PS Timotei Prahoveanul: ‘Prietenii Sfinților și prețuirea sfintelor lor moaște’

Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro

Aducerea la București a moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, de dincolo de Dunăre, s-a făcut prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și din dorința Sfântului însuși, la sfârșitul războiului ruso-turc, în ziua de 13 iulie 1774. Smeritul rugător a fost așezat în Catedrala Mitropolitană a Țării Româ­nești, ctitorie ridicată inițial ca biserică de mănăstire, devenită după puțină vreme Catedrala Mitropolitană, iar mai târziu, provizoriu, Catedrala Patriarhală.

De atunci, Cetatea Bucureștilor a primit un sfânt tămăduitor și mijlo­citor, iar credincioșii au început să-i simtă apropierea și să-i cunoască mila.

Sfintele moaște ale Cuviosului iubitor de Dumnezeu, blând și smerit prin întreaga sa viață, pentru care a fost cinstit de evlavia posterității, au fost depuse de-a lungul timpului în diferite racle, unele simple, altele împodobite cu argint în stil fanariot sau acoperite cu catifea, dar întotdeauna prețuite de credincioșii din Cetatea Bucureștilor și din alte locuri, care l-au simțit ca pe un prieten și mijlocitor apropiat înaintea lui Dumnezeu.

Fiecare generație, după puterea și înțelegerea sa, a încercat să-i arate Sfântului dragostea și recunoștința pentru mijlocirea neobosită și pentru tămăduirile primite.

De la aducerea sfintelor sale moaște în Bucu­rești și până în anul 1880 pot fi conturate mai multe perioade, corespunzătoare schimbărilor de vremuri și împrejurări, fiecare reflectată în forma și modelul raclelor mai simple sau mai bogat ornamentate, după puterea donatorilor.

Se știe că în timpul Mitropolitului primat Nifon Rusăilă racla a fost restaurată și împodobită, iar în zilele de prăznuire ale Cuviosului Dimitrie, dar și cu alte prilejuri, aveau loc procesiuni impresionante, în care lo­cuitorii Bucureștilor și pelerinii veniți din alte părți se împărtășeau de darurile și binecuvântările revăr­sate de Dumnezeu prin sfinții Săi.

Bucuria duhovnicească a acestor întâlniri cu Sfântul Dimitrie îi îndemna pe credincioși la o cinstire mai profundă, iar râvna lor s-a exprimat și prin dorința de a împodobi racla sa după vrednicie.

La aproximativ un veac după aducerea moaș­telor sale, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou s-a bucurat de evlavia deosebită a Episcopului Ghenadie Petrescu, pe atunci Episcop al Argeșului, care avea să devină mai târziu Mitropolit primat al României. Din inițiativa și sub supravegherea atentă a ierarhului, s-a confecționat o raclă nouă din argint, vrednică de sfințenia celui așezat în cea dintâi Biserică a Țării Româ­nești. În acest scop, Episcopul Ghenadie s-a adresat unui vestit meșter argintar bucu­reș­tean, pe nume Teodor Filipov, încredințându-i realizarea unei racle deosebite, așa cum, în cuvintele epocii, „se cuvenea să o aibă de la început Sfântul Cuvios Dimitrie”. Documentele vremii consemnează greutatea raclei de 27 de ocale și 10.800 de dramuri, adică aproximativ 32 de kilograme de argint.

Pe lângă dragostea, râvna și implicarea Episcopului Ghenadie, s-au adăugat atunci și contribuții publice, colectate cu ajutorul slujitorilor Mitropoliei, dar și fonduri oferite de Ministerul Cultelor. Lista principalilor donatori a fost publicată în Monitorul Oficial din acel an.

Astfel, prin strădania multor inimi credincioase, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a primit o raclă atent fău­rită, mărturie a dragostei vii pe care românii au purtat-o și o poartă încă față de binefăcătorul lor.

Racla, de formă dreptunghiulară, sprijinită pe patru picioare de argint, are pe capac un basorelief reprezentându-l pe Sfântul Cuvios Dimitrie în mărime naturală, iar pe laturile ei sunt realizate scene inspirate din viața sfântului. Încă dintru început, racla a fost prevăzută cu mânere din argint, pentru a fi pur­tată cu ușurință în procesiuni.

Astfel de procesiuni aveau loc fie în zilele de prăznuire, fie în vremuri de încercare pentru Cetate, când credincioșii simțeau în chip minunat ocrotirea Sfântului. Mărturiile istorice consemnate în scris, precum și cele păstrate prin tradiția orală vorbesc despre dragostea și ajutorul revărsate de Cuviosul Dimitrie asupra cinstitorilor săi.

