Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Lupta omului pentru sfințenie, pentru întoarcerea la Dumnezeu, rămâne cea mai înaltă chemare a existenței omenești. Ce am putea afla mai de preț decât dobândirea asemănării cu Dumnezeu? Omul a fost creat după chipul și asemănarea Creatorului său, purtând în adâncul ființei sale pecetea iubirii dumnezeiești și dorul nestins după comuniunea cu Cel care l-a adus la viață. El este chemat să înainteze necontenit spre această asemănare, să urce treaptă cu treaptă către unirea cu Dumnezeu, Izvorul luminii, al păcii și al vieții celei adevărate.
Această dorință sfântă, pe care Părinții Bisericii au numit-o luptă duhovnicească, nu este o aspirație exterioară pentru întâietate, prestigiu sau laudă omenească. Ea se desfășoară în taina inimii, în locul nevăzut unde omul se întâlnește cu Dumnezeu. Este o nevoință ascunsă, însoțită de smerenie, pocăință și de lacrimile curate ale sufletului care își caută Părintele ceresc. Acolo, în adâncul conștiinței, se dă adevărata bătălie, iar biruințele cele mai mari sunt necunoscute lumii.
Experiența veacurilor de nevoință și mărturisire ale Bisericii ne arată că adevărata sfințenie nu caută privirile oamenilor și nici aplauzele lor trecătoare. Ea nu se laudă, nu se afișează și nu cere recunoaștere. Sfinții, adânci cugetători ai Evangheliei și ai tainelor lui Dumnezeu, au fugit de slava lumii asemenea unor călători care se feresc de o primejdie ascunsă. Ei au înțeles că Dumnezeu nu privește la aparențe, ci la inima omului, la acea cămară tainică în care se nasc gândurile, rugăciunile și dorurile curate.
De aceea, Mântuitorul ne îndeamnă cu blândețe și autoritate dumnezeiască: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei 6, 6). În aceste cuvinte se află o întreagă pedagogie a vieții duhovnicești. Acolo unde zgomotul lumii încetează și ușa simțurilor se închide pentru o vreme, începe dialogul tainic dintre suflet și Dumnezeu. În liniștea aceea binecuvântată, asemenea unei grădini scăldate de roua dimineții, răsar semințele comuniunii cu Dumnezeu și se aprinde lumina care nu apune niciodată.
Sfințenia este întotdeauna îmbrăcată în veșmântul luminos al pocăinței. Nimeni nu ajunge sfânt socotindu-se fără greșeală, ci recunoscându-și cu sinceritate neputințele și cerând neîncetat mila lui Dumnezeu.
Evanghelia ne oferă numeroase exemple grăitoare și pline de învățătură. De multe ori, cei care păreau păcătoși în ochii lumii, dar care s-au pocăit cu inimă zdrobită, s-au învrednicit de darurile dumnezeiești înaintea celor considerați drepți și fără pată.
Sfântul Ioan Gură de Aur exprimă această taină într-un cuvânt memorabil: „Nu durata pocăinței, ci sinceritatea ei aduce mântuirea”. Acest adevăr umple de nădejde sufletele tuturor celor care se luptă cu propriile neputințe. Niciodată nu este prea târziu pentru întoarcerea la Dumnezeu. Poarta milei dumnezeiești rămâne deschisă. Chiar și cel căzut, rătăcit sau împovărat de greșeli poate deveni luminat prin lacrima unei pocăințe autentice și prin dorința sinceră de a se apropia de Dumnezeu.
Cuvintele Evangheliei după Matei răsună până la sfârșitul veacurilor: „Cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei de pe urmă vor fi întâi”. Domnul Hristos nu răstoarnă ordinea dreptății, ci ne arată că judecă mai presus de orice justiție pământească, după ceea ce oamenii nu pot vedea: intențiile inimii, adâncul conștiinței și lupta nevăzută a fiecărui suflet.
Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă această învățătură în minunatul său Cuvânt de învățătură la Sfintele Paști, când îi cheamă la bucuria Învierii atât pe cei care au postit din primul ceas, cât și pe cei veniți în ceasul cel din urmă, arătând că bogăția iubirii dumnezeiești întrece orice măsură omenească. Înaintea lui Dumnezeu, ușa milei rămâne deschisă până în ultima clipă, iar dragostea Sa nu încetează să-l caute pe om.
Nu întotdeauna ceea ce pare a fi performanță spirituală, desăvârșire afișată sau succes elogiat are valoarea pe care oamenii i-o atribuie. Mai importantă decât orice realizare exterioară este o conștiință trează, sinceră și smerită, capabilă să-și recunoască limitele și să ceară ajutorul lui Dumnezeu. În Împărăția cerurilor, valorile vor fi așezate în lumina adevărului deplin, fără umbre, fără aparențe și fără erori de judecată.
Ceea ce în ochii lumii pare mic, neînsemnat sau lipsit de importanță poate avea un loc de mare cinste înaintea lui Dumnezeu. Iar ceea ce este disprețuit și trecut cu vederea de oameni poate străluci în veșnicie asemenea unei pietre prețioase ascunse în adâncul pământului.
