Episcopul Slatinei și Romanaților, † Sebastian, a transmis o profundă scrisoare pastorală cu prilejul Nașterii Domnului din 2024, adresată clerului și credincioșilor din Olt. Tema principală a mesajului este răspunsul la întrebarea fundamentală: „De ce S-a făcut Dumnezeu om?”. Răspunsul este oferit printr-o reflecție teologică bogată asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care a coborât pe pământ pentru a ridica omul la comuniunea cu El.
Crearea omului – o lucrare a iubirii divine
În scrisoare, Episcopul Sebastian subliniază statutul aparte al omului în cadrul creației, comparativ cu îngerii. Îngerii au fost creați „cu mintea”, ca duhuri spirituale, în timp ce omul a fost creat „cu mâinile” lui Dumnezeu, fiind alcătuit din trup și suflet:
„Pe Adam l-a creat cu trup din pământ și cu suflet din suflarea Sa divină – dualitate ce avea să îi confere omului un statut aparte în cadrul creației.”
Această dualitate îl face pe om unic și îl cheamă la o comuniune liberă cu Dumnezeu. Însă, prin păcatul neascultării, omul a căzut din această comuniune, devenind „pământean rătăcitor” și supus morții.
De la cădere la mântuire
Episcopul explică faptul că, în urma căderii, omul nu a putut să-și depășească condiția de muritor și s-a îndepărtat tot mai mult de harul divin. Văzând această neputință, Dumnezeu a ales să Se întrupeze pentru a-l restaura pe om și a-i arăta „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).
„Văzând Domnul că oamenii… mai mult se înstrăinează de harul Său, a ales să vină pe pământ, într-o nouă încercare de a le arăta, de data aceasta, cu prețul propriei vieți, Calea, adevărul și viața.”
Prin nașterea, viața, moartea și învierea Sa, Hristos a dat un nou sens vieții și morții noastre, biruind moartea și redându-ne speranța vieții veșnice.
Dumnezeu a îmbrăcat firea omenească, nu pe cea a îngerilor
Episcopul citează Epistola către Evrei (2, 16), subliniind că Hristos nu a venit pentru îngeri, ci pentru om:
„Nu fire de îngeri, ci sămânța lui Avraam a luat.”
Aceasta arată iubirea deosebită a lui Dumnezeu față de om, prin care Domnul S-a identificat cu firea umană, ridicând-o mai presus de îngeri. Episcopul subliniază:
„Prin întruparea Sa, Dumnezeu a ridicat firea omenească mai presus de cea a îngerilor, căci El S-a făcut una cu ea.”
Astfel, prin Hristos, omul primește nu doar mântuirea, ci și îndumnezeirea, conform cuvintelor Sfântului Atanasie:
„Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca să-l facă pe acesta dumnezeu.”
Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu
Episcopul avertizează asupra indiferenței și înstrăinării lumii de astăzi față de Dumnezeu, comparând-o cu idolatria din vechime:
„Cum răspund unii semeni de-ai noștri acestei cinstiri de care l-a învrednicit Dumnezeu pe om? Se arată indiferenți sau prea puțin interesați de dragostea și prețuirea Sa.”
Episcopul îi îndeamnă pe credincioși să nu ignore dragostea lui Dumnezeu, ci să trăiască în comuniune cu El, având nașterea Domnului ca o „stea călăuzitoare, asemenea magilor”.
Nașterea Domnului – Taina renașterii noastre
În încheiere, Episcopul Sebastian subliniază că Nașterea Domnului este prilejul renașterii noastre spirituale. Viața Sa pe pământ trebuie să fie pentru noi un exemplu de trăire duhovnicească, iar jertfa Sa – fundamentul credinței și al mântuirii noastre:
„Să trăim Nașterea Domnului ca pe propria noastră renaștere, viețuirea Sa pe pământ să ne fie pildă de viață duhovnicească, iar îndumnezeirea firii noastre… să ne umple sufletele de bucurie.”
Episcopul încheie cu un îndemn la recunoștință, iubire și slujire devotată față de Dumnezeu, ca răspuns la iubirea Sa nemărginită.
ADEVARULBISERICII.RO publică integral Pastorala de Crăciun a Episcopului Sebastian:
”DE CE S-A FĂCUT DUMNEZEU OM? – Scrisoare pastorală la Nașterea Domnului
† S E B A S T I A N,
Episcopul Slatinei și Romanaților,
clerului și credincioșilor din ținuturile Oltului și Romanaților
SCRISOARE PASTORALĂ LA NAȘTEREA DOMNULUI
– 2024 –
DE CE S-A FĂCUT DUMNEZEU OM?
