Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
Cine ar putea șterge din amintirile noastre întâlnirile cu oamenii buni, inimoși, luminoși și totuși imperfecți, atât cât poate defini și percepe umanitatea anumite imperfecțiuni? Entuziasmul, dăruirea și slujirea se înalță mult deasupra inerentelor slăbiciuni sau neajunsuri pe care le poate observa cineva în viața cuiva.
Prezența lor, chiar și doar în amintire, ne umple inima de căldură și ne reamintește că frumusețea umană stă tocmai în această delicată împletire între strălucire și umbră, între putere și fragilitate. Imperfecțiunile nu sunt decât fisuri prin care strălucește și mai puternic lumina interioară, făcându‑i mai autentici și mai apropiați de noi.
Odată cu experierea comuniunii, spectrul cunoașterii persoanelor se extinde, adăugând universului interior o îmbogățire substanțială. Sufletul omului, care tinde să cunoască bine trăirile interioare ale semenilor, devine asemenea unui ținut care își mărește granițele, adăugând noi tărâmuri, pline de binecuvântare cerească!
Privind la chipul luminos al părintelui profesor Dumitru Popescu, continuator al Școlii de Teologie din București și personalitate cu o bogată experiență academică, teologică și culturală, atât în țară, cât și dincolo de hotarele ei, pun în lumină câteva gânduri pe care le consider esențiale în cunoașterea ilustrului dascăl al atâtor generații de preoți și arhierei.
Cea dintâi amintire este din timpul studenției mele la București.
Vremurile prin care au trecut atunci Biserica și întreaga societate erau grele și anevoioase. Era perioada sfârșitului de dictatură, cu urmăriri atente, supraveghere cvasipermanentă asupra Bisericii, bastionul de neînvins al regimului care se îndrepta spre agonie. Zilele petrecute la Institutul Teologic de Grad Universitar din București în 1989 îmi sunt proaspete și clare în minte, ca și cum s‑ar fi petrecut de curând.
Părintele profesor Dumitru Popescu era în acele vremuri rector. Numai Dumnezeu știe ce era atunci în inima sa, prin câte polemici, stări de întristare și tulburare a sufletului avea să treacă, împreună cu ceilalți profesori, colaboratori ai săi.
S‑a bucurat însă de darul mult‑așteptat al libertății după o perioadă greu încercată, pe care a reușit să o traverseze cu înțelepciune, poate și cu diplomație, având ajutorul lui Dumnezeu, întrucât consider că altfel nu ar fi răzbit.
Fără să manifeste o evlavie specială, își exprima dragostea de Dumnezeu într‑un limbaj propriu, ca un mărturisitor îmbrăcat în haine de senator roman, bine știind că unii dintre senatorii romani, cel puțin în perioada de sfârșit a prigoanei împotriva creștinilor, deși purtau toga specifică rangului lor, erau slujitori ai lui Dumnezeu în taină.
Părintele profesor Dumitru Popescu era un om al experiențelor duhovnicești tăinuite sub haina strălucitoare a funcțiilor importante pe care le‑a avut în acea vreme, însă, dincolo de rangurile pe care le putea obține un om într‑o perioadă ca aceea, trăirea autentică a credinței rămâne definitorie pentru personalitatea sa. Cuvintele sale, împletite cu o înțelepciune pătrunzătoare, dezvăluiau o profunzime duhovnicească rar întâlnită chiar și în cercurile teologice. Aceste calități nu erau rezultatul unei strategii de adaptare socială, ci roadele autentice ale unei vieți dedicate lui Hristos, trăită în intimitatea relației cu Dumnezeu.
Ne învăța, la interesantele cursuri de Dogmatică pe care le ținea, că Biserica Ortodoxă este păstrătoarea adevăratelor și înaltelor învățături, păzind neștirbită Dogma.
Singurul aspect pe care îl recomanda în mod deosebit, nu doar Bisericii din punct de vedere instituțional, cât mai ales slujitorilor ei, era exprimarea credinței, cultivată prin atenția față de trăirea și mărturisirea de fiecare zi!
Fiind student la București, l‑am întâlnit de câteva ori, iar într‑una dintre audiențele pe care mi le‑a acordat, în biroul rectorului, a fost neașteptat de binevoitor. I‑am amintit acest lucru peste câțiva ani, însă n‑am văzut pe chipul său un semn de apreciere sau bucurie.
Probabil avea cultivată o anume smerenie deprinsă de timpuriu în casa tatălui său, preot de veche tradiție, și mai apoi conturată prin lecturi, prin experiența de viață și întâlnirea cu mari personalități, chiar sfinți, de la care a învățat cu folos în acei ani. Astfel, smerenia sa nu era o virtute dobândită prin eforturi îndelungate, ci o stare de fire, transmisă de la înaintași și doar cizelată apoi, până când a devenit însăși esența personalității sale. Pentru el, gesturile de bunătate erau simple ecouri ale luminii lăuntrice, acte firești ale unei inimi dăruite lui Dumnezeu.
Amintirea de suflet pe care doresc să o fac cunoscută apropiaților părintelui profesor și membru de onoare al Academiei Române Dumitru Popescu este cea de la Mănăstirea Cetățuia din apropierea Iașiului, cetatea aflată pe șapte coline, aidoma Romei.
