Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a vorbit despre îndepărtarea omului contemporan de Biserică, despre criza spirituală a societății, educația copiilor și importanța rugăciunii, în predica rostită duminică, 12 iulie 2026, după Sfânta Liturghie oficiată în Biserica Schitului „Sfântul Nicolae” din Giurgiu.
Slujba a fost săvârșită în Duminica a VI-a după Rusalii, zi în care la schit a fost prăznuit și Sfântul Paisie Aghioritul, unul dintre ocrotitorii așezământului monahal.
„Viața creștină nu cunoaște vacanță”
PS Ambrozie și-a exprimat bucuria de a-i vedea pe credincioși în număr mare, în pofida perioadei concediilor, a vacanțelor școlare și a examenelor.
Ierarhul a subliniat că prezența lor la biserică arată o înaltă conștiință eclezială și a arătat că, deși oamenii își pot lua concediu după un an de muncă, credința nu poate fi abandonată temporar.
„Putem avea concedii după un an de muncă, putem merge în vacanțe împreună cu copiii, dar în privința credinței nu există vacanță”, a spus Episcopul Giurgiului.
Acesta a amintit că, potrivit Sfinților Părinți, credincioșii trebuie să stea în biserică asemenea unor oameni aflați înaintea judecății lui Dumnezeu, pentru că la slujbe sunt prezente, în chip nevăzut, puterile cerești.
„În biserică coboară, cu adevărat, raiul pe pământ”, a afirmat PS Ambrozie.
Sfântul Paisie Aghioritul, „un ocean de bunătate”
O parte importantă a predicii a fost dedicată vieții și învățăturilor Sfântului Paisie Aghioritul, canonizat în anul 2015 de Patriarhia Ecumenică.
PS Ambrozie l-a descris drept un monah simplu și smerit, care, deși nu a fost preot sau ieromonah, a desfășurat o lucrare duhovnicească deosebită.
„El a fost un părinte simplu, un monah. Nu a fost ieromonah, nu a fost preot, dar a avut o lucrare extraordinar de mare”, a spus ierarhul.
Episcopul Giurgiului a evocat și o întâlnire pe care ar fi avut-o cu Sfântul Paisie înainte de moartea acestuia, în anul 1994, în timpul unui pelerinaj în Grecia.
„A fost un adevărat ocean de bunătate”, a afirmat PS Ambrozie, arătând că întreaga viață a sfântului a fost călăuzită de smerenie, iubire și renunțarea la egoism.
Ierarhul a amintit și atitudinea Sfântului Paisie în fața bolii. Suferind de cancer, acesta ar fi refuzat să-I ceară lui Dumnezeu vindecarea, spunând: „Câtă îndrăzneală să-I spun eu lui Dumnezeu ce să facă cu mine?”
Minunile Icoanei Maicii Domnului Prodromița
PS Ambrozie a vorbit și despre Icoana Maicii Domnului Prodromița, prăznuită în aceeași perioadă și păstrată la Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos.
Ierarhul a relatat istoria zugrăvirii icoanei și a amintit că pictorul Iordache Nicolau nu reușea să picteze chipurile Maicii Domnului și ale Pruncului Iisus. După o noapte de rugăciune, acestea ar fi apărut în mod minunat pe icoană, fără intervenția pictorului.
Episcopul Giurgiului a mărturisit că a văzut personal cum icoana se lumina în timpul slujbelor de noapte de la Schitul Prodromu.
„Acolo nu există curent electric în biserică, după vechea rânduială athonită, iar toate slujbele se săvârșesc la lumina candelelor, a făcliilor și a lumânărilor. Am văzut cu ochii mei, de multe ori, cum icoana se lumina în chip minunat”, a afirmat PS Ambrozie.
O copie a Icoanei Prodromița, adusă din Sfântul Munte, se află și în Catedrala Episcopală din Giurgiu.
Vindecarea trupească, legată de iertarea păcatelor
Pornind de la Evanghelia vindecării slăbănogului, Episcopul Giurgiului a arătat că ridicarea omului din boală este prezentată drept o consecință a iertării păcatelor.