Sfântul Paisie Aghioritul exprima această realitate printr-un cuvânt plin de lumină: „Dumnezeu caută puțina noastră bunăvoință pentru a ne dărui mult har”. În această afirmație se află o întreagă teologie a iubirii dumnezeiești. Dumnezeu nu cere imposibilul și nu așteaptă desăvârșirea deplină înainte de a Se apropia de noi. El caută o inimă deschisă, o dorință sinceră de îndreptare, o lacrimă de pocăință și un pas făcut spre El.
De aceea, trebuie să păstrăm mereu în suflet dorul de Dumnezeu, setea după lumină și nădejdea că harul Lui poate schimba orice inimă. Lupta pentru sfințenie nu este osteneala unei zile, nici a unei perioade trecătoare, ci lucrarea unei vieți întregi. Este drumul lung și binecuvântat al curățirii inimii, al înnoirii minții și al prefacerii lăuntrice prin harul dumnezeiesc.
Evanghelia ne oferă multe îndemnuri pentru această călătorie, însă unul dintre cele mai accesibile și mai necesare este smerenia, această virtute tainică fără de care nici un alt dar nu poate dăinui. Recunoașterea propriei fragilități nu este o înfrângere, ci începutul vindecării. Atunci când omul înțelege cât de slab este fără Dumnezeu, începe să descopere cât de mare poate deveni împreună cu El.
Dacă vom păstra acest gând smerit în inimă, putem nădăjdui că, la capătul unui drum uneori greu și presărat cu multe încercări, nu va conta cât am fost apreciați, lăudați sau admirați de oameni. Nu va conta câtă slavă am adunat sau câte cuvinte de laudă am primit. Va conta cât de mult am iubit, cât de sincer am slujit și ce comoară am purtat în adâncul sufletului nostru.
Sfințenia adevărată nu se clădește prin vorbe frumoase, nici prin dorința de a fi admirat, ci printr-o necontenită deșertare de sine. Omul care Îl iubește pe Dumnezeu se vede întotdeauna mic înaintea măreției Sale.
Aceasta este experiența tuturor sfinților. Ei nu s-au privit niciodată pe sine ca fiind desăvârșiți, ci au rămas până la sfârșitul vieții ucenici în școala smereniei și a pocăinței.
Acolo unde omul se smerește, Dumnezeu lucrează. Acolo unde mândria se stinge, harul începe să strălucească, și unde sufletul se golește de sinele egoist, se umple de Izvorul vieții, al păcii și al sfințeniei. Astfel, adevărata sfințenie nu este o înălțare deasupra oamenilor, ci o coborâre smerită înaintea lui Dumnezeu, din care se naște lumina ce poate lumina întreaga lume.
Sfinții nu distrug, ci clădesc. Ei seamănă pace acolo unde dezbinarea a lăsat răni adânci, ridică acolo unde omul s-a prăbușit sub povara neputințelor sale și aprind lumina nădejdii în sufletele copleșite de întuneric. Acolo unde alții văd ruine, ei văd posibilitatea unei înnoiri; unde mulți văd sfârșitul, ei descoperă începutul unei lucrări dumnezeiești. Prezența unui om sfânt nu rănește și nu tulbură, nu apasă și nu înfricoșează, ci vindecă, mângâie și aduce liniște. În preajma lui, sufletul simte ceva din pacea Împărăției lui Dumnezeu.
Sfinții au înțeles că fiecare om poartă în sine chipul Creatorului și că nici un suflet nu este lipsit de valoare înaintea lui Dumnezeu. De aceea, ei nu îi prețuiesc pe oameni pentru averile lor, pentru poziția lor, pentru puterea sau influența lor, ci pentru ceea ce pot deveni prin lucrarea harului dumnezeiesc. Ei privesc dincolo de slăbiciuni, dincolo de căderi și de greșeli, văzând în fiecare persoană o chemare către lumină și sfințenie.
Omul sfânt nu caută să domine și nici să se impună. El nu dorește să fie primul, ci să fie folositor. Nu urmărește să fie slujit, ci să slujească. Uneori nu reușește pe deplin, asemenea oricărui om aflat pe calea nevoinței, însă această dorință de a face binele și de a se dărui celorlalți nu se stinge niciodată din inima lui.
Sfinții iartă pentru că au înțeles cât de mult au fost ei înșiși iertați de Dumnezeu. Nu păstrează în inimă resentimente, nu cultivă amărăciunea și nu răspund răului cu rău. Ei au învățat de la Hristos puterea iubirii care vindecă și a milei care biruiește ura. Pe Cruce, în mijlocul durerii și al nedreptății, Mântuitorul a rostit cuvintele care rămân pentru toate veacurile măsura iubirii desăvârșite: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.
Acolo unde omul obișnuit vede adversari și potrivnici, sfântul vede suflete rănite, oameni apăsați de propriile lor lupte, care au nevoie de rugăciune, de grijă și de milă. El privește dincolo de greșelile lor și caută chipul lui Dumnezeu ascuns sub povara suferințelor și a păcatelor.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Nimic nu-l face pe om atât de asemănător cu Dumnezeu ca iertarea”. Într-adevăr, puterea de a ierta este una dintre cele mai înalte expresii ale sfințeniei, deoarece biruiește întunericul fără violență, învinge răul fără ură și dezarmează nedreptatea prin iubire. Iertarea nu este slăbiciune, ci una dintre cele mai mari puteri pe care Dumnezeu le-a așezat în inima omului.
