Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
Întâmpinăm sărbătoarea Învierii Domnului, aducând ofrandă lui Dumnezeu prin post, rugăciune, milostenie și fapte izvorâte din iubire. Atunci când truda lăuntrică este purtată cu întreaga ființă, iar gesturile de renunțare ori suspin de rugăciune devin jertfă vie, inima noastră se deschide spre lumina, pacea și bucuria lui Hristos Cel înviat. În tăcerea nopții, când lumânările pâlpâie și sufletul se înalță precum mireasma tămâiei, simțim cum veșnicia atinge clipa și cum rănile se transformă în ferestre spre cer.
Din paginile de început ale Sfintei Scripturi, sunt puse înaintea ochilor inimii noastre chipurile lui Cain și Abel – doi frați, două atitudini, două jertfe, însă doar una primită. În înțelesul Noului Testament, jertfa înseamnă post cu smerenie, rugăciune cu lacrimi, inimă zdrobită și vie pentru Dumnezeu. Acestea sunt darurile care luminează drumul spre Înviere, când sufletul arde de dor după sfințenie. Ca valurile mării ce se sparg de țărm pentru a se întoarce mereu, așa sunt și căutările noastre, când inima devine altar și fiecare suspin o rugăciune nescrisă.
În tăcerea gândului și în căutarea arzătoare a lui Dumnezeu, descoperim că adevărata ofrandă este însăși schimbarea noastră lăuntrică, renunțarea la tot ce ne îndepărtează de Dumnezeu și întoarcerea spre Lumina cea neînserată. Precum pelerinul obosit care, ajuns la marginea deșertului, zărește fântâna vieții, așa și noi, în ceasul încercării, găsim în lacrima rugăciunii izvorul tămăduirii și al iertării. Prin colbul amintirilor și prin vălul timpului, sufletul nostru străbate Calea Crucii, purtând în taină dorul după Casa Tatălui cea plină de iubirea veșnică.
Prin nevoințe duhovnicești, ajungem să înțelegem că drumul Postului Mare nu este doar o perioadă de restricții, ci călătorie sfântă spre reînnoirea spirituală, pregătire a sufletului pentru a primi cu vrednicie marea taină a Învierii, când întunericul se destramă în fața Luminii, iar moartea este zdrobită de Viață.
Dintre toate virtuțile pe care Părinții Bisericii ni le recomandă în această perioadă specială, două se înalță aidoma unor stâlpi de foc pe calea către veșnicie: dragostea și bucuria. Nu ca simple trăiri, ci ca mod de a fi, ca semn al prezenței lui Dumnezeu în om. Aceste simțăminte erau vii în inima Sfântului Pavel, care le spune limpede fraților din comunitatea Corintului: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13).
În același timp, îndemnându-i pe credincioșii din Roma, care abia primiseră cuvintele Evangheliei, Apostolul Pavel le-a spus: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng (Romani 12, 15). În vremurile pe care le parcurgem este tot mai greu să ai puterea de a vedea în bucuria aproapelui propria-ți bucurie, în împlinirea sa o împlinire personală. De aceea, marii trăitori rămân mai mult decât actuali când spun că atunci când întâlnești un cunoscut cu nume bun, nu trebuie să-i umbrești renumele, întrucât fapta bună nu e doar ceea ce faci, ci și ceea ce alegi să nu rănești.
Așa cum raza de lumină pătrunde prin vitraliul bisericii și pictează culorile vieții pe dalele reci, la fel și dragostea se revarsă din inima deschisă, transformând pustiul sufletesc în grădină înflorită. Bucuria devine nu un simplu sentiment trecător, ci o stare permanentă a duhului, o candelă aprinsă în mijlocul furtunii, o mărturie vie că Hristos a biruit moartea.
Când lacrima noastră se unește cu lacrima celui încercat, când zâmbetul aproapelui devine oglinda fericirii noastre, înviem. A trăi în iubire înseamnă a trăi în Dumnezeu, iar bucuria împărtășită nu se împuținează, ci sporește, precum pâinea binecuvântată care, frântă, hrănește mai mulți și nu se sfârșește.
Adesea, constatăm, din propria experiență, din ce auzim sau vedem în jurul nostru, că foarte puțini se mai bucură cu cei care se bucură. De multe ori, fericirea celuilalt devine pentru mulți o povară, nu o lumină.
