Am citit. Și tot citesc. De la ipochimeni de pe Facebook, de tipul unor pseudo-scenariști ajunși preoți, la tot felul de articole științifice din diverse domenii. Citesc și ”ambrozii”. De multe ori, pentru că ADEVĂRULBISERICII.RO este singurul site din România care transcrie integral inclusiv predicile rostite de Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului. Le transcrie și pe ale Patriarhului Daniel, fiind singurul portal care face așa ceva. Le transcris și pe cele ale Înaltpreasfințitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. Și face asta cu multe dintre predicile unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române.
Când nu citesc, ascult. Ascult, de exemplu, ce zice popa caterisit de la Oradea, Ciprian Mega. Insul cu greu poate fi numit creștin. Ortodox nu e. Nici nu cred că a fost, deși nu prea am idee cum o fi ajuns în straie preoțești. Sunt convins că a fost vreo făcătură. Dar, să revin la această pseudo-oaie pierdută (nu e pierdută, nici măcar nu a făcut vreodată parte din această turmă).
Nu vreau să fac o comparație între Preasfințitul Ambrozie și pseudo-oaia pierdută. Este prea mare diferența și s-ar supăra inclusiv alpiniștii care sunt pe Everest că îmi pierd timpul în a explica o evidență vizibilă chiar și de acolo. Alergic la ambrozie, Mega chiar e cum îi spune numele doar la răutate și impostură. În rest, de la yocto în jos.
Ce m-a impresionat cu adevărat este ultimul videoclip. M-a impresionat dintr-o singură privință: că poartă straie ortodoxe românești, deși este caterisit. O impostură, din punctul unui om normal, o normalitate din punctul unui impostor.
M-a mai impresionat ceva. ”Ceva mai multe”, ca să stau în logica frântă, inclusiv gramatical, a acestui ins. Iată-le, analizate nu într-un video, pentru că nu am timp, ci într-un articol, pentru că pot:
„Preasfințite Ambrozie, am citit textul dumneavoastră. V-aș fi răspuns în scris, dar se întâmplă să fiu astăzi într-o călătorie, de aceea voi încerca să vă nuanțez problema prin această înregistrare.”
Caterisitul Mega începe cu o poză de om „foarte ocupat”. Călător, dar cu timp pentru predici video. În realitate, este clasicul truc al impostorului care își face importanța: „n-am timp, dar totuși am timp să mă filmez despre cum n-am timp.”
„Voi începe prin a vă lăuda.”
O tehnică ieftină prin care își pregătește terenul ca să pară „echilibrat”. Prima regulă a manipulatorului: începi cu o lingușeală, apoi îți verși otrava.
„Ați ieșit spre societate cu un text, să spunem, destul de bine condus, care vă situează deasupra multora dintre colegii dumneavoastră din sinod.”
Ironia de două parale. „Destul de bine condus” = cu jumătate de gură, ca să sugereze superioritatea lui Mega asupra „multora din sinod”. Practic, se dă arbitru al calității teologice. Un caterisit, judecându-i pe episcopi.
„Sunteți unul dintre cei mai inteligenți episcopi, cum se crede în deobște și, după cum desigur vă doriți, unul dintre cei bănuiți de oarecare demnitate, de bună-cuviință, de înțelegere a provocărilor lumii contemporane.”
Ăsta nu e compliment, e insultă pasiv-agresivă. Îl „felicită” pentru că ar fi doar „bănuit” de demnitate. Asta arată clar: Mega nu știe să fie vertical. Ori ataci direct, ori lauzi direct. El face combinația jalnică: bârfă ambalată.
„Pe de altă parte, siguranța pe care o manifestați, mai ales în scris, nu vă acoperă, să știți, lipsa profunzimilor, ci vă dezbracă de orice aură a înțelepciunii.”
Iată-l pe Mega în plină ofensivă. Cuvântul „lipsa profunzimilor” trădează, de fapt, frustrarea lui personală. Când nu ai niciun argument teologic valid, ataci omul pe un ton pseudo-literar. E „clasicul profesor ratat” care dă note la alții ca să-și justifice eșecul.