Eram slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași.
Bunul stareț de la Cetățuia, arhimandritul Mitrofan Băltuță, m‑a rugat într‑o zi să‑l însoțesc pe părintele profesor Dumitru Popescu la mănăstirea pe care o conducea, voievodala ctitorie a lui Gheorghe Duca, situată pe dealul cu același nume, unde minunatul peisaj desfășurat în fața ochilor oferă privitorului panorama întregii cetăți a Iașilor. Arhimandritul Mitrofan stărețea așezământul prin trudă și dragoste multă, reușind să‑i ofere frumusețea de odinioară, înnoind‑o în vremuri deloc ușoare.
Nu știam prea multe despre legăturile celor doi. Ajuns în chinovia de pe Dealul Cetățuii, alături de reputatul profesor, am remarcat bucuria negrăită a revederii, înțelegând că se cunoșteau de mult, din vremea studiilor la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, unde fuseseră nu doar colegi, ci și prieteni. Trecerea anilor îi păstrase însă aproape…
La acel ceas de seară, ca și în alte momente, mi‑a descris, cu multă delicatețe, lecția unei prietenii adevărate, nu a uneia afișate și enunțate, ci trăită deplin, cum trebuie să fie atașamentul dintre oamenii vremurilor noastre!
Ce frumos va fi să trăim vremurile când lucrurile vor sta așa! Ce sublimă ar fi țesătura tainică a existenței noastre dacă realitatea ar îmbrăca aceste veșminte ale idealului dorit!
Nu au fost importante bucatele servite în acea seară. Desigur, și acestea au un anumit rol într‑o întâlnire și mai ales într‑un moment deosebit al vieții vreunuia dintre noi. Însă cele mai importante au fost revederea celor doi vechi prieteni și pacea simțită atunci, de care‑mi amintesc cu bucurie mereu. Mesele împărtășite astfel devin prelungiri ale sufletului, spații privilegiate în care timpul își încetinește cursul, iar inimile se deschid una către cealaltă. Poate că bucatele nu erau cele mai gustoase, dar ele purtau căldura mâinilor care le‑au pregătit, gândul bun care a stat la plămădirea lor, și astfel au devenit purtătoare ale iubirii, punți nevăzute între suflete însetate de regăsire.
Avuseseră profesori celebri: Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, I.G. Coman, Ene Braniște, Teodor M. Popescu și alții. Cred că toți au fost amintiți în respectiva seară, când s‑au depănat amintiri peste amintiri și multe bucurii trăite împreună, ca tineri teologi, studenți ai unei promoții pe care nu exagerăm dacă o numim de aur.
Între absolvenții seriei respective se numărau monahi ajunși între timp ierarhi, călugări de vocație și stareți de mănăstiri, dintre care merită evocați, cu deosebit respect, arhimandriții Mitrofan Băltuță, Partenie Apetrei, Neonil Ștefan de la Frăsinei, Gamaliil Vaida de la Cozia și alții de neuitată pomenire.
Ce bucurie au manifestat părinții Dumitru Popescu și Mitrofan Băltuță la acea întâlnire! Și câte revederi nu au mai fost!
Sunt recunoscător Preabunului Dumnezeu că m‑a învrednicit să văd o asemenea revărsare de lumină și bucurie în viața Bisericii, prilejuită de regăsirea unor colegi care nu și‑au uitat menirea!
Părintele Dumitru Popescu a manifestat față de colegii săi, de ucenici, de apropiați și chiar față de necunoscuți o noblețe aparte, pentru care nădăjduiesc că Dumnezeu a privit cu drag către el, așa cum Mântuitorul Hristos a privit la un dregător care s‑a apropiat și i‑a adresat o întrebare, cu adevărat esențială, despre dobândirea Împărăției cerurilor: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 18, 18).
Cred că, de multe ori, părintele profesor Dumitru Popescu și‑a pus această întrebare. De multe ori, a răspuns și altora, întrucât, în felul său original de a fi și de a se comporta, le‑a vorbit semenilor – celor cu anumite demnități importante, dar și celor simpli, în egală măsură – despre iubirea fără margini a lui Dumnezeu, Care S‑a făcut om pentru noi.
În anii din urmă, m‑am bucurat mult de întâlnirea cu un academician care, de câte ori avea prilejul, îmi vorbea despre părintele Dumitru Popescu, dovadă că acesta a rămas nu doar în amintirea teologilor, a cinului monahal, a preoților, ci și în elita intelectualității românești.
Noi, pelerini pe drumul vieții, suntem chemați să devenim păstrători ai acestor comori sufletești, următori fideli ai chipurilor luminoase care ne‑au întărit în formarea noastră. Acești oameni rari, precum părintele profesor Dumitru Popescu, ne amintesc că măreția nu stă în funcții sau în recunoaștere, ci în capacitatea de a transcende epoca și limitările ei, de a rămâne fidel unui adevăr etern într‑o lume a permanentei schimbări. Ei sunt stele călăuzitoare în noaptea vieții, făclii aprinse ce luminează dincolo de moarte, dincolo de vremuri, dincolo de toate hotarele văzute.
Ce nestemate prețioase sunt aceste amintiri! Ce binecuvântare să fi întâlnit suflete care strălucesc etern în tezaurul memoriei noastre!