Sărbătoarea Învierii Domnului este a bucuriei – nu a unei bucurii egoiste, închise în sine, ci a unei bucurii care se revarsă și se dăruiește. Cât de plăcut ar fi ca bucuria celuilalt să devină și a noastră, care purtăm numele lui Hristos, fiind chemați să fim lucrători ai acestei bucurii – semănători de lumină în grădina inimilor.
Ea este veșmântul de nuntă cu care intrăm în Împărăția cerurilor, este candela aprinsă cu care întâmpinăm pe Mirele Hristos la miezul nopții pascale.
Asemenea grădinii înflorite care își împărtășește parfumul cu trecătorul obosit, bucuria autentică nu cunoaște granițe și nici posesiune, ci se revarsă, precum lumina dimineții, dăruindu-se tuturor fără să se împuțineze.
În adâncul sufletului care a descoperit taina bucuriei împărtășite se oglindește o rază din lumina neînserată a Împărăției, unde toate suspinele se transformă în cântare, iar lacrimile în mărgăritare neprețuite.
Din paginile Sfintei Scripturi învățăm însă și despre cei care n-au știut să se bucure, arătându-ne, prin negura tristeții cu care sunt înconjurate inima și mintea lor, cât de prețioasă este bucuria adevărată și cât de greu poate fi, uneori, s-o purtăm împreună.
Cain și Abel erau frați. Fiecare a oferit rodul muncii sale: Abel, din cele întâi-născute ale turmei, iar Cain, din roadele pământului, dar privirea Domnului s-a oprit doar asupra jertfei lui Abel. Nu darul în sine a făcut diferența, ci inima care o aducea. Când Cain a văzut că Dumnezeu a primit jertfa fratelui său, nu s-a putut bucura. S-a întunecat pe dinăuntru, iar acel întuneric a prins rădăcină. În loc să se smerească, în loc să vadă în lumina fratelui o rază care putea lumina și sufletul său, Cain a ales răzvrătirea. A ridicat mâna și a ucis. Și-a pus voia, ca altădată Lucifer, mai presus de a lui Dumnezeu, înălțându-se nu prin sfințenie, ci prin dispreț și invidie.
În taina smereniei ar fi răsărit calea luminii pentru Cain. Deschiderea inimii, precum o floare la prima rază de soare, a lăsat orgoliul să se topească precum ceața dimineții. Ar fi fost de ajuns să vadă în bucuria fratelui său o lumină ce putea încălzi și sufletul său, să îngenuncheze în rugăciune și să lase lacrimile smereniei să spele pământul din care culesese roadele. Doar atunci, în această grădină a sufletului, reînnoită prin iubire și bucurie împărtășită, Dumnezeu Și-ar fi coborât cu blândețe privirea, răspunzând inimii ce învățase cele mai de preț virtuți: să se bucure de fericirea aproapelui și să îmbrățișeze cu smerenie propria-i condiție.
Aceeași lipsă de empatie și aceeași iubire fraternă se pot vedea la frații lui Iosif, despre care vorbește referatul biblic. L-au vândut pe Iosif, chiar l-ar fi dorit mort, pentru faptul că era mai bun decât ei. Iosif avea să-L prefigureze pe Mântuitorul Iisus Hristos prin vinderea lui și prin trădarea fraților, cum s-a întâmplat cu Domnul când a fost vândut de unul din ucenicii Săi. Dincolo de toate acestea, Iosif a rămas iubitor față de frați și parcă i-a așteptat în fiecare zi…
Când Dumnezeu i-a adus aproape pe frații neiubitori și trădători, Iosif i-ar fi putut pedepsi, însă a avut iubire frățească… Când i-a întâlnit din nou, n-a cerut răzbunare, n-a ridicat mâna, ci a îmbrățișat. A arătat iubire celor care l-au trădat. Și astfel, în istoria lui, răsună ecoul unei iubiri desfăvârșită – iubirea Mântuitorului, Care, vândut și trădat, tot nu a încetat să iubească.
Jertfa Mântuitorului a fost însă supremă, dincolo de atitudinile celor pe care i-a întâlnit, în special a ucenicului pizmătăreț și nerecunoscător.
