție, preoți ai lui Dumnezeu și Tatălui Său – a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor, amin.” (Apoc. 1,5-6)
„Te voi lăuda, Doamne, Dumnezeul meu, din toată inima mea și voi preaslăvi numele Tău în veci. Căci mare este mila Ta asupra mea și ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos.” (Ps. 85,12-13)
I
Prin aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi vreau să-mi exprim profunda recunoștință față de Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale asupra mea și asupra Bisericii noastre. Recunoștința față de Dumnezeu îi cuprinde, de asemenea, și pe toți acei oameni prin care aceste daruri au devenit posibile.
Mulțumim și cinstim pe martirii Iliriei, care au răspândit lumina credinței în regiunile în care trăim cu sângele și viața lor; pe cuvioșii și sfinții care au păstrat lumina credinței de-a lungul veacurilor; pe noii martiri care, într-o epocă deosebit de potrivnică pentru Biserica și țara noastră, și-au dat viața pentru a păstra credința, identitatea națională și limba lor. Ei alcătuiesc un lung șir de nume. Îi vom pomeni întotdeauna cu respect și recunoștință.
În a doua jumătate a secolului XX, Biserica a înfruntat cumplita persecuție comunistă. Întreaga infrastructură materială și umană a fost complet distrusă. Bisericile și mănăstirile au fost rase din temelii sau transformate în grajduri, depozite ș.a.m.d. Prigonitorii au dărâmat zidurile exterioare, dar n-au putut distruge credința din inimile oamenilor. Mii de bărbați și femei evlavioși au fost persecutați și epuizați din pricina credinței lor, iar mulți și-au dat chiar viața. Tocmai mărturia acestor oameni a inspirat mii de alții să-și păstreze credința creștină și să o facă centrul vieții lor. Prin exemplul lor au împlinit făgăduința Domnului: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16,17-18)
În toată istoria Bisericii noastre s-a împlinit Psalmul: „Am trecut prin foc și prin apă, și ne-ai scos la odihnă.” (Ps. 65,12) În vremuri critice și dificile, Dumnezeu a cercetat Biserica trimițând oameni luminați și evlavioși. Astăzi vreau să cinstesc, de asemenea, memoria tuturor înaintașilor mei și marile lor eforturi de a purta de grijă turmei încredințate lor de Domnul. Din această lungă listă aș vrea să menționez două personalități remarcabile.
În prima jumătate a secolului XX, într-o perioadă dificilă pentru Biserică și pentru țara noastră, Theofan Noli a fost omul potrivit. Înzestrat de Dumnezeu cu daruri deosebite, avea un caracter curajos care l-a făcut să îndrăznească pași necunoscuți și să deschidă drumuri noi. Cunoștea bine viața și învățătura Bisericii, vorbea mai multe limbi și avea cunoștințe excepționale, precum și o pasiune deosebită pentru muzica bisericească. A contribuit într-un mod neprețuit la formarea conștiinței naționale și la pregătirea autocefaliei, precum și a textelor liturgice. Într-un timp foarte scurt, de unul singur, fără să existe o tradiție a limbii bisericești, a oferit Bisericii principalele cărți ale cultului ortodox. Spiritul său poetic și cultura sa vastă au conferit traducerilor sale putere și o frumusețe de neîntrecut.
La sfârșitul secolului XX, Biserica Ortodoxă, asemenea tuturor celorlalte comunități religioase din țară, se afla complet distrusă, iar renașterea ei părea o misiune imposibilă. Dar, din nou, Dumnezeu a trimis un alt om luminat, înzestrat de asemenea cu multe daruri – pe Arhiepiscopul Anastasie –, care a făcut posibilă renașterea Bisericii noastre. El nu doar că a reușit să reconstruiască zidurile și infrastructura ei fizică, ci principalul său efort a fost să întemeieze o Biserică în care Dumnezeu să fie slăvit „în duh și adevăr”. În viziunea sa, clădirile nu erau un scop în sine, ci doar un mijloc pentru lucrarea mântuitoare a Bisericii. Predica sa, publică și privată, a fost mereu iubirea și respectul față de fiecare ființă umană, ducând un duh de împăcare și iertare atât în interiorul Bisericii, cât și dincolo de ea – un duh pe care trebuie să-l păstrăm și să-l continuăm.