„Pentru orice om inteligent și pentru orice om cât de cât instruit, este evident că apologia dumneavoastră se bazează pe precaritatea de înțelegere a cititorilor, nu pe forța argumentelor.”
O primă mostră de aroganță pură. El, autointitulat „om inteligent și instruit”, decide că restul credincioșilor sunt niște ignoranți manipulați. În logica lui, turma trebuie să-l urmeze pe „Mega Mesia”. Este o insultă directă la adresa poporului simplu, dar credincios.
„Să ne amintim! Vă înverșunați să apărați un cleric… despre care știați dintotdeauna că este homosexual… îl aveți ex cathedra… vorbiți în numele Bisericii, ignorând învățătura ei… subminați Scriptura și canoanele… delegitimați exigența morală a credincioșilor.”
Pachet complet de insinuări + două abuzuri de termeni.
Insinuarea („știați dintotdeauna…”) fără probă = insinuare calomnioasă. Dacă ai probe, le pui pe masă; dacă nu, faci retorică ieftină.
„Ex cathedra” e concept romano-catolic, nu ortodox. În Ortodoxie nu există infailibilitate „ex cathedra”. Folosirea termenului arată neștiință teologică sau manipulare deliberată.
„Subminați Scriptura/ canoanele” — afirmație maximală, zero citate din postarea vizată. Adică om de paie: caricaturizezi poziția adversarului ca s-o „dărâmi” eroic.
„Ați încercat să prezentați asanarea morală ca o acțiune violentă, totalitară, antihristică… Păcatul nu trebuie expus public… cei care cer curățenie ar fi puritani…”
Observație: tot om de paie. Nu citează fragmentul, nici contextul. În disciplina bisericească există ordine canonică (Matei 18: întâi între patru ochi, apoi cu martori, abia pe urmă în fața comunității) — nu tribunal mediatic cu cameră pe selfie-stick.
„Dar Scriptura vă contrazice. Apostolul Pavel l-a mustrat pe Petru… Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor…”
Micul Mega face cherry-picking biblic.
– Galateni 2 = dispută doctrinară între doi apostoli, nu răfuială de YouTube cu un episcop, pe morală personală.
– I Tim 5:20 vine după 5:19: „Să nu primești învinuire împotriva unui prezbiter decât cu doi sau trei martori.” Mega omite exact condiția procedurală. Convenabil.
„Adevărul fără iubire rănește, dar iubirea fără adevăr minte… Ioan Gură de Aur… Vasile cel Mare…”
Platitudini corecte puse în slujba unei concluzii false. Părinții cer mustrare, da — în cadrele canonice și în ascultare. Nu legitimează autoproclamarea ca instanță morală peste ierarhie, nici linșajul public.
„Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul… Dacă am urma logica dvs., Ortodoxia ar pieri.”
Mega face un apel la martiraj ca să-și aureoleze propriul cont de Facebook. Maxim a înfruntat erezii imperiale, nu hotărâri administrative care îl priveau personal. A compara caterisirea lui Mega cu lupta anti-iconoclastă e grandiozitate patologică.
„Filocalia ne învață să acoperim căderile fratelui, dar nu pe cele publice ale păstorilor… Canoanele prevăd caterisiri…”
Nimeni nu a contestat existența pedepselor canonice. Doar că nu tu le aplici, nici pe Facebook. Invocă „canoanele” ca să justifice războiul personal.
„A spune că Biserica este doar spital duhovnicesc… reduce la un dispensar secret… Predica dvs. produce neîncredere, cinism și traumă.”
Om de paie. Nimeni nu a spus „doar”. Biserica este și spital, și tribunal, dar nu circ. Cât despre „traumă”: cinismul și neîncrederea le produc generalizările lui („toți sunt la fel”) și diabolizarea instituției, nu o predică despre milă și pocăință.
„Paradoxal, în Patriarhia Română doar agresorii și pedofilii au parte de dragoste, niciodată victimele.”