Așa s-a petrecut și cu ucenicii Mântuitorului, care erau zilnic alături de El, dar care încă nu învățaseră pe deplin taina bucuriei curate pentru binele celuilalt. Unii nu s-au putut bucura când alții străluceau prin cuvinte, fapte, fidelitate, sau chiar prin poziția pe care ar fi putut-o avea. Când mama fiilor lui Zevedeu, Salomeea, s-a apropiat cu îndrăzneală de Mântuitorul, cerând locuri de cinste pentru Iacob și Ioan în Împărăția cerurilor, Domnul a răspuns cu blândețe, dar ferm: „Nu știți ce cereți”. Nu pentru că cererea mamei ori a fiilor ei era greșită, ci pentru că măsura cerească nu se cântărește cu măsură omenească.
Evanghelia menționează însă un amănunt grăitor: ceilalți ucenici s-au tulburat. După această cerere, ceilalți ucenici nu-i priveau cu ochi buni pe Iacob și pe Ioan. Măsura omenească nu le îngăduia să cugete la cele înalte, să se bucure cu adevărat unii de alții, așa cum Învățătorul lor îi învățase. A fost nevoie ca Duhul Sfânt să se pogoare peste ei, să-i lumineze și să-i prefacă în oameni noi – să le dea vedere dincolo de orgolii, dincolo de ierarhii, acolo unde singura măsură este dragostea.
Cu puțin timp înainte de Pătimirea Mântuitorului, în Betania, Domnul a fost invitat în casa fariseului Simon. Acolo, în timpul prânzului, a venit o femeie având un alabastru cu mir de mare preț. Cu lacrimile căinței, unge picioarele Domnului și le șterge cu părul capului ei. O jertfă desăvârșită – o iubire care nu mai cere nimic, doar dăruiește. În șoaptele mirului revărsat și în tremurul mâinilor ei, s-a ascuns înțelepciunea inimilor care iubesc fără măsură, risipind totul pentru a găsi comoara ce rămâne neatinsă de molii sau de rugină.
Dar nu toți cei de față au înțeles. Iuda, cu inima strâmtă și sufletul vândut arginților, se ascunde în spatele grijii față de săraci. El fura din avutul pus în comun și, în loc să vadă frumusețea gestului femeii, a văzut risipă.
Nici Simon nu s-a bucurat. Chiar sub acoperișul său, unde ospățul devenise altar, mintea lui rostea în taină judecăți grele: „Dacă acesta ar fi proroc, ar ști cine e și ce fel de femeie se atinge de El…” (Luca 7, 39). Dar nu știa că acolo, în tăcerea aceea sfântă, se năștea o nouă viață. O femeie păcătoasă se ridica mai curată decât fariseul neprihănit în ochii săi.
Lacrimile femeii, precum picăturile de rouă cerească, au spălat nu doar picioarele Domnului, ci și propria-i inimă zdrobită. Hristos, privind dincolo de vălul judecății omenești, vedea ceea ce ochiul fariseului nu putea zări: nu un vas de alabastru spart, ci o inimă deschisă; nu o risipă, ci o curată ofrandă – dragostea care nu caută răsplată, ci doar iertare. În tăcerea înmiresmată se simțea deja mireasma veșniciei și a Evangheliei iubirii.
Din parfumul revărsat atunci peste picioarele Domnului se hrănește încă și astăzi flacăra credinței noastre, amintindu-ne că dragostea nu cunoaște măsură și că adevărata bogăție stă în capacitatea de a dărui totul fără rezerve.
Mântuitorul, cunoscătorul inimilor, nu l-a mustrat aspru pe Simon, ci i-a vorbit cu blândețea adevărului, care străpunge fără să rănească. „Simone, am să-ți spun ceva…” Și i-a rostit pilda celor doi datornici, ca o oglindă în care Simon să-și vadă propria lipsă de iubire. La final, Domnul a rostit judecata Sa nu cu tonul legii, ci cu duhul milei: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte (Luca 7, 47).
Simon n-a putut vedea darul ascuns în lacrimile femeii. Nu a știut să se bucure, dar Hristos a văzut mirul, lacrimile, tăcerea și le-a primit ca o pregătire a propriei Sale îngropări, o jertfă tainică adusă mai dinainte Celui ce avea să Se dea pe Sine pentru lume.
