Un articol semnat de PS Benedict, Episcopul Sălajului
Când regele Solomon a dorit să ridice Templul Domnului, știa că Dumnezeu nu poate fi cuprins într-un loc. Dar tot el a simțit nevoia de a-I oferi un spațiu în care inima omului să se poată aduna. Descoperirea de la Dumnezeu a fost limpede: „Cerul și cerul cerurilor nu Te încap; cu atât mai puțin templul acesta… Dar ochii Tăi vor fi deschiși ziua și noaptea la acest loc pentru care Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo” (3 Regi 8, 27-29). Templul nu era pentru Dumnezeu, ci pentru om. Nu era zidit din orgoliu, ci din dor. Era un semn că omul are nevoie de un loc unde Cerul și pământul se pot atinge.
Așa se naște, în alt timp, și Catedrala Mântuirii Neamului. Nu din ambiție, ci din așteptare întru nădejde. Nu ca dovadă a puterii, ci ca răspuns la o sete de generații. Dumnezeu nu are nevoie de o catedrală, dar omul are nevoie de un loc în care să-și amintească de El, să-și adune privirea risipită, să-și regăsească orientarea. Într-o lume grăbită și tensionată, Catedrala Națională este un semn al liniștirii și al adunării, dar și o mărturie a faptului că Dumnezeu rămâne prezent în istorie, iar credința unui popor își poate asuma forma spațiului și a frumuseții.
Așadar, Catedrala Națională nu este doar a unui timp, ci a unui neam. Ea nu s-a ridicat pentru a demonstra ceva lumii, ci pentru a mărturisi ceva înaintea lui Dumnezeu. Poporul român, care de veacuri și-a purtat credința prin biserici de lemn, prin mănăstiri de piatră și prin cruci ridicate pe coline, avea nevoie de o biserică a sa, în care memoria, jertfa și nădejdea lui să se poată aduna la un loc. Catedrala este răspunsul unui popor la istoria sa. Este chipul rugător al unui neam care a înțeles că libertatea nu se trăiește doar în plan politic, ci și în plan spiritual, că unitatea nu este doar administrativă, ci euharistică, și că mântuirea nu este individuală, ci obștească. Ea adună în sine două mii de ani de credință, de lacrimi, de luptă și de cântare și le oferă un sanctuar. De aceea se numește Catedrala Mântuirii Neamului: pentru că ne amintește că un neam se mântuiește nu prin forță, ci prin sfințenie; nu prin ziduri, ci prin oameni care trăiesc în adevăr și iubire.
Lucrarea aceasta a fost gândită și purtată în inimă de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care, asemenea lui Solomon, a știut că a construi un templu înseamnă mai întâi a zidi un sens, o conștiință. Preafericirea Sa nu a ridicat doar un edificiu, ci a așezat în mijlocul poporului român o mărturie a credinței, o chemare la unitate și o invitație la a privi în sus. Într-o lume care riscă să trăiască fără repere, Catedrala Mântuirii Neamului este un act de memorie și de speranță. Ea leagă trecutul martiric al Bisericii de responsabilitatea prezentului și de chemarea viitorului.
Sfințirea picturii vine să împlinească această lucrare nu doar în formă, ci în duh. Mozaicul care acoperă pereții și cupolele nu e doar ornament, ci teologie în culoare. Este o „Liturghie vizuală”, în care lumina și materia se unesc pentru a vesti același adevăr: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14). În el vedem Biserica întreagă: patriarhi și profeți, apostoli și mucenici, sfinți din Răsărit și din Apus, dar și chipurile sfinților români care au luminat veacurile prin viața lor. Împreună, ei alcătuiesc un sinod al sfințeniei, un popor al luminii, o icoană a împărăției ce va să vină.
Între aceste chipuri se află și cei canonizați în vremea noastră – mărturisitori din secolul XX, monahi și preoți, sfinte femei care au transformat suferința în laudă, durerea în rugăciune. Ei nu completează istoria catedralei, ci o desăvârșesc. Pentru că, într-un fel tainic, aceste canonizări sunt tot atât de mari precum Catedrala însăși. Zidurile și sfinții se cer reciproc. Zidurile dau spațiu mărturiei, iar sfinții dau duh zidurilor. Nu poți avea o „Catedrală a Mântuirii” fără cei care au trăit mântuirea.
Sfințirea picturii nu închide lucrarea Catedralei, ci o deschide spre taina Trupului lui Hristos, care este Biserica. De acum înainte, fiecare chip de sfânt, fiecare scenă evanghelică, fiecare lumină a mozaicului devine o chemare la interiorizare. Catedrala nu ne cere doar să o privim, ci să o locuim în duh. Ea ne amintește că Biserica nu e un monument ridicat lui Dumnezeu, ci o viață primită de la El. Astfel, piatra devine mărturisire, culoarea – rugăciune, iar frumusețea – formă a adevărului. În adâncul ei, Catedrala Națională ne vorbește nu despre triumf, ci despre prezență. Despre un Dumnezeu Care, asemenea odinioară, Se lasă „cuprins” într-o casă, nu pentru că are nevoie de ea, ci pentru că dorește să locuiască împreună cu omul, mai ales în inima lui.
„Dumnezeu este în mijlocul cetății, nu se va clătina” (Psalmul 45, 5). Acesta este adevărul acestei zile: Catedrala nu e doar a neamului, ci a lui Dumnezeu din mijlocul neamului. Și fiecare dintre noi este chemat să devină parte din această zidire vie, pe modelul „pietre vii”, zidiți „ca să fim casă duhovnicească” (1 Petru 2, 5).
† Benedict
Episcopul Sălajului
