Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
În multe locuri din țară există biserici ocrotite de Cuvioasa Parascheva, cu mulți ani înainte ca sfintele ei moaște să ajungă în Moldova. Fie că lăcașurile se află pe pământ ardelean, unde românii au cinstit dintotdeauna lucrarea lui Dumnezeu prezentă în viața sfinților, fie că sunt așezate în Țara Moldovei, la Roman sau chiar în zona Fălticenilor, această istorică evlavie s-a statornicit ca trainică mărturie peste veacuri.
Pe Valea Șomuzului, între Fălticeni și Dolhasca, într-un ținut iubit de sfinți, de voievozi și mari boieri, dar îndeosebi de credincioșii care au ținut piept încercărilor istoriei, Sfânta Parascheva este cinstită într-o biserică din a doua jumătate a veacului al XV-lea.
Înainte de a ne opri cu amintirile în satul Dolheștii Mari, din preajma Fălticenilor (atestat documentar în 1395), amintim că pe la Probota au trecut mari ierarhi ai Moldovei, printre care și Sfântul Mitropolit Dosoftei, iubitor de sfinți, care a scris despre moaștele unora dintre ei, însemnările sale rămânând singurele mărturii despre anumite perioade din istoria Bisericii Moldovei.
Cu ceva timp înainte de Sfântul Dosoftei, cronicarul sfinților Moldovei, unul dintre hatmanii Voievodului Ștefan, Șendrea, își avea curtea la Dolheștii Mari. A fost un om credincios, iubitor de țară, de pământ strămoșesc și de Biserică, lucru confirmat de numeroase mărturii, din care aflăm că hatmanul s-a jertfit într-o bătălie, semn al devotamentului său față de domnitor și de țara pe care o slujea.
Legat de Voievodul Ștefan nu doar prin arme, ci și prin sânge – căci era soțul Mariei, sora domnitorului -, Șendrea a fost mai mult decât un sfetnic: a fost frate de cruce și de destin. Această legătură de sânge și încredere l-a așezat în fruntea oștirilor în multe dintre campaniile grele ale Moldovei, fiind nu doar un apărător al țării, ci și un chip statornic din istoria sfântă a neamului.
Astfel, lângă Fălticeni, stă pavăză, cu turla spre cer de aproape șase veacuri, o biserică zidită în jurul anului 1470. Ctitoria hatmanului Șendrea nu este doar o frumoasă zidire, ci o mărturie istorică și duhovnicească a fidelității sale față de voievod și a dragostei pentru credință. Pe zidurile ei se păstrează încă fragmente de pictură din vremea lui Ștefan cel Mare, ceea ce face ca lăcașul să fie o comoară de artă și o mărturie a epocii voievodale.
Mai există și alte ctitorii de la hatmani importanți, dar nu întâlnim prea multe cu asemenea vechime și frumusețe. Orice călător – fie cunoscător al istoriei bisericești, fie doar un pelerin evlavios – ar trebui să se oprească pe Valea Șomuzului, la Dolheștii Mari, pentru a se închina în biserica Sfintei Parascheva.
Cunosc ținutul mai întâi din schițe largi, apoi din adâncuri de carte: prin paginile unui cronicar îndrăgostit de loc, profesorul de limba română Valeriu Sandovici, cel care a strâns cu migală istorisiri vechi și noi; prin rândurile doamnei farmacist și scriitor din Fălticeni, Maria Mitocaru și prin mărturisirile regretatei profesoare Mioara Gafencu, admiratoare a acestor meleaguri și prietenă de suflet a lui Sandovici. Toate acestea ne îndreptățesc să credem că biserica din Dolheștii Mari este printre cele mai vechi din Moldova închinate Sfintei Parascheva, după Catedrala Arhiepiscopală din Roman – zidită nu cu mult timp înainte, în vremea lui Alexandru cel Bun, și rectitorită de Petru Rareș la jumătatea veacului al XVI-lea -, dar înaintea bisericii de la Cotnari, cu același hram.
