Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
Cartea Doamnei Elvira Dobrescu este o bucurie pentru cei care găsesc răgazul de a lectura file noi de reflecţii luminoase. Se întâmplă uneori ca oameni care iubesc medicina și au slujit-o viața întreagă să aibă vocaţii şi pasiuni literare. Îndeobște, medicii și farmaciștii dedicați tainelor vindecării, sensibili şi cultivați, găsesc şi timpul necesar pentru lectură, dar îl dedică cu prisosință științei şi nu slovelor mângâiate de aura metaforei.
Doamna Elvira Dobrescu își îmbină în mod fericit competenţele, preocupările, căutările şi ne dăruiește încă o carte.
Adagio înseamnă așezarea, cu temei sigur, a ceea ce este înțelept într-o existență: gânduri, învățăminte, idei care aduc lumină. Cuvintele Scripturii ne îndeamnă să zidim nu lucruri trecătoare, nu trestie sau fân, ci valori durabile: aur, argint și pietre scumpe, netrecătoare. Iar comoara aceasta se ascunde tainic şi în cuvinte.
Încă din prima pagină a cărții se dezvăluie reflecții adânci, scrise de-a lungul anilor și păstrate în manuscris, iar apoi revăzute, diortosite și încredințate tiparului. Ele uimesc de la început și o întruchipează pe autoare drept un suflet discret, uneori încrezător, alteori retras, rătăcind printre propriile meditații. Ce a fost, ce va fi, istorie, șaradă, chiar nu vrem să știm. Lăsate în urmă amintiri stivuite, pe locuri, pe ani, dincolo de vis, viața cu totul altfel pândește naiv…
Omul caută un strop de fericire, mințindu-se adesea…
Rândurile, alcătuite cu grijă, poartă gânduri ferme, simple, autentice: prețuiri târzii, recunoștință tăcută, pași printre umbre.
Dar azi, fără voi, rătăcim printre străini și suntem mai săraci. Cu amărăciuni de la cei care mai sunt, vești tot mai rare. Ce mi-aș fi dorit? O viață mai frumoasă și doar mici greșeli.
Zilele şi anii devin mărturisiri. Nu mai număr anii este mărturisirea Doamnei; astăzi, socotesc zilele, mâine clipele. Iar noi, risipiți, prinși în alai de umbre, ne întrebăm încotro mergem. Oamenii nici albi, nici negri, ci un amestec continuu, precum sarea cu piperul – nuanțe de gri.
Întrebarea rămâne: există un prieten de nădejde, un tovarăș de drum? Răspunsul, chiar dacă nu e rostit poetic, rămâne același: singurul însoțitor statornic al vieții noastre este Dumnezeu.
Autoarea constată, cu luciditate, că la știri auzim doar despre tragedii, intrigi şi clevetiri despre anonimi, zvonuri de războaie, lupte pentru funcții, lacrimi improvizate, tertipuri, minciuni. Pământul pare că arde, soarele se topește, iar duhul iadului pare prezent oriunde.
Dar aceste zgomote nu pot înlocui esențialul. Cei de odinioară, asemenea străbunilor, trăiau în ritmul anotimpurilor și găseau sens în lucrurile așezate.
Scriitoarea ne îndeamnă, discret: Ascultă și taci, pitulat în cuvinte stă adevărul. Gânduri care ard, ascunse în spuza vremii, focuri mocnite, aer încremenit, frunze tăcute în pomi.
Unde să mă duc? Captivă între ziduri, mai scriu, mai citesc. Așa ne este prezentată viața: bucurii și dureri, victorii și înfrângeri – un mozaic. Fragmente de timp, ani trecuți sub straturi de tăceri, niciodată prescrise.
Și răsună, limpede, întrebarea rostită din inimă: Ne mai rușinăm? Astăzi, când totul pare permis, parcă nu ne mai pasă…
Mărturisirile din filele cărții sunt pline de realism, dar și de o frumusețe discretă. Autoarea ne descoperă o broderie de gânduri în multe culori. Dincolo de ușile închise rămân zone ascunse, spații tabu, cu vieți tainice ale celor de lângă noi, oameni aproape necunoscuți, iar umbrele temerilor se strecoară noaptea și năpădesc mintea.
În zorii zilei, prin iarba udă, apar stropi, boabe de rouă.
Picăturile, propuse ca prilej de reflecție, sunt asemenea lacrimilor pe care Părinții Bisericii le recomandă drept alinare și curățire. Și unele, și celelalte sunt semne de puritate.
Meditând la depărtarea dintre oameni, autoarea spune că distanța șterge afinități de altădată și înstrăinează. Timpul, asemenea gerului, așază promoroacă, iar în lumina dimineții înghețul acesta devine, paradoxal, arzător. Anii ne acoperă, întăresc inimile și ridică ziduri între noi. Chiar și viața aruncă deseori umbre peste tot ceea ce a fost. Drumul devine anevoios: pași nesiguri, mici, rari, întrerupți de opriri lungi.
Mergi tăcut prin oraș, ascultând suspinul frunzei smulse din arțar. O astfel de imagine ne invită să ascultăm nu doar foșnetul frunzelor, ci și al firului de iarbă, când ne aflăm în mijlocul creației.
Ni se spune că oamenii grăbiți, pierduți prin troiene de frunze, calcă nepăsători.
O altă reflecție aduce un verdict apăsător: nu mai e liniște, războaie și puhoaie, iad pe pământ. Haosul pare să cuprindă lumea. (…)
Autoarea se întreabă apoi, cu sinceritate, dacă adevărul, acoperit de vălătuci și ceață, mai palpită.