Afirmație scandaloasă și nedovedită, care calcă victimele a doua oară: le transformă în recuzită pentru brandingul lui personal. Dacă are cazuri, se duc instituțional, nu în videoclipuri inflama(n)te. Apoi, acuzațiile pe care Mega le aduce unora dintre cei pe care îi arată pe pagina de Facebook nu sunt legate de vreo victimă, așadar despre ce aberează?
„Ați numit asanarea morală lucrare antihristică… antihristul nu e cel care cere lumină, ci cel care falsifică adevărul.”
Iarăși pune în gura celuilalt ce n-a spus (straw-man), apoi bombardează cu retorică apocaliptică. Când totul e „antihristic”, nimic nu mai e serios.
„Ați folosit cuvântul răzbunare… Nu există în mine nicio pornire spre răzbunare.”
Textul întreg ESTE o răzbunare. Spui că nu e personal, dar totul e personal: nume, etichete, invective. E ca și cum ai țipa „nu sunt nervos” în timp ce trântești ușa.
„Omenește, răzbunarea n-ar fi lipsită de îndreptățire în cazul meu.”
Iată inima sofismului. De fapt, aici el își validează singur orice gest de răzbunare. Spune: „dacă m-aș răzbuna, ar fi justificat.”
Asta e o auto-amnistie morală: proclamă că, dat fiind ce „nedreptăți” a trăit, răzbunarea i-ar fi un drept natural. Dar ortodoxia, care predică iertarea până la șaptezeci de ori câte șapte, nu operează cu logica „justițiarului personal”. Deja la această propoziție s-a plasat în afara ethosului creștin.
„Dar, indiferent de ceea ce doriți să credeți, nu există în mine nicio pornire spre răzbunare.”
Contradicție logică flagrantă. Tocmai ai spus că „omenește ar fi justificată răzbunarea” și acum declari solemn că nu există în tine nicio pornire. Asta e tehnica „spălării pe mâini”: inoculezi ideea, apoi o negi, dar las-o să rămână în mintea ascultătorului.
E un truc retoric vechi: „nu vreau să spun că e corupt… dar toată lumea știe”. Aici: „răzbunarea ar fi îndreptățită… dar eu sunt prea sfânt ca să cad în ea.”
„Și dacă vă veți strădui să înțelegeți concepția mea despre slujirea preoțească și despre creștinism, vi se va părea și dumneavoastră absurdă ideea unei răzbunări.”
Micul Mega își ridică propria „concepție” la rang de dogmă. Nu spune: „E absurdă ideea răzbunării pentru un creștin adevărat.” Ci spune: „Dacă înțelegeți concepția mea, veți pricepe că eu sunt mai presus de răzbunare.”
Asta e auto-sfințire: el însuși își face hagiografie în direct. Mesajul e: „Eu am suferit, am fi avut dreptul să mă răzbun, dar sunt atât de curat încât nu pot. Sunt un ales.”
Aceasta nu e smerenie, ci narcisism religios: își dă singur dreptul la răzbunare, refuză „nobil” să-l folosească și își ridică propria concepție la rang de dogmă. Din victimă, se transformă în „sfântul care iartă”, autoproclamat martir.
Formularea „Și dacă vă veți strădui să înțelegeți concepția mea despre slujirea preoțească și despre creștinism” este, de fapt, un testament al autosuficienței.
În loc să se raporteze la tradiția Bisericii, la Scriptură, la Părinți, el creează un „creștinism by Mega”, o teologie personalizată, de tip „marca proprie”.
„Slujirea preoțească” nu mai e ceea ce definește Biserica prin canoane și continuitate apostolică, ci ceea ce a înțeles și rescris el în cheia lui particulară.
Expresia „dacă vă veți strădui să înțelegeți” pune implicit ierarhul în postura de elev al lui Mega. E un discurs de pe poziții superioare, exact invers decât ar trebui să fie un preot smerit, mai ales unul caterisit.
Deci ce face?
Se poziționează ca profesor al episcopului. Un ins scos din slujire își ia rolul de „învățător al creștinismului adevărat”. E o răsturnare totală de legitimități: ierarhul hirotonit devine ucenicul impostorului caterisit.