„Observați că ridicarea din boală, vindecarea, este o consecință a iertării păcatelor”, a spus ierarhul.
PS Ambrozie a criticat atitudinea omului contemporan care nu mai simte nevoia spovedaniei și ajunge să creadă că nu are păcate.
„Ce facem însă cu omul contemporan, care nu mai cere iertarea păcatelor? Purtat de duhul lumii acesteia, de mentalitatea unei societăți secularizate, de indiferentism religios, de lipsa mersului la biserică și de lipsa unui duhovnic, omul de astăzi nu mai cere iertarea păcatelor”, a afirmat Episcopul Giurgiului.
El a subliniat că Hristos este „Doctorul sufletelor și al trupurilor”, Cel care îi dă preotului puterea de a dezlega păcatele și care lucrează, în chip nevăzut, și prin mâna medicilor.
„Îi numărăm pe degete pe cei care vin la biserică”
PS Ambrozie a atras atenția asupra stării de tulburare din societate și asupra diminuării prezenței credincioșilor la slujbe.
„Trăim vremuri tulburi, pentru că și oamenii sunt tulburați. Se vede și în biserică. Ați observat că îi numărăm pe degete pe cei care vin”, a spus ierarhul.
Episcopul Giurgiului a avertizat însă că și cei care merg la biserică pot cădea în ispita de a-i judeca pe cei care nu participă la slujbe.
El a comparat numărul redus al celor prezenți în biserici cu mulțimile care participă la festivaluri de muzică sau care umplu magazinele și centrele comerciale în zilele de sărbătoare.
„Există și o ispită pentru noi, cei care ne socotim bisericoși: aceea de a-l judeca pe celălalt, pe cel care nu vine la biserică”, a precizat PS Ambrozie.
„Viața este complicată, iar noi suntem complicați”
Ierarhul a vorbit și despre orgoliul, comparațiile și părerile exagerate pe care oamenii le au despre ei înșiși.
„Viața este complicată, iar noi suntem complicați, pentru că mintea noastră este plină de sofisme, de păreri înalte despre noi înșine, de comparații și de orgolii: «Cât sunt eu de deștept! Cât sunt eu de frumos! Cât sunt eu de bun față de celălalt!»”, a spus Episcopul Giurgiului.
PS Ambrozie a amintit că oamenii nu știu care dintre ei se vor afla, la Judecata de Apoi, între oile sau între caprele despre care vorbește Sfânta Scriptură.
El i-a îndemnat pe credincioși să nu-și piardă „verticala vieții” și să se pregătească duhovnicește pentru moarte, despre care a spus că nu reprezintă un sfârșit.
Critici la adresa societății lipsite de compasiune
Episcopul Giurgiului a evocat bătrânii de altădată, care își creșteau copiii în frica lui Dumnezeu, în respect față de oameni și în dragoste față de țară.
„Astăzi, din păcate, parcă ne-am înrăit. Există tot mai puțină compasiune. Există prea mult «eu», exact împotriva învățăturii Sfântului Paisie Aghioritul”, a afirmat PS Ambrozie.
Ierarhul a subliniat importanța comuniunii dintre oameni, într-o societate în care politicile, influențele publice și rețelele sociale contribuie adesea la dezbinare.
Apel la rugăciune pentru copii
PS Ambrozie le-a cerut părinților și bunicilor să se roage pentru copii și să se întrebe dacă au fost suficient de credibili prin propriul exemplu.
„Trebuie să ne întrebăm dacă noi am fost credibili în educația pe care le-am oferit-o. Dacă nu cumva am impus doar prin autoritate anumite lucruri, uitând că autoritatea nu convinge întotdeauna”, a spus ierarhul.
Acesta a arătat că tinerii vor înțelege mai bine sacrificiile părinților atunci când își vor întemeia propriile familii și vor avea copii.
Episcopul Giurgiului a evocat exemplul dreptului Iov, care se ruga pentru fiii săi, știind că tinerețea îi poate expune greșelilor.
„Este foarte important ca noi, cei care ne considerăm oameni maturi, și mai ales maturi duhovnicește, să ne rugăm pentru copiii de astăzi, ca Dumnezeu să-i ocrotească de toate ispitele”, a transmis PS Ambrozie.