Sub stejari falnici cresc, totuși, firave buruieni ce freamătă în vânt, semn că viața nu încetează să încolțească.
O altă temă, tot întrebare și meditație: un vis împlinit, dar umbrit de lipsuri, te mai bucură oare? Ce aduce împlinire omului pe pământ? „Sănătate”, spune ea, „și un trai decent.” Dar nu întotdeauna este cum dorim, pentru că mulți demoni fac rămășag că ne pot împiedica.
În sufletul ei, amintiri ferecate, ca într-un sipet, pâlpâie abia sub lumina unei feștile din opaiț, gata să se stingă…
Fiecărui gând i-ar trebui un timp prețios de contemplare. Toate ideile pe care le naște lectura cărții ar trebui notate pe fișe prețioase, pentru ca multe dintre ele să rămână îndemn și necontenit memento. Unele sunt de o profunzime aparte, existenţiale, ne amintesc că anii vin și trec, că ținem pentru o vreme pasul și, în cele din urmă, obosim. Peste amintiri se așază umbra uitării, asemenea unei cangrene a timpului. Atunci, acolo, clipe neprețuite – astăzi, doar regrete.
Întreaga viață, zice autoarea, pare o problemă de algebră construită greșit de la început. Anii consumați cu visuri și închipuiri – câtă risipă! Gândul matur, acum, judecă și osândește atitudinile de odinioară. Nu mai ești naiv: devii prudent cu oricine, vorbești mai puțin. Deodată descoperi că omul de lângă tine ți se pare străin.
Acoperit de anii trecuți, cu nimb argintiu în păr, devii martor tăcut. Zilele vin și se duc cu mici amăgiri, cu goluri în gânduri. Drumurile cândva bătătorite îți sunt acum străine. Astăzi, pe unde ai pășit cândva, au rămas temeri, speranțe, visuri – urme fragile. Vizite, plimbări, clipe de libertate: vremea acelor zbânțuieli s-a dus repede. Stăm acum cu mințile așezate, fără colindări sau scrisori, frământând în sine ce-a fost.
Departe de voi, de tot ce era cândva aproape, privesc acum – la capăt de drum…
Frumusețea învățămintelor continuă. Toți risipitori, împrăștiați prin lume, ne întrebăm dacă am ajuns, în cele din urmă, mai smeriți. Ne leagă același gând, aceleași amintiri împărtășite, cicatrice nevindecate, răni rămase deschise. Nu este deloc amuzant când viața își bate joc de noi cu un umor sec…
Autoarea ne atenționează cu o sinceritate tăioasă că tiranii modelează lumea după propriul capriciu. Ce ai mai putea spune? Agresori și aliați râvnesc aceeași pradă. Astăzi, ca și altădată, nevoiașii își împing, cu trudă, zilele de azi spre ziua de mâine…
Câteva dintre zicerile autoarei m-au convins să mă opresc asupra lor. Pe aceste pagini se țes convingeri și ezitări, confesiuni ample, un portret schițat în linii frânte, poezie și dramă, un amestec de viață, o întoarcere spre trecut, mici bucurii uitate și repere care încă luminează.
Gândul zilei de astăzi, așezat peste ceea ce a fost ieri, rescrie povestea. Și eu, asemenea vouă, port o trenă întunecată de vinovății…
Timpul s-a risipit, iar pașii ne sunt nesupuși, mărunți, rari, șovăitori. Am rămas puțini; ne mai auzim din când în când, dar întâlnirile nu mai vin. La finalul drumului, pentru noi, nu există cale de întoarcere. Clipa pierdută pentru lucruri fără preț devine regretul de acum.
Ce mi-aș dori astăzi? O variantă și provocare pentru fiecare: Darul primit de tatăl risipitorului, cuvintele desprinse din parabola fiului care s-a întors smerit la iubirea Părintelui ce l-a așteptat necontenit. Sufletul rănit, pansat cu pocăință, cere iertare. Ce miracol ar fi ca oamenii să fie doar buni, ca raiul să coboare aici, pe pământ! Dar sufletul lovit, acoperit de cicatrice urâte, geme; nici un leac nu-l aliniază fără har.
Sunt gârbovă astăzi, ducând singură povara nevăzută. Un drum cu poticniri, întortocheat, ironic și anevoios, asemenea unui labirint…
Păstrați în inimă, închiși în amintire, ultimul dar lăsat…
Eu doresc să mai fie asemenea daruri…
Cuvintele doamnei Elvira Dobrescu au o adâncime sapiențială. Ele se regăsesc în Scriptură, dar se îmbracă în metafore noi.
Să fim cu luare-aminte și să învățăm din experiența altora, din sinceritatea confesiunilor celor din jurul nostru, din sufletul care se întoarce la Dumnezeu și știe că numai El rămâne prietenul adevărat, de nădejde.
La început autoarea se întreba dacă există sau mai putem afla prieteni, radiografia reflecțiilor sale exprimă cu aceeași limpezime adevărul existențial: singurul prieten autentic este Dumnezeu. Cei care Îl caută descoperă o bucurie necunoscută celorlalți, care se înșală – așa cum, în mod obișnuit, se înșală muritorii…
O bucurie am avut și eu, primind acest dar de carte de la o atentă credincioasă a Bisericii, farmacista poetă Elvira Dobrescu, cu a cărei căutare de lumină m-am întâlnit în Catedrala Mitropolitană din Iași, cu vreo 30 de ani în urmă…