Sfinții nu luptă împotriva oamenilor, ci împotriva propriilor patimi. Ei au înțeles că adevărata bătălie nu se desfășoară în afară, ci în adâncul inimii.
De aceea, omul sfânt nu caută să-i învingă pe ceilalți, să-i depășească sau să-i umilească, ci se străduiește să-și biruiască pornirile pătimașe. Prin rugăciune, răbdare, post, lacrimi și smerenie, el încearcă să transforme războiul lăuntric într-o cale a păcii și a unirii cu Dumnezeu.
Avva Dorotei surprinde această taină a vieții duhovnicești atunci când spune: „Cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât se vede mai păcătos. Nu pentru că ar deveni mai rău, ci pentru că lumina lui Dumnezeu îi descoperă mai limpede adevărul propriei sale inimi”.
Sfințenia este asemenea unei lumini care nu se împuținează când luminează și alte suflete. Ea se răspândește tainic din inimă în inimă, asemenea razelor dimineții care ating fără zgomot pământul și îl umplu de viață.
Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Omul sfânt seamănă cu o lumânare ce se consumă pe sine pentru a da lumină altora”. În această imagine se află frumusețea slujirii creștine: arderea de sine nu ca pierdere, ci ca împlinire; jertfa nu ca înfrângere, ci ca rodire.
Sfințenia are puterea de a îndrepta căderile omenești și de a reda nădejdea celor care și-au pierdut curajul. Omul care trăiește în Dumnezeu nu se lasă stăpânit de deznădejde, chiar dacă a cunoscut slăbiciunea și căderea. El știe că harul dumnezeiesc poate ridica orice suflet și că nu există rană pe care iubirea lui Dumnezeu să nu o poată vindeca. Din această convingere se naște puterea de a merge mai departe, de a începe din nou urcușul către cer și de a nu pierde niciodată nădejdea.
Sfințenia alungă șoaptele înșelătoare ale întunericului: frica ce paralizează sufletul, ura care otrăvește inima, dezbinarea care rupe comuniunea, mândria care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu și minciuna care întunecă mintea. Lumina lui Hristos descoperă lucrurile așa cum sunt și aduce pace acolo unde domnea neliniștea. Ea nu creează confuzie, ci limpezime; nu aduce tulburare, ci împăcare.
Sfântul Isaac Sirul descrie această stare printr-un cuvânt de o rară frumusețe: „Inima milostivă arde pentru întreaga creație”. O astfel de inimă nu cunoaște granițe și nu stabilește condiții iubirii sale.
Sfințenia nu lovește și nu judecă. Omul sfânt știe că judecata aparține numai lui Dumnezeu și că fiecare suflet poartă o cruce nevăzută, o luptă tainică și adesea necunoscută celor din jur. El înțelege cât de ușor este să greșești și cât de greu este să-ți porți povara propriilor neputințe. Din acest motiv, sfinții nu condamnă, nu umilesc și nu osândesc. Ei spun adevărul cu fermitate, dar fără asprime; îl rostesc cu dragoste, fără ură și fără dorința de a răni.
Mântuitorul ne avertizează limpede: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”. Acest cuvânt nu ne îndeamnă la nepăsare față de adevăr, ci la smerenie și la înțelegerea propriilor limite. Înainte de a privi greșelile altora, omul este chemat să privească în propria inimă și să descopere acolo nevoia de pocăință și de îndreptare.
Adevărata lumină a sfințeniei nu orbește și nu strivește, ci încălzește, călăuzește și dă viață. Ea este asemenea luminii blânde a răsăritului care împrăștie întunericul fără zgomot și fără violență. Lumina sfinților nu îi atrage pe oameni către ei înșiși, ci îi conduce către Dumnezeu, asemenea unor ferestre curate prin care se vede cerul.
Sfinții nu caută să fie mai presus decât ceilalți și nici să fie socotiți deosebiți. Dorința lor cea mai adâncă este să fie aproape de Dumnezeu și să fie de folos semenilor lor. În aceasta constă adevărata lor măreție: nu în ceea ce primesc, ci în ceea ce dăruiesc; nu în cinstea pe care o dobândesc, ci în iubirea pe care o răspândesc.
Și poate tocmai aici se află dificultatea noastră de a înțelege taina sfințeniei. Noi, atât de legați de cele trecătoare, atât de iubitori de țărână și de lucrurile care pier odată cu timpul, privim adesea lumea prin măsura succesului, a puterii și a recunoașterii omenești.
Sfinții însă trăiesc după o altă măsură, cea a Împărăției lui Dumnezeu. Ei ne arată că adevărata bogăție este iubirea, adevărata putere este smerenia, iar adevărata biruință este dobândirea unei inimi curate în care Hristos să Se poată odihni și să aprindă lumina veșniciei.