„Strada îi poate fura și îi poate deruta”
Ierarhul a avertizat asupra influențelor care îi pot îndepărta pe copii de credință și de valorile primite în familie.
„Trăim vremuri în care trebuie să avem grijă de copiii noștri asemenea cloștii care își apără puii. Strada îi poate fura, îi poate deruta și îi poate îndepărta de valorile adevărate”, a spus Episcopul Giurgiului.
El i-a încurajat însă pe părinți să creadă că educația religioasă primită în copilărie și rugăciunile familiei vor rămâne în sufletele celor tineri.
„Ceea ce ați sădit în ei prin rugăciune și prin credință, odată cu laptele de la sânul mamei, prin faptul că i-ați adus de mici la biserică, rămâne în sufletul lor”, a afirmat PS Ambrozie.
„Rugăciunile mamelor nu se pierd niciodată”
În încheierea predicii, Episcopul Giurgiului a vorbit despre rugăciunea mamelor pentru copiii lor, amintind cuvintele potrivit cărora „nu pot pieri fiii atâtor lacrimi”.
„Mamele se roagă pentru noi cât sunt pe pământ, iar după ce pleacă la Domnul continuă să ne ocrotească din cer”, a spus ierarhul.
PS Ambrozie i-a îndemnat pe credincioși să vină la biserică, să aprindă candele pentru părinții lor și să se roage pentru pace, pentru iertarea păcatelor, pentru țară și pentru cei care o conduc.
„Să ne țină Dumnezeu pe toți în pace, în credință și să ne ierte păcatele”, a încheiat Episcopul Giurgiului.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, la data de 12 iulie 2026, în Duminica a VI-a după Rusalii, după Sfânta Liturghie oficiată de Episcopul Giurgiului în Biserica Schitului Sf. Nicolae din Giurgiu:
„Iubiți credincioși și credincioase,
Ne bucurăm în mod deosebit că ne revedem astăzi la Schitul „Sfântul Ierarh Nicolae”, după hramul Sfântului Efrem cel Nou, iar de această dată la hramul Sfântului Paisie Aghioritul, cei doi ocrotitori ai schitului, hramuri noi adăugate celui vechi și istoric, închinat Sfântului Ierarh Nicolae, mare făcător de minuni.
Îngăduiți-mi să vă spun că sunt extrem de bucuros văzându-vă în număr atât de mare. Nu mă așteptam să fiți prezenți atât de mulți, deși este perioada concediilor și a vacanțelor școlare. Încă se desfășoară examene de admitere și evaluare, atât pentru învățământul preuniversitar, cât și pentru cel universitar. Cu toate acestea, iată că ne revedem astăzi la biserică, iar acest lucru este demn de toată lauda.
Așa cum îmi place să spun adeseori, aceasta arată o înaltă conștiință eclezială pe care o au enoriașii, fiii duhovnicești ai părinților păstori din parohii, iar în cazul de față ai părintelui Nicolae, arhimandritul și păstorul acestui schit istoric și minunat, în care au slujit preoți vrednici. Vi-i amintiți, desigur, și păstrați legătura cu părintele Marinică Zotea, cu părintele Narcis Aldescu și, bineînțeles, cu părintele nostru duhovnic, Nicolae Matei.
Astăzi este ziua de prăznuire a Sfântului Paisie Aghioritul, unul dintre sfinții recent canonizați. El a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, de către actualul întâistătător, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.
A fost o mare bucurie pentru credincioșii care deja îi citeau cuvintele duhovnicești, tipărite la diferite edituri. Nu le voi pomeni acum, pentru a nu face reclamă, însă cărțile au fost foarte apreciate. Cuvintele părintelui Paisie au impresionat prin felul în care acesta a înțeles iubirea și a trăit-o, iubire care i-a definit întreaga existență până în clipa în care și-a dat obștescul sfârșit în mâinile Creatorului, pe Care L-a iubit atât de mult. Acest lucru reiese și din epitaful aflat la mormântul său, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul”. Este un epitaf foarte simplu, dar alcătuit din cuvinte pline de har. Acolo se spune: „Aici încetează viața mea și respirația mea. Sunt bucuros că îl am alături pe părintele meu”, referindu-se, desigur, la Sfântul Arsenie Capadocianul, cel care l-a botezat în Farasa Capadociei, acolo unde s-a născut în anul 1924.
