Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
În urmă cu aproape 1.300 de ani, într-o zi de iulie, valurile tulburate ale Mării Egee erau străpunse de o corabie plecată din Constantinopol. Nu erau numeroase asemenea călătorii, dar cele mai multe se petreceau în anotimpul călduros, când apele nu erau o primejdie înfricoșătoare. Un drum din capitala imperiului până la o destinație îndepărtată dura adesea zile întregi, sau chiar săptămâni.
Pe o astfel de corabie s-a urcat, către sfârșitul lunii iunie a anului 740, unul dintre marii Părinți imnografi ai Bisericii – Andrei, Episcopul Gortinei din Creta, ierarh cu experiență și înțelepciune rodnică. Se apropiau despărțirea de timp și intrarea în ziua a opta, cea mult-dorită de marele imnograf.
Bătrânul episcop urcase pe punte cu mersul încetinit al celor care simt apropierea veșniciei. Privea în urmă către marea cetate a Constantinopolului, unde împletise cuvinte sfinte în imnuri ce aveau să răsune veacuri de-a rândul. Nu știa că aceea era ultima sa privire către zidurile cetății apărate de Maica Domnului, că valurile pe care le străbătea acum îl duceau nu spre casă, ci spre pragul dintre lumi. Vântul mării îi adia peste barba albă, iar el, obișnuit cu tăcerea rugăciunii, își mișca buzele în șoaptă, poate meditând la propriile stihuri: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te, pentru ce dormi?”.
Născut în patria cântăreților sacri, în ținutul unde Saul prigonitorul a devenit marele Pavel, „vas ales” al lui Hristos, Andrei și-a început drumul către viață și adevăr prin multe încercări. În casa părinților a trăit ani îndelungați umbriți de tăcerea negrăirii. Apoi, a urmat timpul înstrăinării, plecarea spre Ierusalim și, mai târziu, către Constantinopol. Viața lui a fost o continuă dorință de slujire, de cunoaștere și mărturisire.
Copilul mut din Damasc crescuse în rugăciune tăcută, iar Dumnezeu i-a deschis graiul când Trupul Cuvântului S-a atins de buzele sale. De atunci, din gura care fusese închisă au început să curgă râuri de laude și de pocăință. Tăcerea cea lungă îl pregătise pentru cuvântul desăvârșit. Și poate tocmai de aceea, când vorbea sau scria, fiecare silabă purta greutatea unei tăceri îndelungate, era cântărită în cumpăna inimii rugătoare înainte de a fi rostită.
Cei care îi citesc omiliile, cântările și troparele închinate Maicii Domnului ori sfinților rămân uimiți de frumusețea operei sale complexe și de bogăția ei duhovnicească. Însă, mai presus de toate, Canonul cel Mare, pe care îl citim în Postul Mare, este o lucrare neegalată, nu doar prin abundența expresiilor literare, ci mai ales prin mesaj și prin smerenia ce răzbate din fiecare stih.
Mă minunez de profunzimea cunoștințelor sale scripturistice, într-o epocă în care nu existau ediții complete ale Bibliei. La Ierusalim și la Constantinopol se găseau câteva manuscrise, pe care Andrei le-a cercetat cu sârguință încă din tinerețe. Le-a întipărit, poate, pe tăblițele memoriei, ori le-a notat după puterea vremii; oricum ar fi, mai apoi le-a țesut în Canon cu o artă uimitoare, făcând din ele o fântână nesecată, din care curge neostoit apa pocăinței.
Din această uimire s-a născut nu doar înțelegere, ci o chemare a pașilor; iar chemarea m-a purtat către oameni şi locuri, de această dată deasupra valurilor mării.
Am avut prilejul să-l întâlnesc de câteva ori pe Mitropolitul Iacob al Mitilinei, locul unde Dumnezeu a rânduit ca Sfântul Andrei Cretanul să își încheie calea pământească. Îi port recunoștință pentru bunăvoinţa cu care m-a invitat de multe ori.
Când am ajuns pe insula Mitilini, una dintre cele mai întinse ale Greciei, am descoperit cu negrăită bucurie locul de pe țărmul Eresosului unde s-a sfârșit viața pământească a marelui imnograf…
De la Mitilini până la Eresos trebuie străbătută întreaga insulă, de la un capăt la altul. Eresosul se află la marginea pământului, unde începe marea – hotar subțire între lut și azur, între pelerinaj și odihnă.