În termeni duri: aici se vede megalomania lui Mega – el nu mai aparține Bisericii, dar vrea să dea lecții Bisericii despre însăși esența slujirii.
Nu e doar aroganță, ci și o logică sectară: „eu am înțeles creștinismul, restul nu”.
„Dacă m-ar fi caterisit un Calist, un Antonie Bloom, un Bartolomeu Anania… dar când parodia e opera lui Sofronie… trei preoți de nicăieri… mă onorează.”
Mega face un apel la prestigiu + dispreț elitar („de nicăieri”). Azi spui că respecți autoritatea sinodală; în fraza următoare o insulți. Asta nu e conștiință, e orgoliu rănit.
„S-a răzbunat Sofronie când a ales să mă caterisească fără motivație canonică… Eu mi-am îndeplinit misiunea…”
Asta decide instanța eclezială, nu inculpatul. „Fără motivație canonică” = concluzia inculpatului despre propriul dosar. Zero credibilitate.
„Oricât de grav sună ‘caterisire’, pentru mine e un dar… o invitație la o slujire mai adâncă.”
Aici trebuie făcută o observație: cognitiv disonanță. Dacă e „dar”, de ce îl numești „parodie”, „răzbunare”, „țidulă”? Ori dar, ori abuz. Ambele simultan = poză.
„Acest dar se poate citi prin două lentile… personală… comunitară… nedreptate… slujire a libertății și a mărturiei.”
„Dimpotrivă, eu mi-am îndeplinit misiunea acolo unde am știut mai bine, iar el ar fi fost dator măcar să mă lase în pace dacă nu l-a lăsat inima să-mi aprecieze lucrarea.”
Aici e apogeul autojustificării. „Mi-am îndeplinit misiunea” – dar cine stabilește asta? Biserica? Nu. El însuși. Își face autoevaluare cu notă maximă și apoi blamează ierarhul că nu l-a „lăsat în pace”. Cu alte cuvinte: „Am făcut ce vreau, trebuia să fiu aplaudat sau ignorat, dar nu sancționat.” Este logica impostorului, care confundă anarhia personală cu vocația misionară.
Aici omul atinge apogeul acrobației retorice. Caterisirea – cea mai drastică sancțiune a Bisericii, adică expulzarea din preoție pentru abateri grave – devine în mintea lui „un dar”. Este echivalentul unui condamnat penal care ar spune: „Faptul că am fost închis pe viață nu e pedeapsă, ci o șansă de dezvoltare personală.” Nu doar că falsifică realitatea, dar pervertește sensul sacrului: sancțiunea canonică, care are caracter de protecție a comunității, e reinterpretată ca o „chemare mai adâncă”.
Este o teologie inversată, o pseudo-mistică a eșecului. În loc să recunoască vinovăția, să facă pocăință, să accepte că Biserica – Trupul lui Hristos – a hotărât să-l oprească de la slujire, el o transformă într-un soi de distincție onorifică. Adică: caterisirea = premiu de excelență.
Mai mult, folosește limbajul duhovnicesc („dar”, „cadou”, „slujire mai adâncă”) ca să acopere cu aurul mistic molozul rușinii personale. Asta nu mai e doar autoamăgire, ci manipulare teologică menită să convingă naivii că a fi caterisit e aproape o formă de martiriu.
Mega își face teologia caterisirii ca revelație. Folosește cuvinte mari – „lentile”, „cheie”, „perspectivă comunitară” – dar în esență avem de-a face cu o pseudo-filosofie de manual de dezvoltare personală, amestecată cu termeni bisericești.
„Darul caterisirii” prin lentila personală.
El pretinde că și-ar fi văzut păcatele și neputințele. Dar nu vedem nicio mărturisire concretă: care păcate? care neputințe? În loc de conținut, livrează abur mistic. Vorbește ca un seminarist care a învățat expresii duhovnicești pe de rost, dar le folosește ca paravan. Realitatea e că în loc să recunoască motivul caterisirii, inventează o categorie nouă de har: caterisirea ca dar personal de la Dumnezeu.
„Lentila comunitară” și sentimentul nedreptății.