Părintele Paisie se roagă, așa cum arată epitaful, Mântuitorului și Maicii Domnului să mijlocească pentru ticălosul său suflet. Atât de smerite sunt cuvintele pe care le-a lăsat.
Eu nu știam că acest epitaf fusese deja tradus de părinții români de la Schitul Lacu. Fiind în Grecia în perioada canonizării sale, în anul 2015, încercam împreună cu vrednicul de pomenire protopop Sabin să traducem textul din limba greacă și nu reușeam să înțelegem la cine se referă atunci când vorbește despre „părintele meu”, pentru că termenul nu era scris cu majusculă și nu părea să indice pe Tatăl Ceresc.
Mai târziu ne-am dat seama că era vorba despre Sfântul Arsenie Capadocianul, cel care, spune el în epitaf, se sălășluiește acolo, la mănăstire.
În Halkidiki există și o mănăstire închinată Sfântului Arsenie Capadocianul. De acolo, de la părintele Teoclit Bolcas, am primit părticele din moaștele celui care l-a botezat pe Sfântul Paisie Aghioritul, iar acestea au fost dăruite bisericii pictate de părintele Arsenie Boca de la Drăgănescu.
Bucuria noastră este foarte mare, pentru că am reușit să-l cunoaștem pe părintele Paisie Aghioritul prin cărțile scrise despre el, prin cuvântările sale, multe dintre ele înregistrate pe bandă magnetică, precum și prin câteva filmări video foarte scurte realizate la Sfânta și Marea Mănăstire Vatoped.
Într-una dintre acestea se vede cum, atunci când Patriarhul Ecumenic vine în vizită, bunul părinte Paisie stă smerit în tinda bisericii, așa cum i-a fost întreaga viață. Toți ceilalți părinți cuvioși îi fac loc și îl aduc în față pentru a primi binecuvântarea Patriarhului Ecumenic.
Și Patriarhul Ecumenic coboară din tronul înalt arhieresc și îl îmbrățișează pe părintele Paisie Aghioritul. El a fost un părinte simplu, un monah. Nu a fost ieromonah, nu a fost preot, dar a avut o lucrare extraordinar de mare. Extraordinar de mare.
A viețuit atât la Mănăstirea Stomio din Konitsa, aproape de granița cu Albania, cât și, mai apoi, în Sfântul Munte Athos, la Chilia Panaguda. Din tinerețe a intrat în monahism. Înainte de aceasta și-a îndeplinit stagiul militar, unde a fost transmisionist. De la mama sa a învățat să fie întotdeauna smerit, să nu caute niciodată să fie primul. Aceasta a fost învățătura lui de căpătâi și cea care l-a călăuzit întreaga viață.
A fost un adevărat ocean de bunătate.
Cred că înainte de mutarea sa la Domnul, în anul 1994, și eu, împreună cu părinții de la Mănăstirea Crasna, aflați într-un pelerinaj la mănăstirile din Grecia, l-am cunoscut pe acest bunic, „papous”, cum îi spun grecii, care stătea smerit și modest, asemenea unuia dintre monahii obștii de maici.
În anii în care am fost la Salonic pentru studii postuniversitare, am mers adeseori în Sfântul Munte Athos și am cunoscut părinți români și greci care l-au cunoscut nemijlocit.
Părintele Paisie a primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii, pentru că smerenia este un dar extraordinar. Nu oricine ajunge să trăiască adevărata smerenie în inimă. El spunea mereu să lăsăm ego-ul deoparte, să nu spunem „eu”, ci „noi”, pentru că trebuie să ne raportăm întotdeauna la comunitate.
Sunt nenumărate mărturii despre minunile pe care le-a săvârșit atât în timpul vieții, cât și după mutarea sa la cele veșnice.