Poate pentru că moartea, ca și nașterea, cere singurătate și tăcere. Poate pentru că, așa cum viața lui a început în tăcerea mutismului, trebuia să se încheie în liniștea mării, departe de zgomotul lumii.
Un biograf al Sfântului Andrei Cretanul, cercetând documente vechi, povestește că, întorcându-se de la Constantinopol spre Creta, episcopul l-a întrebat pe ucenicul însoțitor unde se află. Tocmai ajunseseră lângă insula Mitilini, la Eresos. Auzind aceasta, bătrânul ierarh i-a spus: „Aici trebuie să încredințez lui Dumnezeu chipul” – adică sufletul – „pe care mi l-a dat”. Acolo, printre străini, necunoscutul și-a dat obștescul sfârșit, la câteva sute de metri de mal, într-o zonă aridă, cu stânci arse de soare, diferită de restul insulei.
Marea, stâncile și cerul nemărginit au fost ultimele imagini ale ochilor lui pământești. Poate că în ele a văzut chipul acelei „zile a opta” pe care atât de mult o dorise.
Astfel s-a închis cercul vieții lui: trupul marelui imnograf a fost încredințat pământului, iar sufletul s-a ridicat către Domnul pe cărarea pe care și-a croit-o cu rugăciuni aprinse. Smerenia și iubirea lui, curate și statornice, au rămas drept măsură peste veacuri.
Am găsit aproape de malul mării o biserică închinată Sfântului Andrei Cretanul în localitatea Eresos. Și alături, lângă vestigii străvechi păstrate în parte, rămășițe ale unei civilizații apuse, se află o capelă unde se păstrează mormântul cunoscutului ierarh din prima jumătate a veacului al VIII-lea.
Îndatorat pentru exemplul grăitor de chemare la apropierea de Dumnezeu, am îngenuncheat și eu în fața acestui loc plin de istorie și de învățătură.
În acea clipă, îngenunchind pe piatra răcită de vântul mării, am simțit cum veacurile se strâng într-o singură clipă. Aici, sub această dală de marmură, s-a aşezat trupul celui care ne este călăuză duhovnicească prin cântările sale. Câți nu au citit, în Postul Mare, versurile Canonului său, cu lacrimile șiroind pe obraz?
O inscripție săpată în marmură glăsuiește astfel: „Sfântul Andrei, Episcopul Cretei, mare imnograf al Bisericii, născut în Damasc, a adormit în corabie, la 4 iulie 740, pe când se întorcea din Constantinopol, și a fost înmormântat în acest loc”. Este o binecuvântare că locul înmormântării sale s-a păstrat neatins.
Valurile mării sunt neschimbate până astăzi. Cum ne amintește Sfântul Ioan Iacob: „aceleași valuri sunt pe mare, aceeași viață cu dureri, aceleași băuturi amare aflăm și astăzi, ca și ieri”. De la valurile care revin mereu, privirea se întoarce spre țărmul tăcut, unde timpul nu mai aleargă, ci stă de strajă.
Mormântul Sfântului Andrei Cretanul, Episcopul Gortinei, este o mărturie tăcută că, deși toate trec, anumite realități rămân veșnice: opera, dragostea față de Dumnezeu și cântul lacrimilor, înălțat din inimă.
Fragmente din sfintele lui moaște se află în multe alte locuri, iar chemarea sa la apropiere sinceră de Domnul răsună pretutindeni. Exemplul uimitor și unic al smereniei lui, prin care s-a socotit pe sine mai prejos decât toți păcătoșii, rămâne neegalat, iar trăirile sale au fost, cu siguranță, înălțătoare.
Moaștele sfinte, răspândite în diferite colțuri ale lumii, sunt ca semințele din parabola Evangheliei – oriunde ajung, aduc roadă de pocăință. La Constantinopol, în Sfântul Munte Athos, în Creta și în alte locuri binecuvântate, părți din cortul său odihnesc în racle de argint, iar credincioșii se apropie cu evlavie, căutând vindecare nu doar pentru trupuri, ci mai ales pentru suflete. Dar cel mai valoros tezaur primit de la el rămâne Canonul cel Mare; această moștenire duhovnicească nu poate fi închisă în raclă, ci trăiește în inimile celor care o primesc cu smerenie.
Tradiția insulei, dar și scrierile Sfântului Apostol Pavel adresate ucenicului său Tit, atestă faptul că în insula Creta Evanghelia Împărăției a fost vestită de timpuriu. Există anumite cercetări, dar și tradiții locale, care spun că Sfântul Apostol Pavel a ajuns în insula Creta. Însă, cu certitudine, i-a încredințat ucenicului său Tit organizarea vieții bisericești din această zonă. Cel mai vechi loc în care a fost înființată biserica din Creta a fost eparhia – episcopia, devenită mai târziu, în veacurile următoare, mitropolia – de Gortina, unde întâiul Episcop al insulei, Sfântul Tit, a adus cuvintele Evangheliei.
