Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
La 27 februarie 1903 a venit pe lume, în apropiere de Fălticeni, pe Valea Șomuzului, în satul Arghira, comuna Preutești, Ion Irimescu, fiul unui arendaș și al unei descendente din familia scriitorului Alexandru Cazaban, cu origini franceze, care avea să ducă până departe renumele acestor locuri.
Copilul născut într‑un ținut de poveste, evocat de cei mai mari scriitori români, a cunoscut de timpuriu splendorile naturii, dar și grelele încercări. A învățat repede alfabetul răsăriturilor și al dealurilor fără seamăn; a auzit, tot atât de repede, huruitul armelor și țipătul istoriei – de la Răscoala din 1907 la frământările celor două războaie, trecând prin umbra regimului comunist și fiind martor al schimbărilor târzii care i‑au însoțit anii până la capăt.
Încă de la 11 ani, și‑a prezentat primele lucrări de pictură într‑o expoziție la școala ce poartă numele lui Alexandru Ioan Cuza din Fălticeni, așezământ pedagogic de prestigiu, care a dat culturii române scriitori, artiști, oameni de știință, membri ai Academiei Române. Printre colegii săi de clasă se aflau viitori creatori și cărturari de seamă: un sculptor, un biolog, un academician, un actor – ca niște muguri pregătiți să izbucnească. Atunci, Irimescu se prinde de frumusețea artei ca de un jurământ fără întoarcere.
Părinții săi erau oameni credincioși – numeroase mărturii o dovedesc. De acolo își are obârșia legătura operei sale cu arta bisericească, cu pictura și cu temele religioase. Deși încadrat de critici în sfera artei moderne, cu note distincte, el rămâne strâns legat de tradiția ortodoxă, de învățătura Bisericii și de atmosfera plină de evlavie din casa părintească.
Ucenic al Academiei de Arte Frumoase, crescut sub privirile lui Dimitrie Paciurea și Oscar Han, Irimescu s‑a lăsat încă de la început cucerit de firul subțire al picturii religioase. Nu e întâmplător faptul că a zugrăvit biserica din Oprișeni, sat lipit de Fălticeni – azi cartier al orașului pe care l‑a iubit mai mult decât orice alt loc.
A realizat pictura lăcașului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, în vacanța de vară dintre anul al III‑lea și al IV‑lea, din perioada de studii la Academie. Mai târziu, a plecat la Paris pentru perfecționare, însă păstrând neștirbită legătura cu arta sacră.
Pe lângă pictura murală de la biserica Oprișenilor, în copilăria mea se mai păstrau acolo și două icoane atribuite lui Ion Irimescu. Una Îl reprezenta pe Mântuitorul rugându‑Se în grădina Ghetsimani, iar cealaltă, mai mică, o înfățișa pe Maica Domnului îndurerată, lângă Crucea Fiului ei. Nu știm cu certitudine cine i‑a adresat chemarea de a picta biserica. Lăcașul avea deja ceva ani de istorie (1855), dar, cel mai probabil, nu fusese împodobit până atunci cu pictură. Arendașul Vasile Canta a fost ajutat de donatori din Rădășeni și Oprișeni.
În vara anului 1926, Irimescu a lucrat cu o energie juvenilă, de dimineață până seara, întreaga pictură. Cea mai mare parte se păstrează până astăzi și a fost restaurată, întrucât în copilăria mea erau vizibile semne de degradare și chiar desprinderi ale picturii realizate în tehnica uleiului – un pericol major, având în vedere autorul al cărui prestigiu sporea considerabil în ultimii ani de viață.
În Altar, deasupra Sfintei Mese, a fost pictată Maica Domnului. În naos, Mântuitorul Iisus Hristos alături de cei patru Sfinți Evangheliști. Sunt reprezentați, de asemenea, Dumnezeu Tatăl, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Fuga în Egipt. Toate acestea sunt integrate într‑un ansamblu original, conceput cu o deosebită viziune artistică de către Ion Irimescu.