A trecut prin suferința unui cancer cumplit. Cei apropiați îl îndemnau să se roage lui Dumnezeu să-l vindece, dar părintele răspundea cu smerenie: „Câtă îndrăzneală să-I spun eu lui Dumnezeu ce să facă cu mine?”
La fel a fost și Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, un alt mare sfânt contemporan, ale cărui învățături sunt similare cu cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care vorbea atât de frumos despre familie.
În esență, învățăturile Sfântului Paisie Aghioritul au fost despre iubire, despre iertare și despre smerenie. Toate acestea se vedeau în viața lui și în faptele sale.
Când veneau pelerinii la Chilia Panaguda, unde a viețuit în Sfântul Munte, părintele îi primea cu aceeași dragoste. Înainte de a se așeza acolo, peregrinase pe la multe mănăstiri și schituri, cunoscând numeroși părinți îmbunătățiți, inclusiv pe părinții români de la Schitul Prodromu, de la chiliile românești din Lacu, din Capsala și din alte locuri.
Poate că nu este întâmplător faptul că pomenirea lui se face astăzi, când în calendar prăznuim și Icoana Maicii Domnului Prodromița, de la Schitul românesc Prodromu, una dintre cele mai frumoase icoane ale Ortodoxiei.
Este adevărat, nu este cea mai veche, precum icoana Sfintei Ana sau cea de la Mănăstirea Bistrița ori icoanele dăruite de împărații bizantini Paleologi domnitorilor Moldovei, dar este o icoană cu totul deosebită.
Pictorul Iordache Nicolau a realizat mai întâi veșmintele, după rânduiala iconarilor, deoarece în iconografie întâi se pictează veșmintele și abia la urmă mâinile și chipurile, ceea ce se numește „carnație”.
Nu reușea însă să zugrăvească chipul Maicii Domnului. Seara a acoperit icoana cu un ștergar și s-a rugat Maicii Domnului. Dimineața, când a ridicat acoperământul, a găsit chipurile deja zugrăvite în chip minunat, acheiropoietos – adică nefăcute de mână omenească, cum spune limba greacă.
De atunci, icoana, pictată la dorința ctitorilor Schitului românesc Prodromu și purtată prin țară, pe la Galați, până la Sfântul Munte, a început să săvârșească numeroase minuni.
Cunoașteți, desigur, urmărind emisiunile Trinitas TV sau mergând în pelerinaj împreună cu părintele Nicolae Matei ori cu părintele Chivu, că această icoană, Prodromița, care poartă numele schitului, este cu adevărat măiastră și de o frumusețe greu de descris.
Avem și noi o copie a acestei icoane, adusă de smerenia mea din Sfântul Munte, de la Schitul românesc Prodromu, și așezată în noua Catedrală Episcopală din Giurgiu, unde astăzi este hram. Vă invit, când aveți timp, împreună cu familiile dumneavoastră, să mergeți să vă închinați acestei frumoase icoane, copie fidelă a originalului.
La Schitul Prodromu am slujit de multe ori și am hirotonit părinți români, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic și a Patriarhului României. Am văzut cu ochii minunile. În timpul tunderilor în monahism sau al hirotoniilor, icoana se lumina în chip minunat în timpul nopții.
Acolo nu există curent electric în biserică, după vechea rânduială athonită, iar toate slujbele se săvârșesc la lumina candelelor, a făcliilor și a lumânărilor. Am văzut cu ochii mei, de multe ori, cum icoana se lumina în chip minunat. De asemenea, în vremuri de tulburare, când părinții călugări erau nevoiți să plece din mănăstire, icoana se întuneca și parcă se întrista asemenea unei mame bune.
Foarte multe copii ale Icoanei Maicii Domnului Prodromița, pe care o prăznuim astăzi, mai exact minunile pe care le-a săvârșit încă de la zugrăvirea ei cea nefăcută de mână omenească, au fost aduse în bisericile și mănăstirile din țara noastră.
Astăzi este și un eveniment deosebit în viața Bisericii Ortodoxe Române. După calendarul vechi, neîndreptat, este sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, o sărbătoare foarte dragă și Sfântului Paisie Aghioritul.