Pentru toate acestea, cred că cel mai puțin pe care îl putem face este să le spunem mulțumesc și să le rămânem mereu recunoscători, căci credința adevărată nu se desparte de mulțumire și recunoștință. „Nimic nu este mai plăcut lui Dumnezeu decât un suflet recunoscător, plin de mulțumire… Recunoștința nu adaugă nimic lui Dumnezeu, dar ne apropie de El” – scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu cât avem mai multă recunoștință, cu atât mai aproape va fi Dumnezeu de noi. „Și orice ați face, în cuvânt sau în faptă, toate să le faceți în numele Domnului Iisus, mulțumind prin El lui Dumnezeu și Tatăl” – ne învață Apostolul Pavel (Col. 3,17).
II
Însă recunoștința, asemenea oricărui sentiment profund, nu poate fi doar un sentiment, ci trebuie să fie și faptă. „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” – se întreabă Psalmistul (Psalmul 115:2). Această întrebare este valabilă și pentru noi astăzi. Sunt conștient de povara mare așezată pe umerii mei slabi. Doar nădejdea, potrivit profetului Isaia, că „Dumnezeu este Acela care dă putere celui ostenit și înmulțește tăria celui lipsit de putere” ne dă curajul și forța de a continua și de a ne strădui să împlinim această misiune sfântă încredințată de Dumnezeu Bisericii Sale.
Fiecare epocă a avut provocările ei. Secolul în care trăim, cu noile tehnologii, cu pierderea valorilor tradiționale, cu pluralismul cultural și religios, aduce noi și diferite provocări pentru întreaga comunitate umană. Fără îndoială, nici Biserica Ortodoxă nu poate fi exceptată de la aceste provocări. Trebuie să le înfruntăm nu doar pentru a ne proteja, ci și pentru a găsi soluții originale și creative, ca parte a responsabilității noastre în această vreme.
Deși vremurile și răspunsurile nu pot fi întotdeauna aceleași, și metodele pot fi diferite, spiritul care le caracterizează trebuie să rămână mereu același: iubirea față de Dumnezeu și față de toți oamenii, oricine ar fi ei. Viziunea, eforturile și concentrarea noastră trebuie să fie următoarele:
1 – Păstrarea și ocrotirea Sfintei Tradiții și credința în învățăturile Domnului, transmise de Apostoli până în zilele noastre. Doar atunci când ne sprijinim pe valorile care izvorăsc din învățătura Domnului putem înnoi viața noastră duhovnicească. Lumea de astăzi suferă din lipsa acestei vieți, iar această lipsă aduce cu sine și o lipsă a vieții culturale și spirituale, sărăcind viața noastră și societatea.
2 – Întărirea unității în sânul Bisericii este o necesitate esențială pentru a-și putea îndeplini scopul. Doar atunci când suntem uniți, Biserica este puternică și mărturia ei despre Hristos este credibilă în lume. „Orice împărăție dezbinată împotriva sa se pustiește, și casă peste casă cade”, ne învață Domnul (Luca 11:17). Unitatea se păstrează doar acolo unde există bucurie, pace și dragoste unii față de alții. „În cele din urmă, fraților, bucurați-vă, desăvârșiți-vă, îmbărbătați-vă, fiți cu un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul iubirii și al păcii va fi cu voi” (II Cor. 13:11), scrie Apostolul Pavel.