Aici își joacă rolul de victimă: da, a simțit nedreptatea, dar a descoperit „o chemare mai mare”. E o strategie narativă tipică victimologiei: mă poziționez ca cel exclus, dar de fapt sunt singurul liber. El vrea să fie văzut nu ca păcătos sancționat, ci ca profet marginalizat. Practic, pune semnul egal între caterisire și profeție.
Finalul – libertate și mărturie.
Această frază e de manual: își închide pseudo-argumentul pozând în „mărturisitor liber”, care refuză complicitatea. Dar ce omite deliberat? Faptul că Biserica nu l-a caterisit pentru că a spus adevărul, ci pentru că a încălcat grav rânduieli canonice și morale.
„Gestul lui Sofronie vă rușinează pe toți… Sunteți părtași la nelegiuirea lui… ați încurajat să-mi înăbușe vocea.”
Culpă colectivă — alt reflex activist. Când nu mai ai argumente, vinovați sunt toți. Convenient: nu mai e nevoie de probe, doar de retorică.
„Dacă patru domni au scris pe o țidulă ‘caterisire’… nu mă cobor la nivelul stupizeniei lor… nu mă las afectat.”
Dacă nu te „afectează”, de ce torni 1500 de cuvinte inflamabile? Faptul că numești actul sinodal „țidulă” = dispreț față de Biserica în care pretinzi că „rămâi preot”.
„Cât mi-a fost îngăduit să slujesc la Sf. Spiridon… ați îngăduit barbarilor să năvălească peste liniștea noastră.”
Limbaj de trib („barbari”), nu de păstor. Îi jignești pe credincioși/ slujitori ca să te victimizezi. Asta nu e grijă de turmă, e narcisism rănit.
„M-am adresat Patriarhului… conștiinței ecleziale… prin predici, filme, cuvânt…”
Iată o recunoaștere involuntară: platformă personală, branding, filmografie — totul despre el. Nu Biserica, nu oamenii. Ego-proiecție, ambalată în „conștiință”.
„Când m-ați degrevat de aceste limitări sociale, am înțeles că Dumnezeu mi-a lărgit calea… Ceea ce fac acum e răspunsul unei slujiri.”
Adorabil! Sancțiunea devine „chemare”, depărtarea devine „lărgirea căii”. Teologia auto-justificării la lucru.
„Notorietatea și imaginea le căutați voi. Eu sunt liber, sunt al lui Hristos, voi rămâne preotul lui Hristos în veac…”
Iată o contradicție fatală. Dacă „rămâi preot”, de ce sfidezi hotărârea sinodală? În Ortodoxie, ascultarea nu e opțională. A poza în „libertate” împotriva Bisericii nu te face mărturisitor, ci schismatic în devenire.
În cele din urmă, tot discursul lui Ciprian Mega nu este altceva decât o piesă de teatru ieftin, în care același actor joacă simultan rolul victimei, al profetului, al judecătorului și al martirului. Se autoproclamă „superior” pentru că „nu se răzbună”, dar, paradoxal, își construiește întreaga retorică pe invocarea răzbunării. Se declară „slujitor liber”, dar vorbește cu un limbaj încărcat de frustrări și resentimente. Se prezintă „caterisit onorabil”, dar de fapt trăiește ca un om obsedat de caterisirea sa.
Mega nu reușește să fie nici măcar consecvent în logica elementară: ori răzbunarea e absurdă și atunci nu o mai menționezi, ori o justifici și atunci ți-ai pierdut definitiv orice pretenție de duhovnicie. Ori „caterisirea e un dar”, ori e „o nedreptate rușinoasă” – dar nu ambele, simultan.
De fapt, totul trădează o sete de atenție. Mega nu vorbește nici pentru Hristos, nici pentru Biserică, ci pentru propria imagine. Este, în fond, ceea ce a devenit de ani buni: un scenograf al propriei căderi, care își transformă drama personală în spectacol public. Numai că spectacolul acesta, repetat până la saturație, și-a pierdut orice urmă de credibilitate.
Pe românește: multă poză, puțină teologie; mult ego, puțină Biserică.