Mai mult decât gestul în sine, Hristos a privit adâncul inimii. Și acolo, unde alții au văzut păcat, El a văzut iubire. Nu doar Simon a fost tulburat, ci și invitații lui, care îndată au găsit cuvinte potrivnice: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? (Luca 7, 49).
Pe când buzele fariseilor șopteau judecăți amare, cerul întreg sărbătorea, într-o tăcere luminoasă, întoarcerea sufletului rătăcit. Căci Dumnezeu vede în lacrima pocăinței oglinda întreagă a veșniciei și se bucură pentru fiecare inimă care, în smerenie, găsește curajul să iubească.
Tot așa, în ținutul Gherghesenilor, bucuria vindecării a fost înăbușită de prețul porcilor pierduți. Atunci când Mântuitorul i-a eliberat de sub puterea celui rău, demonii, care erau în număr de câteva mii, au intrat într-o turmă de porci care se afla în preajmă, iar aceea îndată s-a aruncat în mare. Anunțați, locuitorii cetății au venit și și-au exprimat public nemulțumirea față de pierderea suferită. Pentru ei, porcii au însemnat mai mult decât doi frați izbăviți din lanțurile iadului. În loc de apreciere și mulțumire, a venit reproș. În loc de ospitalitate, alungare: „Au ieșit să-L roage să plece din hotarele lor”.
Unele inimi nu știu să se bucure de binele altora, pentru că sunt prea lipite de lucrurile care pier. Și Domnul, cu durere și răbdare, rostește: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? (Marcu 9, 19).
Nu e greu să înțelegem de ce nu L-au dorit. Prezența Lui ar fi tulburat așezarea comodă a unei vieți lipsite de profunzime. Dar acolo unde oamenii nu se bucură de izbăvirea semenilor, Dumnezeu nu rămâne cu forța. El iubește, vindecă, și pleacă în tăcere, așteptând un alt ceas – poate acela când inima va fi pregătită, în sfârșit, să se bucure.
Acestea sunt doar câteva dintre chipurile pe care Sfânta Scriptură ni le așază înainte de oameni care n-au știut să se bucure, care au ales suspiciunea în locul încrederii, judecata în locul iubirii, mândria în locul smereniei. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, recunoaștem că și noi, uneori, sau chiar mereu, ne alăturăm lor, poate nu cu fapta văzută, ci cu gândul ascuns, cu invidia mascată sub grija pentru dreptate, cu disprețul îmbrăcat în păreri „bine întemeiate”, cu lipsa de bucurie pentru împlinirea celuilalt, justificată prin comparații și presupuse superiorități.
Virtuțile bucuriei și dragostei față de semeni ne ajută să privim într-o altă lumină praznicul Învierii, nu ca pe o izbândă personală, sau doar eliberare interioară, ci ca pe o sărbătoare care se împlinește cu adevărat doar atunci când și ceilalți se bucură. Dincolo de orice în această lume, rămâne pilda iubirii; dragostea în adevăratul ei înțeles, nu ca sentiment, nu ca emoție trecătoare, ci ca lucrare sfântă și chemare permanentă. Ea este drum și destinație, scară și cer.
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că cel ce dorește să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu, încearcă să vorbească despre Dumnezeu Însuși. Dragostea este asemănarea cu Dumnezeu, pe cât este cu putință muritorilor. După însușire, ne spune același părinte al pustiului Sinaiului, e adâncul ființei, adâncul fără margini al îndelungii răbdări, oceanul smereniei.
Un suflet atins de săgeata iubirii a mărturisit, într-o taină de veghe și dor: De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii (Cântarea Cântărilor 5, 2).
Cel care iubește pe Dumnezeu a învățat mai întâi să-l iubească pe fratele său. Nu este cale spre cer care să ocolească inima aproapelui. Cel ce iubește pe aproapele nu rabdă vreodată pe cei care clevetesc și fuge de ei ca de foc. Cel ce zice că iubește pe Domnul, dar se mânie pe fratele său, se amăgește pe sine și nu se află în Dumnezeu.