Mărinimia acestei dărnicii a fost săpată chiar în argintul raclei, pe una dintre laturile ei fiind gravată o inscripție prețioasă, care atestă anul realizării și ctitorul principal: „Această raclă s-a făcut în anul 1880, în zilele Preasfințitului Episcop Ghenadie al Argeșului, prin osârdia credincioșilor români”. Este o mărturie de valoare, chiar și prin simplitatea cuvintelor ei.

De atunci și până în zilele noastre au fost confecționate nenumărate racle, însă aceasta se numără printre cele mai valoroase piese de orfevrărie bisericească din România. Într-o vreme, după cum arată fotografiile de arhivă, racla se afla în partea stângă a naosului, nu departe de catapeteasmă. Începând însă cu anul 1933, odată cu modificările aduse de Patriarhul Miron Cristea, ea a fost mutată în pronaosul Catedralei. Atunci a fost așezată într-o nișă special amenajată, în partea opusă locului în care, din 1939, au fost îngropați patru dintre Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române.

Patriarhul Miron Cristea a avut în vedere așezarea raclei într-un loc potrivit de închinare, care să ofere cre­dincioșilor posibilitatea de a cinsti sfintele moaște fără a tulbura sfintele slujbe. În zilele obișnuite, dar mai ales în duminici și sărbători, trecerea pelerinilor prin apropierea Sfântului Altar provoca o aglome­ra­ție mare și uneori momente de neatenție în timpul slujbei. De aceea, Patriarhul a rânduit ca racla să fie așezată în pronaosul Catedralei Patriarhale, loc potrivit pentru rugăciune și evlavie.

Au venit apoi vremuri întunecate, când dreapta credință a fost pusă la grea încercare. După instaurarea regimului comunist, lucrarea misionară și liturgică a Bisericii a fost sim­țitor restrânsă, inclusiv la Cate­drala Patriarhală, fosta Catedrală Mi­tropolitană, devenită între timp centrul Patriarhiei Române. Dar, și în această perioadă, racla Sfântului Cuvios Dimitrie, cinstirea sa și rugăciunile care i-au fost neconte­nit înălțate – mai ales la praznicul său din luna octombrie – au avut un rol esențial în menținerea evlaviei poporului credincios. Deși încorsetată de inter­dicțiile vremii, Biserica nu a renunțat la tradiția procesiunilor. Chiar și în anii cei mai grei ai comunismului, în preajma sărbătorii Sfântului Dimitrie cel Nou, racla era scoasă în procesiune, însă doar în jurul Catedralei, nu prin cetate, cum se obișnuise odinioară și cum se întâmplă în zilele noastre. Moaș­tele Sfântului erau expuse fie în pridvorul Catedralei, fie în fața Reședinței Patriarhale, iar odată cu lăsarea serii, erau reașezate în biserică.

Încercările au fost mari, iar teama de autorități îi împiedica pe mulți credincioși să vină la cinstirea Sfântului. Deși numărul lor nu era la fel de mare ca altădată, din pricina restricțiilor impuse, mulți dintre cei evlavioși erau sfătuiți sau chiar împiedicați să urce pe Dealul Patriarhiei. Accesul era limitat, mai ales în anumite intervale orare, dar, în ciuda acestor piedici, Patriarhii Justinian, Iustin și Teoctist au men­ținut solemnitatea procesiunilor și cinstirea Sfântului Cuvios Dimitrie, la sfârșitul fiecărui octombrie.

O excepție regretabilă s-a petrecut în anul 1989. În acele zile, sărbătoa­rea Sfântului Dimitrie a coincis cu ședința solemnă a Marii Adunări Naționale, pregătită minuțios din timp, fapt pentru care Catedrala Patriarhală a fost închisă pentru o săptămână. Sfintele moaște au fost mutate temporar în Biserica „Sfântul Nicolae” Vlădica, aflată în apropiere. Evenimentul a produs o adâncă ne­mul­țumire în rândul credincioșilor, iar mărturiile vremii vorbesc despre indignarea profundă a poporului la adresa autorităților și, în același timp, despre afluxul neașteptat de pelerini din acel an, așezați într-un șir care ajungea până în apropierea Parcului Libertății (actualul Parc Carol).

Întorcându-ne la racla realizată în 1880, în zilele Episcopului Ghenadie al Argeșului, se cuvine să ne amintim și de personalitatea ierarhului care avea să devină mai târziu Mitropolit primat al României.

Născut în martie 1836 la Bucu­rești și trecut la cele veșnice în anul 1918, cu puțin timp înaintea Marii Uniri, el a păstorit Episcopia Argeșu­lui între 1875, când Episcopul Iosif Naniescu a fost mutat în scaunul Mitropoliei Iașilor, și 1893, când a fost ales Mitropolit primat al Țării Românești.

