Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
La puțin timp după trecerea din această viață a Sfântului Andrei Criteanul, la jumătatea veacului al VIII‑lea, Canonul de pocăință alcătuit de marele ierarh era deja cunoscut în Patriarhiile Ierusalimului și Constantinopolului, mai precis cetăților în care a slujit Sfântul Andrei Criteanul.
Există numeroase mărturii care arată că magistrala creație imnografică circula în manuscris și în Patriarhia Alexandriei și a Antiohiei, la Muntele Sinai și, mai târziu, la Muntele Athos.
Fără să știm cu exactitate când s‑a instituit în Țările Române rânduiala citirii Canonului Mare în Postul Păresimilor, considerăm că aceasta s‑a statornicit în cultul Bisericii noastre după apariția tiparului.
Literatura patristică și istorică oferă numeroase izvoare care vorbesc despre viața Sfântului Andrei Criteanul. La scurt timp după trecerea sa la Domnul, un învățat chestor (magistrat) și patriciu – bogat și bine situat în vremea lui -, Nichita, a scris primele pagini închinate Sfântului Andrei Criteanul. Din introducerea acestora aflăm cât de importantă este punerea în lumină a biografiei oamenilor iubitori de Dumnezeu.
Începându‑și istorisirea, Nichita patriciul ne spune: „Nu se cuvine a așeza vreodată lumina sub obroc, ci să o punem în sfeșnic pentru a lumina și altora”. Cu o astfel de intenție este prezentată viața Sfântului Andrei Criteanul, ca o lumină pentru fiii Bisericii.
Alte câteva istorisiri ale vieții lui sunt anonime, inclusiv un preafrumos encomion, care datează oarecum din aceeași perioadă cu a lui Nichita, din jurul anului 800. Remarcăm în scrierea lui Nichita, în câteva istorisiri anonime, în Sinaxarul constantinopolitan, în scrierea lui Macarie Makris, a lui Iosif Isihastul, Nicodim Aghioritul și în alte izvoare, interesul pe care urmașii, la diferențe chiar de sute de ani, l‑au arătat față de Sfântul Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Critului (Cretei).
La rândul nostru, ne manifestăm evlavia față de Sfântul Andrei, în primul rând ascultând preafrumoasele cuvinte ale canonului său, izvorâte dintr‑o inimă plină de smerenie și căință.
Rareori întâlnim asemenea cuvinte și stări care ne îndeamnă să aflăm aceeași formă de contemplație. Sfântul Andrei Criteanul ne amintește: „Adusu‑ți‑am aminte, suflete, de la Moise și de facerea lumii, și toată Scriptura cea așezată de acela; care îți povestește ție de cei drepți și de cei nedrepți”, spunând apoi: „din care celor de al doilea, adică celor nedrepți ai urmat, o, suflete, păcătuind lui Dumnezeu”. Canonul ne arată în câteva tropare că este o concluzie a vieții autorului.
Unii biografi ai Sfântului Andrei Criteanul spun că a alcătuit canonul în vremea viețuirii la Ierusalim, dar cele mai multe păreri sunt împotriva acestei afirmații. Între argumentele pentru scrierea târzie a Canonului, sunt cuvintele autorului.
La început, în Cântarea 1, Sfântul Andrei spune: „Din tinerețe, poruncile Tale, Mântuitorule, am lepădat și mi‑am trăit toată viața în pofte. Măcar la sfârșit, mântuiește‑mă!”. De asemenea: „Pe mine, cel lepădat înaintea ușilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrânețe nu mă lăsa în iad, ci mai înainte de sfârșit, ca un iubitor de oameni, dăruiește‑mi iertare păcatelor”.
Smerenia uimitoare a autorului este mesajul care transpare către noi din toate troparele Canonului. În Cântarea a 5‑a, smeritul autor mărturisește: „De voi cerceta faptele mele, mă văd întrecând pe toți oamenii cu păcatele, întru cunoștință, iar nu întru necunoștință”, arătând că aceste depărtări de la Dumnezeu s‑au făcut cu voia lui, nu din greșeală, bine știind că recunoașterea acestor stări aduce după ea și iertarea păcatelor.
În Cântarea a 8‑a, Sfântul Andrei Criteanul oferă câteva exemple de pocăință, îndemnându‑ne să urmăm lor. După ce sunt enumerate multe exemple din istoria Vechiului Testament, cu oameni care s‑au abătut de la voia lui Dumnezeu, greșind mult, iar unii dintre ei au rămas în această stare până la urmă, ni se oferă și exemple din Noul Legământ ale celor care au plâns cu amar pentru păcatele lor. Întoarcerea prin pocăință rămâne singura cale pentru toți creștinii până la sfârșitul veacurilor.
