PS Timotei Prahoveanul: ‘Cuvintele, viețuirea de aur și amintirea Bisericii’

Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro

După cuvintele Sfinților Părinți exegeţi ai vieții și învățăturilor sale, Ioan Hrisostom, cunoscut sub numele de Gură de Aur, a fost printre cei mai mari ierarhi pe care i-a avut Biserica de-a lungul istoriei.

Iubirea fără margini, cuvintele pline de strălucire și suferințele pe care le-a îndurat, în special în exil, l-au așezat dintru început în rândul celor care L-au urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos până la capăt. A fost numit stea strălucitoare, stâlp al Bisericii, învățător al lumii, sintagme ce exprimă recunoașterea sa unanimă.

Conform rânduielii Bisericii, ziua în care sufletul său s-a mutat în Împărăția cerurilor, 14 septembrie 407, s-ar fi cuvenit să-i fie zi de pomenire. Dar cum aceeași dată e închinată Înălțării Sfintei Cruci – simbolul suprem al jertfei -, ziua de 13 noiembrie a fost dedicată cinstirii sale. Potrivit unor tradiții, chiar atunci s-ar fi deschis începutul vieții lui pământești.

În jurul anului 349, la Antiohia, dintr-o mamă profund credincioasă, Antuza, și dintr-un tată general în armata romană detașată în Siria, Secundus, s-a născut cel care avea să devină strălucitul mânuitor al cuvintelor. Mama lui l-a crescut cu foarte multă dragoste. După ce a rămas văduvă la doar 20 de ani, și-a închinat întreaga existență lui Dumnezeu și fiului său, pe care îl considera dar ceresc.

Tânărul Ioan nu a moștenit rangul tatălui său, dar a moștenit, poate, o mai mare noblețe: dorul de cele sfinte. Strălucitor între discipolii vremii, a învățat de la cei mai mari dascăli ai cetății, uimindu-i pe toți prin înțelepciune și puterea rostirii. Libanius, maestru al elocinței păgâne, l-ar fi vrut moștenitor al artei sale. Alții îl vedeau sfetnic împărătesc, zidit pentru palate și putere.

Însă Ioan a fost atras de alte lucruri. Botezat la vârsta de 18 ani, a devenit „atlet al lui Hristos”, cum a fost numit într-una dintre scrierile care i-au fost închinate. Nimeni nu l-a mai auzit de atunci rostind cuvinte necuviincioase, judecăți la adresa aproapelui sau râsete nepotrivite. Era iubitor al rugăciunii și al privegherilor, luptând cu tărie împotriva tuturor patimilor, în special a mâniei.

Textele liturgice alcătuite de el – nu doar Litur­ghia, ci mai ales rugăciunile de pregătire pentru acest ceas de culme a vieții euharistice – ni-l în­fă­țișează ca pe un om al rugăciunii limpezi, curate ca izvorul de munte.

După o astfel de trăire, era firesc ca de timpuriu să fie hirotonit. Totuși, temându-se de o slujire atât de înaltă, se ferea și îi propunea mereu pe alții pe care îi vedea vrednici și pe care îi preţuia cu sinceritate. Aceasta era o grijă deosebită a celor din epocă, care priveau spre cele sfinte cu mare atenție şi nespusă evlavie.

După moartea mamei sale, s-a hotărât să-și închine viața în întregime Domnului. Nevoindu-se în preajma Antiohiei sub povățuirea unui pustnic, a deprins și mai mult rugăciunea, privegherea și postul. Într-o vreme în care slovele ziditoare ale Scripturii ajungeau greu la cei doritori, el a învățat aproape pe de rost cuvintele vieții veșnice.

Mărturiile din perioada retragerii sale în singurătate sunt la fel de prețioase, ilustrând gândirea unui om care a înțeles cu adevărat lucrurile esențiale ale vieții duhovnicești.

După o perioadă de lucrare a celor dumne­zeiești și de împlinire a unor scrieri, a fost hirotonit diacon de către Sfântul Meletie, Arhi­episcopul Antiohiei, iar urmașul acestuia, Flavian, în anul 386, l-a hirotonit preot. Se spune că în timpul hirotoniei a apărut în acel loc un porumbel alb, pe care mulți l-au asociat cu revărsarea din belșug a harului Sfântului Duh asupra lui.

