Într-un mesaj profund și inspirator, PS Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei, a transmis pastorala prilejuită de sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos, subliniind importanța acestui moment sfânt ca început al înnoirii omului și al comuniunii dintre cer și pământ.
„Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este bucurie și binecuvântare. Ea ne descoperă temelia credinței creștine și începutul înnoirii noastre. Ea ne arată dragostea și generozitatea lui Dumnezeu pentru noi”, a transmis Preasfințitul Ioan Casian.
Întruparea – legătura dintre cer și pământ
În pastorala sa, PS Ioan Casian a evidențiat semnificația întrupării Fiului lui Dumnezeu, un act divin care „releagă cerul cu pământul” și deschide calea comuniunii dintre oameni și îngeri. Citându-l pe Sfântul Grigore Palama, Episcopul a subliniat că întruparea a fost cea mai potrivită cale aleasă de Dumnezeu pentru a mântui neamul omenesc, respectând libertatea de alegere a omului și slăbiciunile acestuia.
„Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu putea, desigur, să-l izbăvească pe om fără întrupare, dar ceea ce s-a potrivit cel mai bine cu firea noastră a fost să Se întrupeze, arătând astfel bunătatea creației și curăția firii omenești”, a explicat PS Ioan Casian.
Taina întrupării – o biruință asupra firii
Pastorala descrie întruparea ca un eveniment care depășește rânduiala firii omenești afectate de păcat. „Astăzi, Cel născut din Tatăl mai presus de minte și cuvânt, pentru noi Se naște din Fecioară”, a amintit Episcopul, citându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest act divin, a explicat Înaltpreasfințitul, arată că Dumnezeu s-a unit cu omul pentru a-l ridica la demnitatea de fiu după har și a-i deschide calea către viața veșnică.
O chemare la curaj și comuniune
Episcopul Ortodox Român al Canadei a adresat îndemnuri credincioșilor să urmeze exemplul sfinților și să trăiască bucuria comuniunii cu Dumnezeu. El a reamintit că anul 2024, dedicat pastorației bolnavilor și cinstirii sfinților tămăduitori fără de arginți, ne învață să purtăm greutățile altora și să găsim inspirație în viețile celor care au mărturisit credința în vremuri de încercare.
„Sărbătoarea Nașterii Domnului ne comunică felul în care Dumnezeu a găsit calea de a pune totul în rânduiala cuvenită firescului uman. Să trăim această bucurie cu entuziasm și curaj, arătând claritatea mărturisirii noastre în fața provocărilor lumii”, a spus PS Ioan Casian.
ADEVARULBISERICII.RO publică integral Pastorala de Crăciun a PS Ioan Casian:
”PASTORALĂ
LA PRAZNICUL NAȘTERII DOMNULUI, 2024
† IOAN CASIAN
din mila lui Dumnezeu
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei
Iubitului cler și dreptslăvitorilor creștini,
pace și bucurie de la Hristos Domnul,
iar de la noi, arhierească binecuvântare!
“Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinirea.” (Coloseni 1; 15, 17, 19)
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este bucurie și binecuvântare. Ea este momentul în care noi oamenii contemplăm lucrarea minunată a lui Dumnezeu cu noi pentru a noastră mântuire. Ea ne descoperă temelia credinței creștine și începutul înnoirii noastre. Ea ne arată dragostea și generozitatea lui Dumnezeu pentru noi.
Sf. Ioan Gură de Aur exclamă într-una din omiliile sale referitoare la această sărbătoare astfel: “Veniți să sărbătorim! Veniți să prăznuim! Străin e chipul sărbătorii, căci preaslăvit este cuvântul nașterii. Astăzi legătura cea veche s-a dezlegat, diavolul s-a rușinat, dracii au fugit, moartea s-a zdrobit, raiul s-a deschis, blestemul s-a pierdut, păcatul s-a alungat, înșelăciunea s-a izgonit, adevărul a venit, credința pretutindeni s-a răspândit și s-a lățit. Viețuirea celor de sus pe pământ s-a sădit, îngerii cu oamenii împreună viețuiesc, oamenii cu îngerii fără de teamă vorbesc.”[1] Iată felul în care trebuie să înțelegem roadele pe care acest mare eveniment al vieții creștine ni l-a adus și ni-l va aduce până la sfârșitul veacurilor.
Întruparea Domnului este evenimentul care releagă cerul cu pământul; întruparea Domnului Hristos înlătură piedica de veacuri pe care diavolul a ridicat-o împotriva neamului omenesc; ea desființează blestemul și înșelăciunea făcând să răsară adevărul; prin întrupare credința se răspândește iar îngerii cu oamenii comunică și conviețuiesc, lumea cerească și cea pământească se întâlnesc. Toate sunt reașezate în armonie și comuniune așa cum a fost gândul lui Dumnezeu din veșnicie referitor la buna și dumnezeiasca rânduială a lumii noastre consemnată în Sfânta Scriptură: “Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facere 1, 31)
De ce a fost nevoie de întruparea Domnului Iisus Hristos pentru îndreptarea și mântuirea noastră?