Se roagă stăruitor Sfântul Andrei Criteanul: „Ca tâlharul strig Ție, Doamne, pomenește‑mă”, amintindu‑ne că tâlharul a moștenit Raiul în ultima clipă. El și‑a îndreptat gândul de la păcat către Rai, văzând atitudinea Celui Care era răstignit împreună cu el.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tâlharul a învățat că Cel răstignit cu el nu era un om obișnuit. Era propriu numai împăraților să moară pentru supușii lor. Iar modul în care Mântuitorul a răbdat suferința crucii l‑a făcut să mărturisească și să dorească să fie pomenit întru Împărăția Celui Care era pe nedrept răstignit.
Tâlharul l‑a atenționat pe celălalt, cu care săvârșise fărădelegi: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n‑a făcut nici un rău” (Luca 23, 40‑41).
În Canonul Sfântului Andrei Criteanul este menționat și exemplul pocăinței Apostolului Petru: „Ca Petru plâng cu amar”, cu referire la lacrimile pe care acesta le‑a vărsat după ce s‑a lepădat de Mântuitorul. Domnul îi spusese verhovnicului că, mai înainte de a cânta cocoșul de trei ori, se va lepăda de Hristos. El n‑a admis prevestirea, dar, după ce a auzit cocoșul cântând, s‑a căit și, într‑adevăr, a plâns cu amar.
Sfântul Andrei ne învață să strigăm „Iartă‑mă!” cu vameșul Zaheu, a cărui întoarcere este greu de egalat. Atât de mult se bucurase acela de întâlnirea cu Domnul și de popasul în casa lui, încât a arătat pocăință ca nimeni altul. Cine ar mai oferi jumătate din avuția lui într‑o clipă? Și cine ar împărți cu cei nedreptățiți bunurile lui, asemenea vameșului care a dobândit astfel iertarea?
„Lăcrimez ca păcătoasa”, continuă Sfântul Andrei Criteanul. Lacrimi și mir a vărsat aceea pentru iertarea păcatelor ei, iar fariseul în casa căruia poposea avea gânduri străine și neprietenoase: „Dacă acest Om ar ști cine și ce fel de femeie este cea care se atinge de El…”
Mântuitorul, cunoscând cugetul lui, i‑a spus lui Simon o pildă despre iertare și i‑a amintit că celui care i se iartă mult, mult iubește…
Urmând exemplul unei femei stăruitoare și profund marcată de suferință, Sfântul Andrei Criteanul înalță rugăciune către Dumnezeu: „Să fie primită și tânguirea noastră, precum oarecând a cananeencei”.
Aceste îndemnuri sunt mai prețioase decât orice comentarii. Ele ne îndeamnă la schimbarea felului nostru de a fi în acest răstimp care ne pregătește pentru întâmpinarea sărbătorii Învierii Domnului.
În cuprinsul celor 250 de strofe alcătuite de Sfântul Andrei Criteanul, care constituie unul dintre cele mai bogate canoane din tezaurul Bisericii Ortodoxe, este subliniată cu atenție și necesitatea mărturisirii corecte a dreptei credințe. De puțin timp a fost descoperit un canon mult mai elaborat, cu aproape 1.000 de strofe, care ne invită, de asemenea, la trăirea frumuseților Ortodoxiei.
În cuvântările lui, multe la număr, o parte dintre ele încă needitate, Sfântul Andrei Criteanul pune accentul și pe mărturisirea dreptei învățături a Bisericii. Sunt păreri care spun că a participat la Sinodul VI Ecumenic. Nu știm cu exactitate dacă a fost așa, dar nu este exclus să fi fost prezent în anii 680‑681 la Constantinopol, împreună cu apocrisiarhul Gheorghe, reprezentantul locțiitorului Patriarhului Ierusalimului, Teodor.
Doar unul dintre biografi amintește în treacăt că Andrei Criteanul a participat la un sinod monotelit la începutul veacului al VIII‑lea, mai precis în anul 711. Într‑un cuvânt de învățătură la unul dintre praznicele închinate Mântuitorului ne arată dreapta învățătură a Bisericii, pregătindu‑ne și pentru întâmpinarea zilei de sărbătoare a dreptei credințe, Duminica Ortodoxiei.