Încă din timpul vieții a fost numit Gură de Aur. Frumusețea cuvintelor sale, întemeiate mai ales pe Sfânta Scriptură, a adus multă mângâiere și întărire poporului, atât în Antiohia, cât și în Constantinopol. A avut curajul să strige adevărul către cei puternici ai clipei – până și către împărăteasa care îl privea cu răceală – ori de câte ori vedea fapte sau atitudini contrare poruncilor lui Dumnezeu. Iubea binele tăcut și hotărât, fiind el însuși un om discret, dar neînfricat.

Când Arhiepiscopul Constantinopolului, Nectarie, a adormit întru Domnul în 397, faima Sfântului Ioan ajunsese deja acolo. A devenit arhiepiscop și a fost întronizat la 26 februarie 398. Totuși, aducerea și numirea lui în marea cetate au stârnit multă invidie, deși Ioan și-a păstrat firea și a împlinit cele ce se cuveneau unui episcop. Era apropiat atât de cei mici, cât și de cei mari, chiar dacă unii i-au respins dintru început iubirea.

A fost preocupat în mod deosebit de cei săraci, folosind uneori și bunurile Arhiepiscopiei Constantinopolului, pe care le-a vândut pentru a-i ajuta pe cei aflați în suferință. Deși îi primea pe toți cu bucurie, a început să răspundă tot mai rar invitațiilor unor persoane nesincere, care au căutat mereu prilej de a-l lovi și nedreptăți.

Trăia în vecinătatea îngerilor. Nu e de mirare că una dintre rugăciunile Liturghiei alcătuite de el cere ca îngerii să însoțească slujitorii înainte de intrarea în Sfântul Altar, la începutul Jertfei euharistice. Ucenicul Proclu mărturisește că, în zilele slujirii Sfântului Ioan în Constantinopol, Sfântul Pavel îi era aproape, parcă pogorât din icoana din chilie, aprinzându-i mintea la tâlcuirea Epistolelor.

Râvna sa pentru Evanghelie i-a atras multe împotriviri, chiar și din partea unor așa-numiți frați de slujire. Au urmat învinuiri, depuneri și exilul. Dar Ioan nu a căutat spre oameni, ci către Mântuitorul Iisus Hristos, plecându-și capul înaintea prigonitorilor asemenea unui miel dus spre junghiere. În ciuda tuturor nedreptăților, a îndemnat poporul să-și păstreze rânduiala.

Îndată ce a părăsit cetatea Constantinopolului, un cutremur cumplit a zguduit capitala, iar numeroase întâmplări au arătat împărătesei Eudoxia că acesta era omul lui Dumnezeu, motiv pentru care l-a chemat înapoi. Însă ura împărătesei și a celor din preajma ei nu s-a stins. Au fost sărbători mari în care familia imperială a lipsit de lângă arhiepiscop, chiar și în ziua Învierii, acuzându-l că a fost așezat necanonic în scaunul arhiepiscopal.

A urmat din nou un alt exil, după ce suferise câteva zile de arest chiar în Reședința arhi­episcopală. Poporul s-a răsculat, iar în scurt timp un incendiu a distrus o parte din catedrală și din Palatul Senatului. Neînțelegând lucrarea lui Dumnezeu, familia imperială i-a acuzat pe ucenicii arhiepiscopului, care au fost la rândul lor urmăriți și prigoniți.

Pentru Sfântul Ioan, a început drumul isto­vitor al înstrăinării. La Niceea, Cucuz, în Arme­nia, zilele au fost marcate de foame și singurătate. Primea scrisori şi răspundea în cele mai alese și luminoase cuvinte, inspirate de iubirea și răbdarea Mântuitorului, rămânând puternice mărturii ale adevăratei viețuiri creștine până în vremea noastră.

Chiar și Episcopul Romei a încercat să îl ajute, iar numeroase intervenții au făcut ca arhiepiscopul exilat să fie mutat la Pitionita, pe malul Mării Negre, la poalele Caucazului.

Fără să țină seama de suferința lui, soldații îl obligau să meargă ore întregi pe drumuri anevoioase. Când au ajuns la Comana din Pont și s-au oprit lângă o capelă închinată Sfântului Vasilisc, Ioan, în timpul rugăciunii, a auzit că a doua zi avea să fie împreună cu Învățătorul său.