Cuvintele despre dragoste din capitolul 30 al lucrării Sfântului Ioan Scărarul reiau cuvintele Evangheliei, iar Teologul iubirii ne spune clar că cel ce mărturisește că pe Dumnezeu îl iubește, dar pe fratele său îl urăște, mincinos este.
Sfântul Ioan Scărarul, în capitolul 30, arată chipul sublim al iubirii: iubirea dăruiește prorocia, iubirea pricinuiește minunile, iubirea este adâncul luminării, iubirea este izvorul focului, cu cât țâșnește mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor, iubirea e înaintarea veacurilor. Spune-ne nouă, frumoaso între virtuți, unde îți paști oile, unde te adăpostești la amiază?
Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut. Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei! De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii. Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar? Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit. Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii. Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat. Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc. (Cântarea Cântărilor 1-7).
Iar acum mi-ai robit sufletul și nu pot să suport flacăra ta!
Căci toți cei ce caută iubirea adevărată nu caută doar o virtute, ci pe Dumnezeu Însuși, Cel ce este Iubire.
Virtuțile despre care am vorbit nu sunt doar podoabe ale sufletului, ci pași ai întoarcerii. Ele îl pot ridica pe om, oricât de rău ar fi căzut, pe drumul greu, dar luminos, care duce spre bucuria Învierii. Este o cale deschisă nu doar celor drepți, ci și celor care s-au abătut, celor care nu știu să iubească încă, celor împietriți la inimă.
În această paradoxală îmbrățișare a neputinței noastre de către atotputernicia dragostei Sale, găsim curajul să sperăm, să căutăm lumina chiar și în cele mai adânci văi ale umbrelor, știind că nici o noapte nu este atât de întunecată încât să nu poată fi luminată de strălucirea Zorilor Învierii. Iubirea care a învins moartea ne învață să trăim cu adevărat, să trecem dincolo de frică și să înțelegem că, în cele din urmă, nu noi Îl găsim pe Dumnezeu, ci El ne găsește pe noi, cu nesfârșită răbdare și tandrețe, chiar în rătăcirile noastre.
În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel rostește un cuvânt care străpunge tăcerea veacurilor: Dar Dumnezeu își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoși (Romani 5, 7). Nu pentru cei curați, nu pentru cei vrednici, ci tocmai pentru cei căzuți, pentru cei ce-L răstigneau cu faptele, cu vorbele, cu uitarea. Acesta este paradoxul iubirii divine: jertfa nu vine ca răsplată, ci ca început al milostivirii.
Această iubire mai presus de înțelegere ni se așază dinainte cu dureroasă limpezime în slujba Sfintelor Patimi, în Joia cea Mare, prin glasul Antifonului al 12-lea, când Hristos Se adresează poporului Său – și, prin el, fiecăruia dintre noi: Acestea zice Domnul: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce Mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit. De acum nu voi mai răbda, chema-voi neamurile Mele şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul şi Eu le voi dărui viață veşnică”.
Cuvintele cântării nu exprimă doar mustrare, ci și o revelație: Dumnezeu nu Se apără, ci ne întreabă; nu strigă, ci ne lasă să observăm golul dintre binefacere și răspuns. Și totuși, din această tăcere sfâșietoare, din rănile adânci ale Celui Răstignit, izvorăște nu osândă, ci o iertare care nu se rostește cu vorbe, ci cu sânge. Cu mâinile întinse pe lemnul Crucii, Hristos nu cere, ci oferă.
În fața acestei iubiri, care nu se retrage nici când e alungată, care nu se închide nici când e trădată, nu mai rămâne nimic de spus, doar cutremurul unei inimi de piatră care începe, poate pentru prima oară, să simtă, să înțeleagă, să iubească.
În umbra Crucii, unde timpul se oprește și veșnicia își deschide brațele, descoperim că suntem mai mult decât țărână însuflețită – suntem vasele neputinței în care Dumnezeu a turnat nemărginirea harului Său.
Tăcerea iertării e glasul cel mai înalt al iubirii. Și din acea tăcere, care a făcut cerul să se întunece și pământul să se cutremure, ne cheamă Hristos și astăzi. Să nu mai răspundem cu fiere la milă, cu uitare la lumină, cu înstrăinare la dragoste, ci să ne întoarcem, cu toată ființa, căci El încă ne caută. Și încă ne iubește.