Sf. Grigore Palama răspunde la această întrebare în felul următor: “Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu Cel de mai înainte de veacuri, Cel necuprins și Cel atotputernic, Atotțiitorul, putea desigur și fără întruparea Sa să-l izbăvească pe om de moarte și de robia diavolului. Pentru că pe toate le poartă și le susține cu Cuvântul puterii Sale și toate sunt supuse stăpânirii Sale celei dumnezeiești și pe toate poate să le săvârșească. … Dar lucrul cel mai potrivit cu firea și slăbiciunea noastră, și care se potrivea cel mai bine și Celui ce-l lucra, era întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta era și după dreptate, căci nimic nedrept nu săvârșește Dumnezeu.”[2] Omul cade în păcat, în mortea și în robia diavolului. Dumnezeu putea restaura neamul omenesc prin singură atotputernicia Sa. Alegerea modului de a face lucrul acesta însă L-a făcut ținând cont de cea mai potrivită cale care să fie folositoare omului. Căderea omului nu era o piedică de nedepășit pentru Dumnezeu. Alegerea căii trebuia făcută în conformitate cu gravitatea și adâncimea căderii, cu starea prezentă a omului dar și cu cea respectării darului mare pe care Dumnezeu îl acordă omului întru început – libertatea de a alege.
Dumnezeu știa slăbiciunea omului dintru începuturi dar a prevăzut și felul în care, în cazul căderii, se va face restaurarea lui. Ea îl va ajuta pe om să-l recunoască pe Dumnezeu ca și Creator și Ocrotitor al său: “Dumnezeu, Cel care are toată stăpânirea, – spune Sf. Grigore Palama – când a făcut neamul oamenilor prin Cuvântul Său, a văzut și slăbiciunea firii lor; a văzut anume că aceasta nu va fi în stare să cunoască prin ea însăși pe Făcătorul, nici să dobândească înțelegerea Lui, devreme ce El este nefăcut, iar făpturile sunt făcute, și El este netrupesc, iar oamenii s-au plăsmuit jos, în trupuri; și că peste tot e mare lipsa de putere a celor făcute, pentru înțelegerea și cunoștința Celui ce le-a făcut. … Dumnezeu fiind bun îi face părtași de chipul Domnului nostru Iisus Hristos și-i zidește după chipul și asemănarea Lui, ca, printr-un astfel de har, cunoscând chipul, adică pe Cuvântul Tatălui, să poată să dobândească prin El înțelegerea Tatălui, și, cunoscând pe Făcătorul, să trăiască viața mulțumită și cu adevărat fericită.”[3] Între creatură și Creator există o diferență ontologică fundamentală – creatul și Cel necreat, făcutul și Cel nefăcut, cuprinsul și Cel necuprins. Înțelegerea și cunoașterea omului în ce Îl privește pe Dumnezeu depindeau de credință, de ascultarea poruncii date și de har. Viața autentică a omului așa cum a fost contemplată de Dumnezeu, Creatorul său, din veșnicie, depindea de harul dumnezeiesc reflectat în cuvânt și faptă. Prin îndepărtarea de acestea viața, înțelegerea și cunoașterea omului suferă o transformare care îi limitează relația cu Dumnezeu, îndepărtându-L de Acesta, și îi denaturează înțelegerea despre sine însuși.
De aceea era nevoie ca omul să fie făcut din nou părtaș chipului lui Dumnezeu – Domnul nostru Iisus Hristos – care urma să-l reclădească pe acesta și să-i dea posibilitatea de a se asemăna cu El. Prin aceasta omul avea să dobândească înțelegerea despre Dumnezeu Tatăl și despre viața veșnică.