În primele veacuri creștine, această eparhie a fost foarte bine organizată, iar tradiția a păstrat și numele câtorva episcopi care au păstorit aici. Dintre urmașii Sfântului Tit, din veacul I, considerat întemeietorul Bisericii cretane și cinstit ca protector al insulei, îi amintim pe Sfântul Filip al Gortinei din secolul II, care a apărat comunitatea creștină în timpul persecuțiilor; apoi pe Sfântul Chiril al Gortinei, din perioada următoare, cunoscut pentru apărarea credinței ortodoxe împotriva ereziilor; urmează Antonie al Gortinei, din veacul al III-lea, Episcop martir, care a slujit în timpul persecuțiilor din perioada romană; apoi Sfântul Pavel al Gortinei, din veacul al IV-lea, renumit pentru lupta împotriva arianismului și menționat de istoricul Sozomen.
În veacul al VI-lea este menționat Zoil, Episcop de Gortina, prezent în listele episcopale bizantine, care a condus eparhia într-o perioadă în care cetatea și mitropolia ajunseseră la apogeu. În veacurile VII–VIII a păstorit la Gortina marele teolog și imnograf al bisericii, Andrei Cretanul sau Criteanul. Iar în perioada următoare, înainte de declinul localității și al mitropoliei, este cunoscut și Mitropolitul Ioan de Gortina, din veacul VIII sau IX.
În veacul al IX-lea, cetatea a fost distrusă de invaziile arabe, iar sediul mitropolitan s-a mutat la Candia sau Heraclion, cum este cunoscut astăzi. În ce privește localitatea Gortina, ea a fost capitală romană și episcopală. În acest loc s-au păstrat câteva biserici paleocreștine, dar și o mare bazilică – a Sfântului Tit -, precum și alte lăcașuri dedicate Sfântului Apostol Andrei sau Sfântului Andrei Cretanul. De-a lungul timpului, în acest loc s-au întâlnit numeroși clerici și cărturari bizantini.
Din cetatea atât de vestită în vremea păstoririi Sfântului Andrei Criteanul și a înaintașilor săi, astăzi se mai păstrează doar ruine. Biserica Sfântului Tit este una dintre vechile şi măreţele biserici cretane, cu mozaicuri și coloane impresionante. În apropiere, în vechiul sit arheologic, se păstrează de asemenea teatrul și forumul roman, în care se află celebra inscripție a legilor din Gortina, un document unic al dreptului antic. Sunt și alte vestigii păstrate în partea cealaltă, altele fiind pierdute sau furate în decursul timpului.
Zona din jur este de o frumusețe încântătoare, o câmpie largă cu livezi de măslin și dealuri care rămân verzi în tot timpul anului. Este, de fapt, o veche tradiție a cultivării măslinilor și viței-de-vie, încă din Antichitate, iar în vremurile mai noi locuitorii insulei au păstrat străvechile îndeletniciri, care îi identifică și astăzi în tot spațiul grecesc.
Măslinii, cu trunchiurile lor răsucite de veacuri, sunt martorii tăcuți ai trecutului glorios. Sub umbrele lor s-au odihnit poate și pașii Sfântului Andrei, aducând cuvântul mângâierii și al îndreptării. Roadele măslinilor – untdelemnul – simbolizează mila lui Dumnezeu, care vindecă și luminează. Și iată că, după ce palatele și templele s-au prăbușit, după ce gloriile lumești s-au prefăcut în pulbere, măslinii rămân, rodind în fiecare an, amintindu-ne că lucrurile veșnice sunt cele simple, precum cele ale pământului sfințit de prezența oamenilor lui Dumnezeu, ca Sfântul Ierarh Andrei, Arhiepiscopul Cretei.
Iar de veți porni printre valurile Mării Egee, fie învolburate, fie liniștite, mergeți pe urmele ultimilor pași ai Sfântului Andrei – imnograful și Episcopul Gortinei din Creta. Pe acest drum, marea însăși devine psaltire…
Veți putea înțelege astfel adevăruri pe care, de obicei, nu le pricepem și veți afla un drum de întoarcere către Dumnezeu, către lumina „zilei a opta”, atât de dorită de marele imnograf.