Cu siguranță, în perioada respectivă, Ion Irimescu avea nevoie de mulți bani pentru proiectele din vremea studenției și pentru inițiativele culturale, inclusiv pentru procurarea materialelor necesare, atât pentru pictură și grafică, cât și pentru sculptură. Talentul său a fost recunoscut și apreciat. Chiar dacă pictura nu se încadrează strict în canoanele erminiei bizantine, ea a fost păstrată. De atunci și până astăzi au avut loc cel puțin două sau trei restaurări ale bisericii, iar preoții care s‑au succedat, împreună cu comunitatea locală, au menținut pictura, prețuind numele reputatului autor.
Stilul acestei lucrări este de tranziție, între tradiția bizantină și influențele academismului, pe care Irimescu le‑a deprins de la marii profesori și maeștri ai vremii. Remarcăm o cromatică luminoasă, cu tonuri pastelate, apropiată de expresia artistică pe care sculptorul avea să o păstreze mai târziu în întreaga sa paletă de creații. Sunt și opinii potrivit cărora Irimescu ar fi realizat icoanele de pe catapeteasmă. Personal nu cred că sunt rodul aceleiași mâini, întrucât se observă diferențe de compoziție, de culoare, dar și de stil.
A fost, în fond, un capitol aparte al activității sale creatoare: după acest episod, Irimescu se dăruiește aproape cu totul sculpturii. Din când în când mai apar lucrări de pictură și mai ales de grafică, dar pictura de la Oprișeni stă mărturie pentru începutul unei căutări stăruitoare – un student de la Arte Frumoase, prins între armonia culorilor și lipsurile zilei, care totuși găsește puterea să ridice din pigment și credință o biografie vizuală a propriului său drum.
Călător prin lumea întreagă, cu expoziții până departe, la marginile pământului, bucurându‑se de stagii mai lungi sau mai scurte în diverse centre culturale, Ion Irimescu avea să se întoarcă, după moartea soției Jenica, la Fălticeni. În apropierea muzeului, amenajat în anul 1975, i s‑a pregătit un apartament care îi oferea venerabilului artist, pe cât a fost posibil, confort și momente de bucurie, dar și prilejul unor întâlniri cu prietenii și apropiații care l‑au vizitat până la vârsta de aproape 103 ani – mai precis, 102 ani și opt luni.
În cimitirul din Oprișeni, foarte aproape de locul unde a fost îngropat fratele meu, Dănuț, în anul 1971, se află mormântul mamei sculptorului, Maria Irimescu. Cred că ea a trecut la cele veșnice în anul 1975. Îmi amintesc piatra ei de mormânt, sculptată de fiul ei: o femeie care ține în mâini flori. Tot acolo, la vreo 20-30 de metri distanță, în partea dreaptă a mormântului părinților artistului, și‑a pregătit și sculptorul locul de odihnă. Mormântul, împodobit cu o operă dăltuită în marmură, a primit‑o mai întâi pe Jenica, iar apoi, în octombrie 2005, pe renumitul artist plastic.
Astfel, începutul activității sale artistice a determinat și punctul final, întrucât Ion Irimescu, gândindu‑se cu înțelepciune la vârsta senectuții, a ales biserica din Oprișeni, sub a cărei ocrotire așteaptă ziua cea mare a Învierii.
Pe lângă pictura din Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din Oprișeni și un basorelief așezat deasupra intrării în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Fălticeni, în preajma căreia se află și alte opere importante ale sculptorului – inclusiv muzeul care constituie cea mai mare expoziție personală de autor din România -, Ion Irimescu a realizat câteva sculpturi avându‑L în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos, unele cu accente dramatice, altele cu o simplitate solemnă.
„Maica Domnului cuprinzându‑L” sau „Mântuitorul coborât de pe Cruce” sunt teme prezente în opera lui Ion Irimescu, fie în bronz, fie în piatră, cu o stilizare modernă. Întâlnim, de asemenea, numeroase compoziții inspirate din Vechiul și Noul Testament – Moise, Buna Vestire. În toate acestea observăm îmbinarea dintre tradiția ortodoxă și un limbaj modern, cu care, la prima vedere, nu suntem obișnuiți.
