Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
Învățăm necontenit din lucrarea misionară a slujitorilor sfintelor altare ale diasporei care, cu inima strânsă și pașii grei, au străbătut hotarele țării pentru a‑și ocroti frații risipiți în vânturile lumii.
Plecați, nu din răsfăț, ci din drag de neam și de Hristos, acești păstori poartă cu ei lumina unei credințe ce nu se stinge. Jertfa lor este cu atât mai importantă, cu cât pribegia a devenit, pentru mulți români, o pâine amară, dar necesară – un drum adesea fără întoarcere, într‑o Europă grăbită sau poate dincolo de Ocean, în locuri unde rădăcinile se prind mai greu și cu multă trudă.
Nu e ceva nou sub soare. Istoria lumii și a credinței a cunoscut dintotdeauna cărări îndepărtate și lacrimi în exil. Fiii lui Israel, poporul legământului, au pribegit și ei în pământul străinătății. În amurgul speranței, și‑au ridicat glasurile către Cel de Sus, nelepădându‑L, deși viața le ceruse asta cu duritate. Și‑au pus o întrebare care răsună și azi în inimile celor plecați: „Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?” (Psalmul 135, 4).
Aceasta e întrebarea care arde pe buzele multor români din diaspora. Și totuși, chiar și departe, între ziduri reci ori sub ceruri necunoscute, trebuie să găsim colțul de lumină și clipa de răgaz în care să‑I aducem Domnului ruga noastră.
În alte vremuri ale istoriei Bisericii strămoșești, unul dintre cei mai mari ierarhi pe care i‑a avut Moldova și pământul românesc, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2005, Sfântul Mitropolit Dosoftei, a murit printre străini. Acolo, înainte de a trece la cele veșnice, cu un oftat adânc și o seninătate ce sfida moartea, după ce a săvârșit Sfânta Liturghie, i‑a spus ucenicului său: iată unde am ajuns a muri! Un murmur de dor sfâșiat, dar plin de pace.
Într‑o luptă cu sentimentul de înstrăinare și cu nenumăratele probleme pe care le provoacă traiul departe de patria‑mamă se află și frații români din diaspora. Aceștia poartă tot timpul în sufletul lor o dispută nevăzută, dar atât de vie, între rănile plecării și nădejdea întoarcerii – chiar dacă întoarcerea nu e mereu fizică, ci mai ales una a inimii, prin credință și rugăciunea ce trece granițele.
Orice călătorie în diaspora românească – oriunde s‑ar afla ea – ne oferă un exemplu de dragoste și fidelitate față de credința ortodoxă a părinților și strămoșilor noștri, dar și de continuare a tradițiilor și obiceiurilor autentice ale poporului român. E o mărturie grăitoare despre felul în care fiii risipiți ai României își poartă credința ca pe o icoană de lumină, păstrând cu grijă, ca pe o comoară, tradițiile și obiceiurile moștenite din veac.
Am avut din nou prilejul să întâlnesc această tainică legătură în Postul Sfintelor Paști din anul mântuirii 2025, în inima Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei și Luxemburgului, mai cu seamă în sudul Bavariei, unde sufletul românesc bate cu putere printre munți și cetăți străine.
Părintele protoiereu Alexandru Nan, paroh la Biserica „Buna Vestire” din München, a îndreptat către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel dorința comunității parohiale ca în lăcașul său de rugăciune să ajungă un veșmânt ce a acoperit moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. Prin această cerere, născută din evlavia față de sfințitele odoare, credincioșii din Bavaria și‑au exprimat năzuința de a simți aproape prezența sfinților, ca pe niște prieteni cerești, însoțitori tainici ai călătoriei printr‑o lume adesea străină și obositoare. Astfel de gesturi nu sunt simple acte simbolice; ele sunt rugăciuni vii, întărite de credința comunităților care nu și‑au uitat rădăcinile. Sunt ancore care leagă cerul de pământ și ne aduc aminte că, oriunde ne‑am afla, suntem în grija celor care mijlocesc pentru noi înaintea Preasfintei Treimi.
Cu binecuvântare patriarhală, m‑am bucurat să duc veșmântul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, în Bavaria. A fost pentru mine și o întoarcere în timp, căci am revăzut locuri prin care trecusem în urmă cu două decenii, atunci fără zăbavă, venind din Elveția și grăbindu‑mă spre țară. Alături îmi erau, în acea călătorie, părinții de la Catedrala Mitropolitană din Iași. De asemenea, mai văzusem și altă dată în treacăt frumusețile Bavariei, făcând parte dintr‑o delegație care revenea de la hirotonia la Paris a Preasfințitului Părinte Marc Nemțeanul.
Spre deosebire de timpul petrecut atunci în Ținutul Castelelor, acum am avut răgazul necesar de a înțelege ceva mai mult din trăirile fraților români. Am ascultat glasul inimilor lor, am văzut lacrimi în ochi și nădejde în priviri și am înțeles, încă o dată, că dorul, credința și conștiința de neam sunt punțile care țin sufletul românesc întreg, chiar și departe de casă.
