Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
Mălini, Suceava. Alăturate, toponimele nasc amintiri despre acest ținut binecuvântat și despre oamenii care au îmbogățit, prin trăirile lor, așezarea de sub cer, unde cântul a succedat versul. Ne gândim aici la marele poet Nicolae Labiș și la reputatul tenor Teodor Ilincăi.
Anii trec, iar în jurul personalității poetului se adaugă cifre, încât acum, când ne apropiem de împlinirea a 90 de ani de la nașterea inspiratului creator, poet de prestigiu al românilor, se naște întrebarea: ce a determinat o asemenea bogăție a cuvintelor, sădită încă din primii ani ai vieții lui?
Probabil Dumnezeu, în rânduiala Sa, ne sădește viață în acel loc în care putem deveni lumină, ori ne plămădește într‑un ținut arid, unde este nevoie de fântâni însuflețite, săpate în adâncul gliei, pentru a‑i adăpa pe cei însetați…
Acest ținut de la poalele Munților Stânișoarei l‑a dăruit României și lumii mai întâi pe poetul Nicolae Labiș, care rămâne, fără îndoială, cel mai cunoscut dintre fiii satului Mălini.
Văzând cu câtă grabă se scurg anii, nu știu dacă numărul lor are vreo semnificație aparte, întrucât cu adevărat important este modul chivernisirii lor. Dar pentru cineva care, într‑un interval atât de scurt, a strălucit în chip minunat, amintirea postumă nu poate fi decât pe măsura geniului său.
Labiș a lăsat moștenire aproximativ zece mii de versuri. Între cei care s‑au ocupat cu rigoare de opera lui se numără sora sa mai mică, Margareta‑Maria Labiș, dar și istoricii literari Nicolae Cârlan și Mircea Coloșenco. Ei au așezat în ediții integrale ceea ce era esențial pentru înțelegerea operei poetului. Între poemele lui, rămân memorabile cele care evocă trosnetul armelor în ceasurile în care era oprit de lege și de datini, focurile tot mai dese ce se ridicau peste păduri, precum și alte versuri care ne‑au însoțit în anii tinereții.
Pentru criticul Eugen Simion, pe care l‑am întâlnit în câteva rânduri, Nicolae Labiș avea în literatura română un loc de mare valoare; îl numea pe Labiș „buzduganul noii generații” și considera că a influențat decisiv evoluția poeziei moderne.
Unii au scris despre el cu prudență, alții i‑au arătat o dragoste nemărginită, așa cum a fost și scriitorul consătean al lui, Grigore Ilisei, cel care a inițiat amplasarea unei statui, la împlinirea celor 90 de ani de la naștere, în locul pe care poetul l‑a iubit și unde și‑a dezvoltat și cultivat personalitatea în vremea tinereții sale, la Fălticeni.
Acum, cu o bucurie deosebită, asociez acestei aniversări numele marelui tenor Teodor Ilincăi, născut în același ținut de o rară frumusețe, din vecinătatea Munților Stânișoarei.
L‑am ascultat de câteva ori și am vibrat la profunzimea și noblețea glasului său. Este impresionant parcursul muzical al acestui tenor cu recunoaștere internațională, aplaudat cu entuziasm pe cele mai mari scene ale lumii.
Crescut într‑o familie modestă cu 13 copii, el fiind mezinul, și educat prin grija unei mame profund credincioase, rămasă văduvă și nevoită să‑și crească pruncii cu mari eforturi, Teodor Ilincăi evocă în trăirile sale ceva din profunzimea și armonia lumii de unde provine.
Când am citit că Teodor – nume care, în limba greacă, înseamnă „darul lui Dumnezeu” – a urmat studiile la Borca, m‑am întrebat de ce nu la Fălticeni, în continuitatea tradiției urmate și de alți tineri talentați, precum Nicolae Labiș. Gândindu‑mă la această alegere, am înțeles că a dorit să urmeze o parte dintre cursurile liceale dincolo, peste munte, pe Valea Bistriței aurii, tocmai pentru a pătrunde taina și frumusețea acelor locuri. Pentru că suntem pelegrini, adunând în tolba sufletească oameni, evenimente, locuri…
Drumul dintre Mălini și Borca, dificil de parcurs în acea perioadă, era un traseu forestier care continua spre Crucea Talienilor, oferind călătorului o priveliște cu totul aparte, o trăire și o contemplare greu de egalat. Probabil că în acele mirabile ținuturi s‑a născut pasiunea lui Teodor Ilincăi pentru muzică, dar și pentru poezie. Este important de amintit aici și dragostea sa față de psalmodia bisericească, întrucât în vremea liceului a fost cântăreț la bisericile din Sabasa și Pârâul Cârjei.