Ne spune Sfântul Andrei Criteanul: „Hristos este cunoscut un singur Domn în două firi, închinat împreună cu Tatăl și cu dumnezeiescul Duh. Cel ce poartă două voințe și, deopotrivă, două lucrări. Cel ce de aici este cuprins, dar și necuprins, circumscris și necircumscris. Cel zugrăvit nouă mai întâi prin tipuri, apoi prin icoane și, prin ele, este închinat de noi ca și cum ar fi închinat prin intermediul trupului și Duhului. Cel zugrăvit în icoane de propriii lui teologi și de toți sfinții, și împărtășit tuturor deopotrivă și, de la icoane, slava ne aduce la închinarea Arhetipului, cum am fost învățați de tine, preadumnezeiescule Părinte Vasile, care scriai: «Cinstea adusă icoanei trece asupra Prototipului»”.
Din aceste cuvinte reiese acrivia dogmatică a Sfântului Andrei Criteanul, care, de altfel, a pus în lumină viața și mărturisirea unor sfinți teologi ai Bisericii, în special ale Sfântului Maxim Mărturisitorul și Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului. Sfântul Andrei rostește aceste învățături despre cele două firi ale Mântuitorului în fața credincioșilor săi, care treceau prin mari încercări, întrucât saracinii (arabii) năvăliseră în acel răstimp asupra lor și provocau mari tulburări în viața Bisericii. De aceea, Sfântul Andrei Criteanul spune: „De vom păzi dreapta credință, vom scăpa de spaima neamurilor și insulele vor primi izbăvire (cf. Is. 51, 5), făcând referire la insulele Bisericii care au acceptat înlăturarea icoanelor din pricina neorânduielii bărbaților nelegiuiți și care sunt primejduite de agareni, dacă e adevărat că insulele poartă chipul Bisericii, cum spune Isaia: «Înnoiți‑vă, insule, înaintea lui Dumnezeu» (Is. 41, 1)”.
Sfântul Andrei Criteanul a cunoscut în viața sa multe semne ale lui Dumnezeu, atât pentru el, cât și pentru credincioșii pe care i‑a păstorit. În primul rând, având în vedere lucrarea sa filantropică, care rămâne un strălucit model, a fost asemănat cu Sfântul Vasile cel Mare. Ni se spune că atât la Constantinopol, cât și în insula Creta s‑a ocupat de bolnavi îndeosebi, de cei săraci și de străini. Existau în insula Creta, unde a păstorit, la Gortina, case pentru bolnavi, săraci și călători. La fel, s‑a preocupat de slujirea celor nevoiași în Constantinopol, în vremea slujirii ca diacon.
Finalul vieții sale, survenit departe de eparhia unde și‑a desfășurat slujirea apostolică mai bine de un sfert de veac, ne arată că pe acest pământ suntem bieți călători. Întorcându‑se de la Constantinopol, în jurul anului 740, a ajuns în insula Mytilene, unde și‑a găsit sfârșitul. Întrebând unde se află corabia în călătoria către insula Creta, însoțitorul i‑a spus de localitatea Eresos. În acest loc ajungând, Sfântul Andrei i‑a spus ucenicului: „Aici trebuie să predau lui Dumnezeu chipul pe care mi l‑a dat”, rostind înțeleptele cuvinte lângă o biserică închinată Sfintei Anastasia, unde i s‑a descoperit mormântul la începutul veacului al XX‑lea. La scurt timp după moartea lui, majoritatea insulelor grecești pline de mărturiile unei îndelungate istorii creștine au fost cucerite de arabi și au trecut, peste veacuri, prin încercarea turcocrației. Cu toate acestea, unele dintre ele păstrează vechi monumente, mănăstiri și biserici, cum este și Biserica Sfintei Anastasia din Mytilene, recent renovată.
Modelul pe care ni‑l propune Sfântul Andrei Criteanul este plin de învățăminte.
Cerem de la Sfântul Andrei Criteanul, împreună călător cu noi în zilele urcușului Sfântului și Marelui Post al Paștilor, frânturi din a sa râvnă, smerenie, dragoste față de cuvintele Sfintei Scripturi, de adevăratele chipuri de pocăință care ne îndeamnă să plângem cu amar, ca și femeia cea păcătoasă, ca și Petru, să mărturisim asemenea tâlharului măcar în ultimul ceas, să avem stăruința femeii cananeence și atitudinea vameșului, având înaintea ochilor noștri sufletești chipurile și faptele bune, zugrăvite cu negrăită măiestrie și într‑un neîntrecut duh de smerenie de marele păstor și învățător al pocăinței, Sfântul Andrei Criteanul.