Aceste câteva lucrări mi‑au atras în mod deosebit atenția. Statueta Pieta amintește de expresivitatea sculpturii gotice prin dramatismul ei, prin modelarea trupului lui Iisus, dar și prin folosirea culorii. Chipul Maicii Domnului, frământat de durere, exprimă în mod remarcabil tensiunea momentului, iar corespondența dintre mâna stângă a Fiului și cea a Mamei arată legătura dintre ei, mai presus decât moartea. O altă Pieta, de data aceasta un basorelief, este construită prin evidențierea liniilor curbe, fluide ale trupurilor alungite, reduse la esență, cu un rafinament al simplificării care amintește de sculptura arhaică, dar și de modernismul secolului XX. De data aceasta, chipul Maicii emană liniște și împăcare, iar căldura gestului cu care susține trupul Pruncului evocă întreaga fragilitate a condiției umane.
Statueta în bronz intitulată Moise ni‑l arată pe acesta coborând de pe Muntele Sinai cu tablele Legii în mâini, văzând vițelul de aur și mâniindu‑se pe popor pentru trădarea sa (Ieșirea 32, 15‑20). Moise este surprins pe când se pregătea să sfărâme tablele, lovindu‑le de munte, iar mișcarea sa energică și dinamismul compoziției dau expresivitatea acestei lucrări.
Statueta ce înfățișează Bunavestire ni‑l arată pe Arhanghelul Gavriil în poziția sa avântată, așa cum o cunoaștem din icoana praznicului. Maria lipsește, întrucât lucrarea nu este un grup statuar care să redea realist momentul primirii Arhanghelului și a veștii pe care el o aduce. Dar în delicatețea chipului acestuia și în gingășia cu care se îndreaptă spre întâlnirea cu Fecioara, deși nevăzută, îi simțim și acesteia prezența. Sculptorul a știut să descrie în acest mod simplu momentul în care îngerul lui Dumnezeu aduce din Ceruri cea mai de preț veste și simți în poezia acelei clipe că se aude răspunsul: „Fie mie după cuvântul Tău”.
Sculptura Rugăciune redă prin câteva elemente (un chip, mâinile împreunate) o intensă trăire spirituală. Materialul are suprafața tratată expresiv, cu texturi ce dau senzația de vibrație și profunzime. Capul înclinat pe spate și ochii mari, deschiși spre nevăzut, transmit nădejdea și încrederea în bunătatea și mila lui Dumnezeu.
Realizată în bronz patinat, cu o suprafață modelată liber, aproape pictural, sculptura ce evocă Maternitatea este construită pe un volum vertical, ușor piramidal. Mâinile mamei sunt redate masiv, sculptural, cu o forță ce contrastează cu fragilitatea pruncului. Capetele celor doi se încadrează într‑un cerc asemenea unei aureole, ceea ce trimite la iconografia Maicii Domnului cu Pruncul și înțelegem astfel că lucrarea nu a urmărit realismul descriptiv, ci esența unei relații care a dat sens lumii văzute și celei nevăzute. O altă lucrare cu tematică sacră surprinde lupta dintre Sf. Gheorghe și balaur; e un basorelief ce redă minunea izbăvirii de primejdie, pe care o săvârșește mucenicul. Sculptorul reușește prin tratarea diferită a fundalului, a formelor aflate în relief și a celor câtorva detalii să compună un tablou expresiv și original.
Irimescu pare să fi privit arta ca pe o formă de slujire. Criticii au remarcat că sculptura lui are rigoarea unei Liturghii, care, deși austeră, este totodată măreață, tulburătoare și de o rară frumusețe. S‑au observat și apropieri de arta bizantină. Artistul spunea că un creator nu trebuie să facă spectacol, ci să înalțe sufletul. Iar atunci când cineva reușește să ridice sufletul unui privitor, al unui critic, al unui călător aflat în fața operelor sale, înseamnă că și‑a atins menirea.