În același univers sadovenian, urmând drumul Baltagului și al altor întâmplări de o frumusețe și un tragism unice, Teodor Ilincăi avea să își aleagă, în cei mai frumoși ani ai vieții sale, calea pe care trebuia să meargă. Tot ce acumulase și învățase până la finalul gimnaziului în satul natal l‑a convins să își continue studiile într‑un liceu dintr‑o comună de pe Valea Bistriței, acolo unde a descoperit mai multe oportunități și alte orizonturi. Liceul de la Borca avea profil filologic și poate că acolo aveau să se nască primele gânduri ale lui Teodor Ilincăi de a așterne pe hârtie din trăirile sale. În acel mediu s‑au înfiripat, continuând apoi treptat, preocupările sale literare, care au dat naștere, mai târziu, celor două volume, Cromatisme (2013) și Mozaic (2019).
Sunt convins că Teodor Ilincăi este atras în mod natural de literatură, de poezie și de aforisme, așa cum reiese din lucrările sale. Dar el s‑a afirmat cu adevărat ca un cântăreț de mare calibru internațional. L‑am auzit cântând singur, dar și în duet sau în coruri de prestigiu, din București și din alte locuri – Opera de Stat din Hamburg, Opera din Viena, Royal Opera din Londra, Opera din Paris, Deutsche Oper din Berlin, Bayerische Staatsoper din München, Gran Teatre del Liceu din Barcelona, New National Theatre din Tokyo, Opera din Australia – și fiecare din aparițiile sale au dovedit o vocație autentică.
Pe lângă aceste daruri, Teodor Ilincăi este și un adevărat slujitor al Bisericii, prin cultivarea cu înțelepciune a talantului primit de la Dumnezeu, un tânăr care ar fi putut deveni cu ușurință sacerdot de vocație, asemenea altor membri ai familiei sale.
În lumina cinstirii celor nouă decenii de la nașterea lui Nicolae Labiș, am găsit potrivit să amintesc și de slujirea de pe marile scene lirice ale lumii sau de darul alcătuirii poemelor și aforismelor ale unui tenor precum Teodor Ilincăi, odrăslit în satul poetului. Privind spre acest moment de aducere aminte, avem prilejul binecuvântat de a observa și aprecia exemplul celorlalți și de a ne inspira cu admirație.
Cred că Teodor Ilincăi a privit cu atenție la cei de dinaintea lui, auzind, încă din anii copilăriei, vorbindu‑se în sat despre Labiș și despre alți căutători de lumină. Astfel de modele devin un îndemn și ne dau putere de a urca muntele descoperirii bucuriilor taborice, chiar și atunci când greutățile și încercările sunt tot mai mari.
Copilăria poetului Labiș, deși lipsită de grijile materiale, a fost totuși marcată de dificultățile războiului, de nedreptățile acelor vremuri, de trosnirea armelor și de neliniștile și temerile ce mocneau în sufletele oamenilor. De aceea, primele lui iviri literare au surprins, vorbind despre realitățile lumii de atunci și despre felul în care ele răsunau în sat.
Ajuns mai târziu în mijlocul orașului, Labiș părea aproape străin de zgomotul lumii citadine, de larma tramvaielor și de tumultul marilor cetăți.
În același fel, cred că și Teodor Ilincăi a perceput marea aglomerație urbană. Cu siguranță și‑a pus aceleași întrebări, încercând să înțeleagă sensul zbuciumului lumii, atât de diferit față de realitățile trăite la Mălini sau la Borca, în universul fascinant al copilăriei și formării sale.
Când am participat la un concert de‑al său, auzindu‑i glasul cald de profundă vibraţie, am simțit o bucurie lăuntrică autentică, pe care cred că o împărtășește și locul lui natal, un ținut cu o frumusețe fără margini. Gândul m‑a dus atunci la desele călătorii ale copilului Teodor Ilincăi pe drumul de la Mălini spre Crucea Talienilor și apoi către satul Borca.
Astăzi, localitățile din zonă sunt unite printr‑un drum modern, accesibil nu doar elevilor care doresc să studieze în acele locuri, ci și oamenilor din lumea întreagă, care pot descoperi frumusețea acestui univers, descris în mod special de Sadoveanu.
Nu cred însă că Teodor Ilincăi a întâlnit în toate călătoriile lui vreun loc ori vreun drum mai frumos decât cel dintre Mălini și Borca, izvor al inspirației sale atât în cântare, cât și în poezie.
Și astfel, prin cuvântul scris și cântat, el a pășit cu sfială pe urmele lui Nicolae Labiș, într‑o armonioasă și firească comuniune. Această continuitate între generații rămâne o valoare fundamentală a unei națiuni.