Preacuvioși și preacucernici părinți,
Preacuvioase maici și iubiți credincioși,
La Crăciun, sărbătorim Nașterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Unul din Treime, Iisus Hristos Domnul S-a făcut om. De ce a recurs El la această chenoză[1] și, mai ales, ce a însemnat întruparea Sa pentru noi, oamenii, sunt întrebările la care mi-am propus să răspund în cuvântul pastoral de anul acesta, pentru ca să înțelegem și mai bine importanța praznicului ce ne stă înainte.
Trebuie să precizăm, încă de la început, că lumea noastră nu este singura lume creată de Domnul. Mai întâi, Dumnezeu a creat lumea îngerilor, despre care se face mențiune în primul verset al cărții Facerea – „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” –, prin CER neînțelegându-se altceva decât „Ierarhia Cerească”, potrivit scrierii omonime a Sfântului Dionisie Areopagitul.
Pe îngeri, Dumnezeu i-a creat „cu mintea”. Adică, doar a gândit și i-a adus la ființă, fapt pentru care ei mai sunt numiți și minți sau duhuri înțelegătoare[2]. În schimb, pe om Dumnezeu l-a creat „cu mâinile” și cu însăși suflarea Sa, potrivit Scripturii: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere 2, 7). Astfel, dacă pe îngeri Dumnezeu i-a făcut ființe pur spirituale, pe Adam l-a creat cu trup din pământ[3] și cu suflet din suflarea Sa divină – dualitate ce avea să îi confere omului un statut aparte în cadrul creației.
Dumnezeu i-a creat și pe îngeri și pe oameni liberi, pentru că S-a dorit slujit și iubit de aceștia cu propria lor voință, iar nu din constrângere sau automatism. Acest fapt, însă, a comportat și riscul apariției răului în lume: atât prin răzvrătirea îngerilor răi, cât și prin păcatul neascultării protopărinților noștri. Căderea acestor două categorii de ființe a fost diferită: îngerii au căzut singuri, prin propria lor gândire și dorință, în timp ce oamenii au fost seduși sau înșelați de către un factor extern lor, diavolul (Facere 3, 1-7). Lucrul acesta a determinat și parcursul lor diferit ulterior: îngerii răi respingând orice idee de reabilitare, în timp ce oamenii au primit o a doua șansă, cu prețul morții celei trupești.
Așa au ajuns strămoșii noștri, din „cetățeni ai Raiului”, pământeni rătăcitori, „înjugați cu moartea”[4]. Au ales moartea în locul vieții și au ajuns să trăiască exilul pocăinței, al luptei pentru supraviețuire și al morții. Aceasta a fost noua cale pe care Dumnezeu le-a rânduit-o oamenilor după cădere, în vederea reabilitării și a răscumpărării lor din moarte.
Cunoscând neputința oamenilor de a-și depăși noua condiție, de pământeni muritori, Dumnezeu S-a făcut și El om.
Văzând Domnul că oamenii nu urmează această nouă cale, a pocăinței, ci mai mult se înstrăinează de harul Său – practicând idolatria și politeismul în locul monoteismului și căutând să-și făurească o lume după capul lor, o lume fără Dumnezeu –, a ales să vină și El pe pământ. „S-a întrupat din Fecioara Maria și S-a făcut om”, după cum rostim în Crez, într-o nouă încercare de a le arăta, de data aceasta, cu prețul propriei vieți, „CALEA, adevărul și viața” (In 14, 6). Ne-a arătat cum trebuie să ne „naștem din nou”, cum să trăim, care sunt adevăratele valori ale vieții și cum putem birui moartea. Prin viața și moartea Sa, Domnul a dat un nou sens vieții și morții noastre, „cu moartea pe moarte călcând” și redându-ne speranța vieții veșnice.
Dumnezeu a îmbrăcat firea omului, nu pe cea a îngerilor
Sfântul Apostol Pavel subliniază în Epistola sa către evrei că, întrupându-Se Domnul, „nu fire de îngeri, ci sămânța lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16), ceea ce arată prețuirea Sa deosebită față de om. Dumnezeu face, astfel, pentru noi, ceea ce nu a făcut pentru îngerii căzuți. Întruparea, viețuirea și moartea lui Hristos nu au avut alt motiv decât numai iubirea Sa nemărginită față de om: „Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In 3, 16).