3 – Biserica are întotdeauna ca prioritate Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, dar, în același timp, înțelege că această Evanghelie a Împărăției este importantă și în această viață. Din acest motiv, fără confruntări și fără a alege una în detrimentul celeilalte, a încercat să mențină un echilibru între Evanghelia Împărăției și „Evanghelia socială”. Prima include lucrarea pastorală pentru mântuirea omului, a doua – grija pentru toți, mai ales pentru cei săraci, pentru cei cu diferite nevoi, pentru cei care trăiesc în singurătate și marginalizare. Ambele aspecte ale Evangheliei sunt importante și interdependente. „Dacă nu Îl întâlnești pe Hristos în persoana cerșetorului care stă la ușa Bisericii” – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – „nu Îl vei găsi în Potirul Sfintei Împărtășanii”.
4 – După cum este cunoscut și acceptat de toți, familia este celula de bază a vieții sociale. Biserica Ortodoxă învață că o familie sănătoasă se zidește pe sfințenia căsătoriei, ca o învățătură fundamentală, de necontestat și inalienabilă. Este mai mult decât necesar să subliniem că societatea de astăzi are nevoie să redescopere valorile incontestabile ale căsătoriei și familiei. Și aceasta deoarece, adesea, în numele progresului și dezvoltării, se distrug valorile și legăturile tradiționale, afectând grav familia, căsătoria și însăși persoana umană. Credința în Dumnezeu este o garanție pentru păstrarea acestor valori vitale pentru umanitate și pentru a avea o familie și o societate sănătoasă.
5 – Când se vorbește despre religie în Albania, întotdeauna se face referire la conviețuirea religioasă, care reprezintă o mare comoară a țării noastre. Însă, ca orice altceva, și conviețuirea nu este statică. Nimic din această lume nu este imun la schimbări, mișcări, creșteri și pierderi. Generațiile anterioare au pus bazele și au dezvoltat această tradiție. Este datoria noastră astăzi și a celor care vor veni după noi să o păstrăm și să o întărim continuu, așa cum orice moștenire trebuie păzită și dezvoltată pentru binele tuturor.
6 – Trebuie să încurajăm, cu iubire și înțelepciune, în special pe tineri, să își iubească țara și să nu o părăsească. Este imposibil să-L iubești pe Dumnezeu și să nu iubești țara care te-a născut și crescut și pe oamenii care trăiesc în ea. Jertfele pentru ceilalți costă, dar vor aduce bucurie și vor desăvârși viața lor, deoarece o viață fără bucurie este o viață mutilată.
7 – Biserica Ortodoxă Autocefală a Albaniei va fi prietenoasă și dorește să trăiască în pace cu toți, urmând îndemnul Apostolului Pavel: „Dacă este cu putință, cât depinde de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” (Romani 12:18). Va încerca, în limita posibilităților sale, să promoveze și să aibă o participare activă atât în dialogul panortodox, cât și în dialogul cu toți ceilalți.
III
Personal, voi încerca cu toată puterea mea să slujesc turma care mi-a fost încredințată de Dumnezeu, având întotdeauna în minte cuvintele Domnului: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească” (Matei 20:28). Voi căuta să fiu deschis spre ascultare și să mă sfătuiesc cu clerici și mireni, precum și să fac vizite pastorale în toate Mitropoliile. Pentru a putea purta povara acestei responsabilități, Îl rog pe Domnul nostru Iisus Hristos, Întemeietorul Bisericii, să-mi dăruiască luminare, putere și înțelepciune, pentru a împlini această misiune dificilă, dar totodată sfântă.
În cele din urmă, doresc să-mi exprim recunoștința față de membrii Sfântului Sinod, care mi-au acordat încrederea și m-au ales. Le mulțumesc tuturor reprezentanților celorlalte Biserici Ortodoxe, autorităților de stat, reprezentanților religioși diplomatici, tuturor membrilor Bisericii noastre, clerici și mireni, precum și prietenilor și binefăcătorilor, pentru prezența lor, și mă rog ca Dumnezeu să ocrotească Biserica noastră, să lumineze poporul nostru și să binecuvânteze țara noastră. Amin!