La Chișinău este întronizat noul Mitropolit al Basarabiei, Arhiepiscop al Chișinăului și Exarh al Plaiurilor, în persoana Înaltpreasfințitului Părinte Antonie. În vârstă de 63 de ani, de profesie medic, nu doctor în teologie, s-a călugărit în anul 2004, iar patru ani mai târziu a fost ales Episcop de Bălți, unde a desfășurat o frumoasă lucrare pastorală.
La ședința Sfântului Sinod din 2 iulie, desfășurată în ziua prăznuirii Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, a fost ales Mitropolit al Basarabiei, iar astăzi este întronizat pentru a-i păstori pe românii basarabeni.
Noi, cei care ne numim credincioși și mărturisitori ai credinței ortodoxe, trebuie să înțelegem că viața creștină nu cunoaște vacanță. Putem avea concedii după un an de muncă, putem merge în vacanțe împreună cu copiii, dar în privința credinței nu există vacanță.
La biserică venim întotdeauna. Sfinții Părinți spun că în biserică trebuie să stăm ca înaintea judecății lui Dumnezeu. Împreună cu noi slujesc, în chip nevăzut, puterile cerești. Îngerii sunt de față, rugăciunile noastre se înalță la cer, iar preotul, purtând veșmintele pline de simboluri și de semnificații, pomenește numele celor dragi ai noștri la Sfânta Liturghie, la slujbele de noapte, la Sfântul Maslu și la toate celelalte rânduieli. În biserică coboară, cu adevărat, raiul pe pământ.
M-am gândit și la Evanghelia de astăzi și aș vrea să plecați acasă cu un singur gând.
Când Mântuitorul îl vindecă pe slăbănog, îi spune: „Ridică-te, ia-ți patul tău și mergi.” Cei din jur s-au scandalizat și au întrebat: „Cine este Acesta care spune asemenea cuvinte?”
Iar Mântuitorul răspunde: „Ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, îți zic: Fiule, iertate îți sunt păcatele.”
Observați că ridicarea din boală, vindecarea, este o consecință a iertării păcatelor.
Ce facem însă cu omul contemporan, care nu mai cere iertarea păcatelor? Purtat de duhul lumii acesteia, de mentalitatea unei societăți secularizate, de indiferentism religios, de lipsa mersului la biserică și de lipsa unui duhovnic, omul de astăzi nu mai cere iertarea păcatelor. Rămâne cu greșelile sale, pe care le avem fiecare dintre noi.
Sfânta Scriptură spune că, dacă viața omului pe pământ ar fi chiar și de o singură zi, nimeni nu poate spune că este fără de păcat.
Mai este însă ceva. Omul nu mai cere dezlegarea păcatelor prin mâna duhovnicului. Dumnezeu nu le-a dat îngerilor puterea de a ierta păcatele, ci preotului, care este om asemenea nouă.
Și, mai grav decât atât, omul ajunge să creadă că nu are păcate. De aceea nici nu mai cere iertarea lor.
Auzim adesea: „Părinte, nu mă spovedesc. N-am păcate. N-am înjurat, n-am bătut, n-am desfrânat.”
Dar atunci de ce viața noastră este atât de tulburată? De ce suntem stresați? De ce ne îmbolnăvim? De ce alergăm mai degrabă la medici și în alte locuri pentru vindecare, când Doctorul sufletelor și al trupurilor este Hristos?
El este Cel care îi dă preotului puterea de a dezlega păcatele. Tot El conduce, în chip nevăzut, mâna medicului care săvârșește operații extraordinare, chiar și transplanturi de inimă. Pentru că Dumnezeu este mai presus de toate și lucrează prin toți cei care Îi slujesc.
Trăim vremuri tulburi, pentru că și oamenii sunt tulburați. Se vede și în biserică. Ați observat că îi numărăm pe degete pe cei care vin. Există însă și o ispită pentru noi, cei care ne socotim bisericoși: aceea de a-l judeca pe celălalt, pe cel care nu vine la biserică.
Îmi spunea zilele trecute un teolog, care este în același timp și sociolog și care a lucrat la Institutul Național de Statistică, ocupându-se de natalitate, căsătorii și de toate aceste realități sociale: „Uite câți oameni merg la festivalurile de muzică de pe litoral sau la cele de la Cluj! Uite câți oameni umplu mall-urile și magazinele în zilele de sărbătoare!”