Dumnezeu S-a născut pe pământ ca să ne naștem noi în Cer
Născut din veci din Tatăl, Hristos Domnul Se naște și a doua oară, pe pământ, „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”[5], arătându-ne că este necesar să ne „naștem și noi din nou”. Taina aceasta ne-a fost dezvăluită în convorbirea Sa cu fariseul Nicodim, când i-a vorbit despre nașterea noastră de Sus, prin apa Botezului și prin curățirea Duhului Sfânt: „Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus” și „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (In 3, 1-5).
Prin întruparea Sa, Dumnezeu a ridicat firea umană mai presus de firea îngerilor.
În Vechiul Testament, psalmistul David prezenta statutul omului „vechi”, de dinaintea întrupării Domnului, astfel: „Ce este omul că-Ți amintești de el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe el cu puțin față de îngeri” (Ps. 8, 4-5). Prin întruparea Sa, însă, Dumnezeu a ridicat firea omenească mai presus de cea a îngerilor, căci El S-a făcut una cu ea. Prin nașterea Sa a înnoit-o, prin viețuirea Sa ca om a înnobilat-o, prin moartea Sa a răscumpărat-o din moarte, iar prin înălțarea Sa la cer a îndumnezeit-o. Iată de ce, în Noul Testament, urmare identificării Sale cu noi, Hristos Domnul i-a încredințat pe ucenicii Săi, zicând: „Adevărat zic vouă că voi, cei care Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Mt. 19, 28). Mai mult, Apostolul Pavel spune că sfinții nu se vor învrednici să judece doar lumea, ci chiar și pe îngeri: „Nu știți, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumești?” (I Cor. 6, 2-3). Se va împlini, astfel, proorocia cu privire la statutul omului „nou”, restaurat prin Hristos: „dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6), profeție preluată de către Sfântul Atanasie cel Mare în scrierile sale și consacrată în sintagma: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca să-l facă pe acesta dumnezeu”[6].
Iată, dragii mei, ce fel de Dumnezeu avem și ce a făcut El pentru noi! Ne-a dorit atât de mult, încât a lăsat Cerul și a venit pe pământ. S-a întrupat ca om, a viețuit și a murit pentru noi, doar-doar ne va convinge că este absolut vital să ne refacem comuniunea cu El; să-L urmăm, să trăim ca El și pentru El. Ne-a iubit atât de mult încât ne-a înălțat, pe cei care-I slujim Lui, mai presus de îngeri, până la statutul de dumnezei după har.
Cum răspund unii semeni de-ai noștri acestei cinstiri de care l-a învrednicit Dumnezeu pe om? Se arată indiferenți sau prea puțin interesați de dragostea și prețuirea Sa, de slava la care este gata să ne înalțe. Resping Legea Sa sfântă și preferă, asemenea păgânilor de altădată, să-și trăiască viața fără El; să-și croiască o soartă și o lume a lor, departe de harul Său. Aceasta este tragedia lumii de azi, o lume care tinde să se înstrăineze tot mai mult de El, în ciuda planului Său dumnezeiesc cu noi.
Noi însă, cei care ne-am înnoit prin nașterea Sa, care ne-am botezat cu botezul Său și ne-am împărtășit de Duhul Său Cel Sfânt, să nu trăim și să nu murim fără El! Să nu-I ignorăm dragostea cu care ne-a iubit și să nu desconsiderăm slava la care dorește să ne înalțe, ci să ne facem din întruparea Sa stea călăuzitoare, asemenea magilor, iar din Crucea și Jertfa Sa Crez și mod de viață!
Să trăim Nașterea Domnului ca pe propria noastră renaștere, viețuirea Sa pe pământ să ne fie pildă de viață duhovnicească, iar îndumnezeirea firii noastre, desăvârșită prin ridicarea ei la cer, odată cu înălțarea lui Hristos-Omul de-a dreapta Tatălui, să ne umple sufletele tuturor de bucurie la acest praznic, de recunoștință, de mulțumire, de dragoste nemărginită și de slujire plină de devotament! Amin.
† S E B A S T I A N,
Episcopul Slatinei și Romanaților,
[1] Golire de Sine, deșertare de Sine (Filip. 2, 7), asumare iconomică a naturii umane.
[2] Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Edit. Sf. Nectarie, Arad, 2016, p. 276.
[3] În limba ebraică „adama” înseamnă pământ, pământean.
[4] Vezi Slujba înmormântării.
[5] Vezi Crezul.
[6] Sf. Atanasie, Patrologia Greacă, vol. 25, 192B.”