Primul popas a fost la Biserica „Buna Vestire” din München, o parohie întemeiată, după unele mărturii, acum aproape o jumătate de veac, iar după altele, chiar mai devreme, pe când comunitatea românească din zonă era încă firavă. Între timp, însă, ea a crescut, s‑a închegat și a înflorit, devenind un loc de apărare a credinței în inima Bavariei.
Cu trudă și jertfă, în ultimii ani, parohia a reușit construirea unei biserici maramureșene, în care tradiția românească se împletește cu simțirea duhovnicească. În duminici și sărbători, peste două sute de suflete își găsesc liniștea în sfântul lăcaș, iar, vara, curtea bisericii devine și ea altar sub cerul liber, primind alți credincioși în umbra rugăciunii.
Am ajuns acolo în ceas de seară, când biserica era învăluită în cântarea Deniei, iar Acatistul Bunei Vestiri – cea mai veche și prețuită rugăciune de laudă închinată Maicii Domnului – se înălța cu evlavie din inimile celor adunați. A fost ca o chemare tainică, o poruncă nevăzută care ne‑a purtat pașii și sufletul spre această biserică aflată sub ocrotirea Maicii Luminii. Împreună cu soborul de slujitori am săvârșit Denia Acatistului, simțind legătura profundă a credincioșilor parohiei cu Împărăteasa Luminii, care îi ocrotește mereu pe toți creștinii din zonă, de vreme ce în centrul Münchenului (Marienplatz) străjuiește statuia Maicii Domnului cu Pruncul, numită Coloana Mariei (Mariensäule), care a fost construită între anii 1638 și 1644 și declarată ocrotitoarea Bavariei după Războiul de Treizeci de Ani (1618‑1648).
După încheierea slujbei, la rugămintea părintelui paroh, am istorisit celor prezenți frânturi din virtuțile a doi mari rugători și cinstitori ai Maicii Domnului, Sfinții Paisie și Cleopa, luminători ai monahismului românesc și părinți duhovnicești ai unei epoci zbuciumate din istoria Bisericii noastre.
Am fost mișcat să descopăr cât de vii sunt chipurile lor în conștiința credincioșilor. Mulți dintre cei de față îi cunoșteau nu doar din cărți, ci din întâlniri directe, din amintiri păstrate cu evlavie. Alții îi descoperiseră prin scrierile și cuvintele lor de foc, iar un tânăr diacon slujitor al parohiei a mărturisit că a tradus în limba germană o parte dintre învățăturile Sfântului Cuvios Mărturisitor Cleopa Ilie – semn că sufletul românesc nu se lasă îngropat în uitare, ci rodește, chiar și în altă limbă, credința moștenită.
În cea de‑a doua zi a popasului, sâmbăta a cincea a Postului Mare, am săvârșit cu multă bucurie Sfânta Liturghie la Centrul Bisericesc Sfânta Cruce și Sfântul Calinic de la Cernica din München, unde se află reședința Preasfințitului Sofian (Pătrunjel) Brașoveanul, Episcopul‑vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului.
Am descoperit astfel un așezământ ce îmbină cu rară măiestrie frumusețea arhitecturală, rafinamentul spiritual și demnitatea românească autentică – demnitate pe care lumea de astăzi, din păcate, o ignoră adesea când vine vorba despre poporul nostru. Și totuși, în inima Europei, această lucrare dovedește că noblețea neamului nu a fost uitată, ci doar acoperită de timp.
Biserica ne aduce aminte de stilul arhitectural al voievozilor Basarabi din Țara Românească, purtând în zidurile ei ecourile katholikoanelor athonite armonios împletite cu viziunile contemporane imprimate de arhitecții care au dat viață unui neasemuit ansamblu. Tradiția și modernitatea se întâlnesc într‑un dialog firesc, profund, netulburat de granițe sau veacuri.
Sfânta Liturghie a fost săvârșită împreună cu Preasfințitul Sofian în paraclisul de la demisolul bisericii mari, ocrotit de Sfântul Proroc Moise și de Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat – călăuze ale poporului ales și ale poporului român. I‑am așezat în această ordine nu dintr‑o ierarhie a cinstirii, ci din respect față de rânduiala istoriei, știind că Apostolul Andrei rămâne, în sufletul românilor, ocrotitorul cel mai apropiat, icoana credinței primite pe meleagurile noastre.
Centrul eclesial de la München, cu reședința episcopală, așezământul parohial și celelalte oficii și încăperi ce îi dau contur, este unul dintre cele mai frumoase și bine închegate exemple de organizare bisericească din diaspora românească, poate chiar primul pe podium… Impunătoarea clădire reprezintă o realizare de mare amploare, născută din jertfă, care încă nu s‑a încheiat, căci lucrările continuă, așa cum continuă și lupta de zi cu zi pentru păstrarea credinței departe de țară.