Deși păstorirea sa a fost relativ scurtă și presărată cu încercări, venite inclusiv din partea Casei Regale, Ghenadie Petrescu a lăsat drept moștenire numeroase realizări spirituale, culturale și edilitare, prin care și-a manifestat evlavia deosebită față de sfinți și grija pentru patrimoniul bisericesc. A sprijinit cu statornicie instituțiile eclesiale și culturale, iar față de Sfântul Dimitrie cel Nou a arătat o dragoste aleasă.

Tot el a rânduit, în anul 1884, și confecționarea unei racle din argint pentru moaștele Sfintei Filofteia de la Argeș, raclă restaurată recent, asemenea raclei Sfântului Dimitrie, cea din urmă cu prilejul împlinirii a 250 de ani de la aducerea moaștelor sale la București.

În corespondența purtată de Episcopul Ghenadie Petrescu cu Ministerul Cultelor, meșterul Teodor Filipov este menționat drept autor al ambelor racle, și cea a Sfântului Cuvios Dimitrie și cea a Sfintei Filofteia purtând amprenta măiestriei sale. Este cu adevărat remarcabil faptul că, într-o epocă grea, imediat după Războiul de Independență, când țara se afla într-o perioadă de cumpănă, acest ierarh a reușit să înzestreze Biserica Română cu două racle de o valoare neprețuită, închinate unor sfinți mult iubiți de poporul român, ale căror moaște au rămas până astăzi aproape de inimile credin­cioșilor, fiind izvoare de binefacere și întărire duhovnicească.

Ne întâlnim adeseori, în drumul vieții noastre, cu astfel de acte de binefacere, asemenea celor săvârșite de Episcopul Ghenadie Petrescu, care, aproximativ în aceeași perioadă, la un an după realizarea raclei din București și cu puțin timp înainte de cea de la Argeș, a lăsat mărturii luminoase ale evlaviei și dărniciei sale.

Aceeași râvnă duhovnicească a fost împărtă­șită și de Mitropolitul Moldovei și Sucevei Iosif Naniescu, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2017. Poate inspirat de exemplul și zelul Episcopului de la Argeș, Iosif Naniescu, care păstorise pentru doi ani eparhia argeșeană, a dorit să realizeze pentru moaștele Sfintei Parascheva de la Iași o raclă nouă din argint. Incendiul din decembrie 1888, izbucnit în Paraclisul Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași, afectase puternic, mai ales la exterior, racla veche ce adăpostea sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva.

Atunci, Mitropolitul Iosif s-a adresat familiei Botez din Moldova și în mod special doamnei Ana Botez din Fălticeni, care a oferit suma de 17.000 de lei în moneda vremii pentru confec­ționarea unei racle din argint, folosind și lemn de chiparos adus din zona Constantinopolului.

Noua raclă a fost sfințită și așezată în Catedrala Mitropolitană din Iași la 8 octombrie 1891, după ce racla veche, mai modestă și atinsă de flăcări, fusese mutată de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” la Catedrala Mitropolitană la 9 ianuarie 1889. A fost un timp al marilor împliniri și al unei depline cinstiri a sfinților, un moment în care credința, arta și dărnicia s-au unit într-un gest de biruință spirituală.

De asemenea, este demn de reținut că cele două racle, ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou și ale Sfintei Cuvioase Parascheva, realizate la un interval de unsprezece ani – respectiv în 1880 și 1891 – au stat alături, pentru aproape trei săptămâni, în Catedrala Patriarhală din București, în perioada 27 octombrie – 13 noiembrie 1944. A fost o întâlnire simbolică, un semn al comuniunii sfinților, care, dincolo de vremuri și de împrejurări, mijlocesc și se roagă neîncetat la Tronul Preasfintei Treimi pentru poporul credincios, fiind totodată modele de comuniune și dragoste vrednice de urmat. Aceasta este, în fond, și învățătura pe care ne-o adresează nouă: că sfințenia se descoperă în comuniune, iar dragostea lor rămâne neîmpuținată în inimile celor ce cred.

Și astăzi, după atâtea veacuri, racla Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou străjuiește pronaosul Catedralei Patriarhale. Argintul ei, lustruit de mâinile nenumăraților credincioși care s-au închinat cu lacrimi și cu speranță, poartă în sine mărturia unei iubiri neîntrerupte.

„Prin osârdia credincioșilor români” – scrie pe racla veche. Aceste cuvinte simple cuprind un înțeles fără de capăt: că sfințenia se cinstește nu doar prin argint și prin aur, ci mai ales prin credința smerită și dragostea curată. Generațiile trec, vremurile se perindă – dar dragostea dintre un popor și sfinții săi rămâne neschimbată. Racla de argint a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, stă mărturie peste ani…