În Muzeul de Artă „Ion Irimescu”, cea mai completă expoziție de autor donată de sculptor orașului Fălticeni, întâlnim numeroase lucrări cu tematică religioasă. S‑a spus inspirat că orice muzeu nu trebuie privit doar ca o galerie, ci mai degrabă ca un paraclis. Chiar și prin lucrări de artă modernă și de creații care nu se conformează strict stilului bisericesc, artiștii pot îndrepta oamenii către rugăciune, iar locul poate deveni, în sens tainic, un paraclis.
Deși nu a fost preocupat, ca Ion Jalea sau Boris Caragea, de teme exclusiv religioase, opera sa respiră totuși un aer spiritual și o profundă legătură cu Scriptura și Tradiția ortodoxă. Irimescu, un sculptor modern, a fost de fapt preocupat de spiritualitatea bizantină și de dimensiunea religioasă, chiar dacă nu a exprimat‑o în tiparele cu care suntem obișnuiți.
În același timp, a fost un artist complex. Grafica l‑a însoțit ca o respirație discretă: studii pentru sculptură în creion sau cărbune, peisaje reduse la semn, exerciții de formă care învață ochiul să vadă esențialul. Păstrez cu bucurie o astfel de lucrare, în care un peisaj sugerat din câteva linii așternute cu multă pricepere arată preocuparea artistului pentru forma construită. Ceea ce în sculptură era volum, în grafică devine formă sugerată prin linie şi contur. Și aici caută să păstreze esența: evită detaliile și caută linia expresivă, echilibrul între gol și plin. Desenul cu care redă acest pâlc de copaci și pajiștea din jurul lui este unul ce cheamă la contemplație. Copacii au trunchiurile ușor schițate, cu linii ferme, dar nu rigide, ci ușor ondulate, frunzișul este sugerat prin grupări de linii, hașuri și pete de umbră. Și toate împreună transmit poezia unui cadru care invită la tihnă. Îi mulțumesc monahiei Atanasia Văetiș, doctor în istoria artei, pentru sublinierile în acest subiect.
Cea mai importantă legătură a lui Ion Irimescu cu Biserica a fost întoarcerea la izvoare. Revenind la Fălticeni, după ce a călătorit până departe în lume, după ce a fost apreciat de mari critici și s‑a întâlnit cu personalități culturale reputate, el a arătat, prin participarea la Liturghie, prin spovedanii, prin vizitele slujitorilor Bisericii și chiar ale unor episcopi în apartamentul său din Fălticeni, o apropiere vie față de cuvintele Mântuitorului.
Mai mult decât atât, aproape de vârsta centenară, dorința sa de a poposi la mănăstirile nemțene – Agapia și Văratec – așa cum altădată vizitase Mănăstirea Slatina de lângă Fălticeni și alte locuri dragi, arată că el „s‑a întors la izvoare”. „Precum cerbul dorește apa izvoarelor, așa te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalmul 41, 1).
Trist însă pentru realitățile prin care trecea muzeul din Fălticeni, la 28 octombrie 2005, Ion Irimescu a plecat în Ținutul de Dincolo de Veacuri. A fost înmormântat în 30 octombrie, zi de sărbătoare pentru Ținutul Fălticenilor, întrucât una dintre bisericile locului se află sub ocrotirea Sfinților Zenovie și Zenovia, pomeniți în acea zi.
Mulți dintre oamenii locului l‑au însoțit pe ultimul drum către cimitirul Oprișenilor, străbătând una dintre cele mai cunoscute ulițe din istoria literaturii române – Ulița Rădășenilor, redenumită strada Ion Creangă. Acolo au locuit cândva Ion Creangă, elev la școala de cateheți din Fălticeni, Mihail Sadoveanu, precum și alți mari pictori, savanți și creatori. Pe aceeași stradă, până cu puțin timp înainte de trecerea sa, se plimba și Ion Irimescu, amintindu‑și de cei care, prin destinul lor, i‑au fost inspirație pentru o viață de poveste.
Viața unui artist care a privit mereu către cer…