Cel care era Singurul și Cel mai potrivit să vorbească de Dumnezeu Tatăl Cel veșnic cunoscându-L era Fiul: “Căci în nici un alt fel nu am fi putut învăța lucrurile lui Dumnezeu, – spune Sf. Irineu de Lyon – dacă Stăpânul nostru, existând ca și Cuvânt, nu ar fi devenit om. Căci nici o altă ființă nu avea puterea de a ne descoperi lucrurile Tatălui, în afară de Cuvântul Său propriu.”[4] Învățătura despre Dumnezeu și adevărata Lui cunoaștere și implicit a adevărata înțelegere a firii omenești nu putea fi descoperită de altul decât de Fiului lui Dumnezeu. El era singurul care fiind veșnic născut din Tatăl, și deoființă cu El și cu Duhul Sfânt, cunoștea deplin dumnezeirea, fiind El Însuși Dumnezeu, și ne putea împărtăși din această cunoaștere spre îndreptarea, vindecarea și mântuirea noastră. Drepții Vechiului Testament, prorocii și regii aleși de Dumnezeu au vorbit din încredințarea Lui, inspirați fiind de El. Dar Cel care avea să întărească tot ceea ce aceștia au spus și să împlinească totul nu putea fi altul decât Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Taina nașterii din veci a Fiului din Tatăl precum și taina întrupării Domnului Hristos din Fecioara Maria în timp depășesc înțelegerea și rânduiala firii: “Astăzi, – astăzi spune Sf. Ioan Gură de Aur – Cel născut din Tatăl mai presus de minte și de cuvânt, pentru mine Se naște din Fecioară, tot mai presus de minte și de cuvânt. Atunci S-a născut din Tatăl după fire mai înainte de veci, după cum știe Cel ce L-a născut. Astăzi se naște iarăși mai presus de fire, după cum știe harul Duhului cel Sfânt. Cu adevărat din Dumnezeu, Dumnezeu S-a născut și cu adevărat Același, din Fecioară, om s-a născut. Sus, Singurul Unul-Născut din Cel Nenăscut, jos, Singurul Același-Unul-Născut din singură Fecioara.”[5] Întruparea s-a făcut biruind rânduiala firii omenești pentru că aceasta era marcată de păcatul lui Adam și patimi.
Sf. Grigore Palama spune că întruparea s-a făcut prin îmbrăcarea firii noastre omenești de către Fiul lui Dumnezeu pentru arăta că Creatorul a făcut-o la început pe aceasta curată, fără de patimă. Păcatul și patimile au pus stăpânire pe firea omului datorită ispitei celui rău, căderii și îndepărtării omului de Dumnezeu: “Fiindcă, dacă nu s-ar fi întrupat în om Cuvântul care este de-a pururea cu Tatăl, – spune Sf. Grigore Palama -, s-ar fi crezut că păcatul există prin firea sa în om, căci din veci nu a fost niciodată om fără de păcat; și s-ar fi putut întâmpla să se strămute asupra Ziditorului osândirea, ca și cum nu ar fi fost El un Ziditor al celor bune (…) Din această pricină a luat Dumnezeu firea omenească, ca să o arate pe ea îndeajuns de nepăcătoasă și de curată, încât să se poată uni cu El prin ipostas și să dăinuiască dimpreună cu El în veci.”[6] Întruparea arată bunătatea creației făcute de Dumnezeu, a lumii noastre și a firii omului. Ea întărește cuvintele Scripturii și dovedește lucrarea inspirată a Duhului Sfânt în ea.
Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu se face pentru a-l purta pe omul care căzuse sub influența simțurilor și materialității la Cel nevăzut, Creatorul Său. Cunoașterea lui Dumnezeu de către om nu se va face doar prin cuvinte ci prin participare directă la Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu. Prin întrupare El va recrea această unitate dăruită de Dumnezeu la început lui Adam și chiar o va depăși: “Se biruiește firea, se biruiește și hotarul rânduielii, acolo unde voiește Dumnezeu – spune Sf. Ioan Gură de Aur. … Cel Unul-Născut, mai înainte de veci, Cel nepipăit, Cel curat, Cel netrupesc, a intrat în trupul meu cel văzut și stricăcios. Pentru ce? Pentru ca fiind văzut să mă învețe, și învățându-mă să mă povățuiască spre ceea ce nu se vede. … Pentru aceasta a îndurat ca să-L vedem cu trupul, ca să risipească îndoiala.”[7] În chip de negrăit, Dumnezeu Cel necuprins și nefăcut, se unește cu omul cel limitat și cuprins. În același chip de negrăit, în această unire după ipostas, omul este ridicat la demnitatea de fiu după har al lui Dumnezeu. Firea omului în Hristos se înveșmântează cu strălucirea ei de odinioară pe care ucenicii o întrevăd pe Muntele Taborului.
Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu firea noastră capătă o nouă viață și o nouă înțelegere. Ea devine locaș al Fiului lui Dumnezeu și participantă înțelegătoare după ipostas la lucrarea mântuitoare a Lui pentru om: “De asta ia trupul meu, ca eu să-I fac în minte loc Cuvântului Lui – spune Sf. Ioan Gură de Aur. Îmi ia trupul meu, ca să-mi dea Duhul Lui. Îmi dă și-i ia, ca să-mi dea visterie de viață. Îmi ia trupul meu, ca să mă sfințească. Îmi dă Duhul Lui, ca să mă mântuiască.”[8] Întruparea Fiului lui Dumnezeu înseamnă rectitorirea naturii noastre omenești. Mintea omului, îndepărtată prin ispita celui rău de la prezența și contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu, redevine locaș al acestei prezențe și-L privește pe Cuvântul ‘față către față’. O face așa cum o făcea Adam cel dintâi. Trupul cel purtător de moarte primește Duhul cel Sfânt și devine purtător de viața veșnică. Din trup muritor devine trup sfânt și sfințitor. Din trup lipsit de suflare duhovnicească și îndreptat spre moarte devine trup transfigurat părtaș al mântuirii. Întreaga fire omenească este pătrunsă – cuget, suflet și trup – de lucrarea răscumpărătoare, transfiguratoare și mântuitoare a lui Dumnezeu. Omul se apropie de statura duhovnicească pentru care a fost creat – adică chip și asemănare a lui Dumnezeu.
Iubiți frați și surori în Domnul,
Sărbătoarea Nașterii Domnului să ne fie ocazie de întărire și binecuvântare, de îndrăzneală și curaj în propovăduire. Hristos a venit și a locuit printre noi. Locuiește și acum prin har și prin Trupul și Sângele Său de care ne împărtășim în Sfânta Liturghie.
Anul 2024 dedicat pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți ne-a îndreptat atenția spre cei de lângă noi, cu slăbiciuni și neputințe, cu nevoi speciale și boli, dar și spre cei care ne dau curaj și ne inspiră în lucrarea aceasta de ușurare a suferinței și purtare a greutăților celor împovărați. Sfinții tămăduitori ne sunt călăuze, inspirație și ajutor. De asemenea, ne-am bucurat în mod special de canonizarea noilor sfinți martiri și mărturisitori români din temnițele comuniste. Pe unii dintre ei, credincioșii noștri i-au cunoscut personal și au primit de la ei binecuvântare. Ce poate fi mai extraordinar decât a trăi printre sfinți. Ei au fost și sunt sfinții zilelor noastre; ei fost sfinții generațiilor care ne-au crescut și ne-au transmis credința în Dumnezeu. La fel, și acum, sunt alți și alți sfinți care trăiesc printre noi. Pe unii îi vom cunoaște încă din timpul vieții pe alții doar în împărăția lui Dumnezeu. Fiecare sfânt este un chipul al lui Dumnezeu, fiu după har, Hristos la scară umană. Fiecare dintre ei ne dau curaj și ne întăresc arătându-ne că Biserica și Împărăția cerurilor nu este departe de noi; ea este chiar lângă și printre noi.
Să îndrăznim să purtăm pe umerii noștri ceea ce au purtat sfinții: greutățile vieții, suferințele provocate de cei potrivnici, persecuțiile sistemelor sociale sau politice fără de Dumnezeu și alte nenumărate dificultăți izvorâte din realitățile păcătoase ale vremurilor noastre. Să arătăm însă în același timp și bucuria comuniunii cu Dumnezeu și cu harul Său, curajul mărturisirii, claritatea deciziei venite din discernământul luminat de lucrarea Duhului Sfânt, din nevoința îndelungată a rugăciunii, a ostenelii trupești și sufletești.
Să trăim toate acestea cu bucuria, entuziasmul și așezarea care vin de la sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos care ne comunică felul în care Dumnezeu a găsit calea de a pune totul în rânduiala cuvenită firescului uman.
Cu ocazia sărbătorilor Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei, vă adresez urarea Sf. Ap. Pavel: “Harul fie cu voi cu toți! Amin” (Evrei 13, 25).
O sărbătoare a Nașterii Domnului întru har și bucurie!
Un An Nou binecuvântat!
Al vostru frate întru smerită rugăciune către Hristos Domnul,
† IOAN CASIAN
Episcopul Ortodox Român al Canadei
Saint-Hubert/Montreal 2024
____________________
[1] Sf. Ioan Gură de Aur. Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la Sfinți. EIBMBOR, București 2006, p. 29
[2] Sf. Grigore Palama. Omilii (vol. I). Ed. Anastasia, București, 2004, p. 221
[3] Sf. Atanasie cel Mare. Tratat despre întruparea Cuvântului. EIBMO, București, 2010, p. 152-154
[4] Sf. Irineu de Lyon. Împotriva ereziilor. Ex Fontibus, Jackson, MI, 2020, p. 508
[5] Sf. Ioan Gură de Aur. Predici, p. 25
[6] Sf. Grigore Palama. Omilii, p. 229-230
[7] Sf. Ioan Gură de Aur. Predici, p. 26
[8] Idem, p. 27”