La Comana, Marele Ierarh a cerut veșmântul alb, s-a împărtășit și a rostit înainte de a sa mutare cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Era 14 septembrie 407.

Până la aducerea moaștelor sale în Capitală, în anul 438, locuitorii cetății nu au recunoscut alt episcop. Credincioșii au rămas legați de păstorul lor ca de un far în furtună; fidelitatea aceasta n-a slăbit până la întoarcerea cinstitelor odoare…

Printre ucenicii lui s-a aflat și un străromân, Ioan Casian, care a fost trimis la Roma, împreună cu Paladie, pentru a-l apăra. Ei au vorbit despre Ioan spunând: „Este slava episcopilor din Constantinopol, a cărui sfințenie, în vremea când nici un val al prigoanei păgâne nu se mai abătuse asupra creștinilor, i-a dobândit cununa muceniciei”. Paladie enumeră și câteva locuri în care au fost surghiuniți ucenicii sfântului.

În 1998, Patriarhul Bartolomeu a hotărât ca în data de 13 noiembrie să i se facă prăznuire și evlavioasei sale maici, Antuza.

Viața lui, privită în lumina cuvântului lui Amonas – ucenicul Marelui Antonie -, pare o tâlcuire vie a Sfintei Scripturi: sfinții mai întâi au tăcut în liniște, apoi au primit putere de la Dumnezeu, Cel ce Și-a făcut sălaș în ei.

Hrisostom împlinește, ba chiar întrece cuvântul lui Isaac Sirul – „E de preferat să cucerești curăția inimii decât să întorci neamuri întregi de la înșelăciunea idolatriei” -, întrucât a dobândit și curăția, și întoarcerea multor neamuri. În el, tăcerea din afară s-a împletit fără fisură cu liniștea lăuntrică, pregătind sălaş harului.

Păstrând acelaşi context teologic, Sfântul Simeon spune că pe Dumnezeu Îl poți vedea și în mijlocul cetății, dacă inima s-a așezat în pace; Hrisostom întărește acest adevăr cu glas părintesc: păstrează în inimă o încăpere tainică pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Cu astfel de învățături, el i-a chemat pe toți la o viețuire înaltă – chemare legitimă, fiindcă urcase el însuși mai întâi. Iubirea lui pentru oameni a fost fără rest și i-a călăuzit la slujirea sfinților Lui: „Nu Îl vezi pe Dumnezeu, ci îi vezi pe casnicii Lui, pe prietenii Lui, pe bărbații care au mare îndrăznire la El. Slujește-i și vei afla o mare mângâiere în durerea ta”. Calea cea mai scurtă spre această slujire rămâne dragostea de frați, în care se vede pecetea iubirii duhovnicești.

De aici și porunca inimii pe care o lasă: „Trebuie să simți durerea fratelui ca și cum ar fi a ta. Să plângi întotdeauna alături de fratele tău”, reluând, cu înflăcărare, cuvântul Marelui Pavel: „Bucură-te cu cel ce se bucură și plângi cu cel ce plânge”. De aceea, graiul lui nu se împuținează: e izvor care străbate veacurile și ne adapă și astăzi setea.

În fața chipului iconic al lui Ioan Gură de Aur, istoria nu e doar cronologie, ci chemare. Într-un veac grăbit, el ne arată că drumul începe în inimă: tăcere din afară, liniște lăuntrică, apoi cuvânt curat, milostenie fără zgomot și curajul de a iubi până la capăt. Când păstrăm în noi încăperea tainică a întâlnirii cu Dumnezeu, vedem mai limpede și orașul, și frații, și rănile lor – și învățăm să slujim sfinților Lui iubind pe cei de lângă noi.

Ziua sa de sărbătorire liturgică depășește simpla mențiune de calendar, invitând la o alegere de fiecare zi: să simțim durerea fratelui ca pe a noastră, să ne bucurăm cu cel ce se bucură, să ne ferim de vorbe deșarte și să risipim, pe cât putem, foamea și singurătatea lumii. Numai aşa cuvântul plin de har al Hrisostomului prinde viață în faptele noastre și devine lumină care nu se stinge.