Doar în puține locuri se mai întâlnesc în Moldova urme de pictură din aceeași perioadă: la „Sfântul Nicolae”-Domnesc din Popăuții Botoșanilor, la catedrala ștefaniană a Mănăstirii Neamț, la Bălinești și în câteva alte sfinte lăcașuri.
Astfel, amintim cu pioșenie despre cinci veacuri și jumătate de istorie într-o biserică ridicată într-un timp când țara era mereu vrăjmășită, adesea prădată de neprieteni și arsă de focurile și nedreptățile vremurilor. O astfel de ctitorie nu este doar o frumoasă zidire, ci mărturia unei iubiri nepieritoare: iubirea față de Dumnezeu și de pământul străbun.
Despre biserică, considerată „monument istoric de o deosebită importanţă”, cu ziduri groase de piatră care ating şi 1,50 m, au scris Vasile Drăguţ, O.G. Lecca, Gh. Balş, Petru Comarnescu şi alţii.
În preajma ei s-a format teologul Emanuel Manoliu, care a slujit o jumătate de veac ca preot la Rădăşeni, în biserica voievodală a lui Ştefan Tomşa, ocrotită de Sfinţii Mercurie şi Ecaterina.
În apropiere de Dolheștii Mari, în satul Rădășeni, Sfânta Parascheva este, de asemenea, cinstită în chip deosebit. Acolo se află unul dintre puținele cimitire, dacă nu singurul, cu ziua de prăznuire a hramului în ziua Cuvioasei. Nu este vorba despre o sărbătoare recent instituită, ci despre o tradiție de demult, rămasă în urma popasului pe care moaștele Sfintei Parascheva l-au făcut în acest sat.
În 1947, lipsa ploilor a adus mari suferințe. Inspirat de o astfel de secetă, poetul Nicolae Labiș scria: „Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit și a curs pe pământ. A rămas cerul liber și gol, ciuturile scot din fântână nămol…” Într-o asemenea situație, Mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, a aprobat ca moaștele Sfintei să fie purtate prin satele Moldovei. Oriunde poposeau, darurile lui Dumnezeu se revărsau asupra pământului însetat. La Rădășeni, după câteva clipe de închinare, ploaia a adus bucurie oamenilor. Din acel moment s-a rânduit ca în fiecare an, de ziua Sfintei Parascheva, la cimitirul satului să se facă înalte rugăciuni și să fie împlinite milostenii pentru cei adormiți în Domnul.
De mai bine de trei sferturi de veac, locuitorii din Rădășeni păstrează vie această amintire. Dragostea pentru Sfânta Parascheva se întâlnește nu doar la Rădășeni și la Dolheștii Mari – sate vechi, atestate documentar de șase sute de ani -, ci și în sobornicitatea conştiinţei poporului dreptcredincios şi evlavios.
Dacă veți trece prin ținuturile Fălticenilor, opriți-vă o clipă la Mănăstirea Slatina, unde au poposit odinioară moaștele Sfintei. Opriți-vă apoi la Rădășeni, pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată prin rugăciunile Ocrotitoarei Moldovei. Mai jos, pe Valea Șomuzului, în satul hatmanului Șendrea, prietenul apropiat al lui Ștefan cel Mare și rudenia sa, vă puteți închina într-o biserică încărcată de istorie, unde Sfânta Parascheva se arată milostivă și grabnic-ajutătoare.
Îndreptați-vă apoi spre Mănăstirea Probota. Nu doar pictura și istoria ei, ci și permanenta chemare pentru păstrarea credinței și a tradițiilor ne poate face pe fiecare dintre noi mai buni.
Și, când veți închide drumul în seara aceea, lăsați să vă rămână în suflet murmurul Șomuzului, bătaia blândă a clopotelor și numele Sfintei Parascheva ca o rugă neîncetată. Din această țesătură de locuri și oameni – Slatina, Rădășeni, Dolheștii Mari, Probota – se alcătuiește o singură inimă, în care trecutul nu e poveste, ci izvor viu. Aici, credința nu se spune pe de rost, ci se trăiește, se repară, se împarte. Iar noi, trecători grăbiți prin veac, învățăm să rămânem: sub aceeași ocrotire, cu aceeași nădejde, purtând mai departe lumina care nu se stinge.