În continuarea vizitei, am ajuns și la o parohie mai tânără, înființată în anul 2022, aflată la o oră distanță de mers cu mașina de München, în localitatea Miesbach. Comunitatea românească se bucură de o veche biserică, cu o istorie de peste 300 de ani, care a fost până în urmă cu scurt timp mănăstire de călugărițe, desființată îndată după anul 2000. Deși parohia este oarecum tânără, ea trăiește cu intensitate. Duminică de duminică, zeci, uneori peste o sută de suflete se adună sub bolta rugăciunii, oblăduite de un preot dornic să facă misiune. În glasul său se simte dorul de acasă și, în același timp, hotărârea de a fi aproape de cei care, deși departe de țară, n‑au părăsit niciodată cu totul hotarele ei.
Ca răspuns al dragostei credincioșilor față de sfinți, în Duminica a cincea a Sfântului și Marelui Post, comunitatea Parohiei „Buna Vestire” din München s‑a bucurat să primească veșmântul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, dăruit cu binecuvântare patriarhală din cetatea Bucureștilor. Aducerea acestui odor din inima capitalei României până în Bavaria este mai mult decât un gest simbolic, o punte de lumină între Țară și diaspora, o chemare de a rămâne uniți împreună sub ocrotirea sfinților.
Veșmântul a fost așezat alături de un alt odor sfânt: cel al mult‑milostivei Cuvioase Parascheva, grabnic ajutătoare și iubită nu doar în Moldova, ci și dincolo de granițele țării. Totodată, parohia se bucură și de o părticică din moaștele Sfântului și luminatului Andrei Șaguna, păstor neobosit și apărător al credinței străbune.
Această parohie, ca multe altele din diaspora, respiră prin lucrarea sa misionară: prin Liturghiile săvârșite cu evlavie, prin spovedaniile care se prelungesc până în miez de noapte, prin ostenelile sacerdotale care nu se măsoară în timp, ci în suflete întoarse și păstrate lângă Biserică. Aici, jertfa nu este povestită – este trăită.
Fericiți sunt cei ce se adună în jurul unei astfel de biserici și binecuvântați sunt păstorii care se străduiesc să țină vie flacăra credinței în inimile celor aflați departe de casă. Căci adevărata reușită a unei misiuni nu stă în ziduri și cifre, ci în faptul că, la mii de kilometri de România, oamenii încă vorbesc limba părinților, cântă colinde, învață rugăciuni și își cresc pruncii în credința strămoșească. Am convingerea că parohiile românești din diaspora sunt adevărate ambasade ale țării noastre. Chiar dacă nu sunt recunoscute la nivel oficial, ele devin spații sacre, pline de viață și sens, în care România nu este doar amintire, ci prezență. Aici se cântă pricesne, se rostesc nume și vieți de sfinți, se aude viersul dulce al colindului, iar cântecele celor veniți din țară se împletesc cu rugăciunile celor care își hrănesc rădăcinile sufletești tot în pământul strămoșilor.
Am poposit și la Innsbruck, în Austria, pe Valea Tirolului, într‑un loc de neasemuită frumusețe. Într‑un sobor numeros am săvârșit Taina Sfântului Maslu, descoperind cu neîmpuținată bucurie că protoiereul și parohul de acolo, Mircea‑Ioan Oniga, își are obârșia din aceeași zonă de unde provin și eu, despărțindu‑ne doar câțiva kilometri.
Apoi am urcat pe vârfurile Alpilor, deasupra granițelor dintre Austria și Germania, înălțând rugăciuni într‑o biserică aflată la 2.800 m altitudine, unde zăpezile nu se topesc niciodată. Prin acele troiene, la Schimbarea la Față, atunci când noi în țară ne resimțim de zăduful verii, preoții români slujesc Liturghia. Am poposit și în biserici mărețe, precum Domul din München, Biserica „Sfântul Petru” (veacul XIII), biserica iezuită Sfântul Mihail; aceasta din urmă adăpostește într‑un preafrumos relicvariu (sec. XVI) moaștele Sfinților Cosma și Damian, aduse din Italia pe teritoriul Germaniei, la Bremen, în secolul al X‑lea, iar peste veacuri, după Războiul de Treizeci de Ani (1618‑1648), cumpărate de principele Maximilian pentru Biserica „Sfântul Mihail” din München.
M‑am bucurat de minunatele priveliști de la Abația Ettaler, cu o vechime de 700 de ani, și am vizitat și alte locuri pe care le păstrez în inimă.
Călătoriile dincolo de hotarele țării noastre, mai ales în astfel de locuri, nu accentuează sentimentul de înstrăinare și îndepărtare de casă, ci întăresc convingerea că românii, oricât de departe s‑ar afla de țară, rămân aproape de Dumnezeu, de Biserică și de valorile neamului românesc.
Aici, în aceste biserici, în pământ străin, se aud cântările ca acasă. Și‑atunci întrebarea psalmistului – Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin? – capătă răspuns: cu dor, cu nădejde și cu inimă vie.