Așa este viața omului. Te căsătorești, faci copii. Cât ești tânăr, ai impresia, cum spunea Eminescu, că „universul fără margini” îți stă la degetul cel mic. Dar, când înaintezi în vârstă și încep durerile, când vezi că unul pleacă dintre noi, apoi altul, când îți dai seama că au murit împărați, prinți și regi și că, la un moment dat, vom pleca și noi, începi să privești altfel viața.
Dar moartea nu este un sfârșit. Trebuie să ne pregătim și pentru acest moment. Iar dacă greșim, pentru că suntem oameni, trebuie să cerem și iertarea păcatelor.
Cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul, un om atât de simplu, vin ca un balsam pentru viețile noastre.
Se spune că, într-o zi, au venit la el câțiva pelerini din Sfântul Munte și l-au adus și pe un om bolnav, epileptic și paralizat, căruia îi curgeau saliva și nasul. Toți se fereau de el.
Am întâlnit și noi astfel de oameni. Când îi împărtășim pe cei foarte bolnavi sau foarte în vârstă, dacă nu ai credință puternică, simți o anumită sfială.
Viața este complicată, iar noi suntem complicați, pentru că mintea noastră este plină de sofisme, de păreri înalte despre noi înșine, de comparații și de orgolii: „Cât sunt eu de deștept! Cât sunt eu de frumos! Cât sunt eu de bun față de celălalt!”
Și nu știm care dintre noi sunt oile și care sunt caprele despre care vorbește Sfânta Scriptură.
La Judecata de Apoi, Hristos va spune unora: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților!”, iar altora: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția pregătită vouă. Pentru că am fost flămând și Mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și Mi-ați dat să beau, am fost străin și M-ați primit, am fost bolnav și M-ați cercetat.”
Să nu pierdem niciodată verticala vieții, cum spunea academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga, devenită mai târziu Maica Benedicta, care își doarme somnul de veci la mănăstire.
Vedeți? Un sfârșit ne așteaptă pe toți. Important este cum ne pregătim pentru acel moment.
Părinte Nicolae, doresc să vă mulțumesc, în numele confraților preoți și al diaconilor care au slujit astăzi, pentru invitația făcută.
Se vede, după numărul mare al credincioșilor și credincioaselor prezenți astăzi, cât de mult sunteți iubit.
Scriptura spune un lucru foarte frumos: „Căruntețile nu sunt cinstite pentru numărul anilor.” Cu alte cuvinte, nu pentru că ai îmbătrânit și ai părul alb meriți respectul oamenilor, ci pentru că adevărata înțelepciune înseamnă o viață curată, neîntinată.
Câtă bucurie ai atunci când mai întâlnești, poate printr-un cătun de la țară, bătrâni curați la suflet, bunicuțele noastre de altădată, care văruiau casele, creșteau copiii și îi educau în frica lui Dumnezeu și în respect față de oameni. Deși trăiau în condiții grele, copiii lor făceau școală, ajungeau în funcții importante și își iubeau neamul și țara.
Astăzi, din păcate, parcă ne-am înrăit. Există tot mai puțină compasiune. Există prea mult „eu”, exact împotriva învățăturii Sfântului Paisie Aghioritul.
Mare lucru este comuniunea aceasta dintre noi! Parcă nu o mai întâlnim atât de des în societatea de astăzi. Sunt politici care ne dezbină, sunt influențe care ne schimbă felul de a gândi și sunt, mai ales, rețelele de socializare, care îi marchează profund pe copii și pe tineri.
Generațiile de astăzi nici nu mai prididesc să primească denumiri noi. Parcă nici alfabetul nu mai ajunge după litera Z ca să îi categorisim. Dar nu îi judecăm, pentru că sunt copiii și nepoții noștri.
Trebuie însă să ne întrebăm dacă noi am fost credibili în educația pe care le-am oferit-o. Dacă nu cumva am impus doar prin autoritate anumite lucruri, uitând că autoritatea nu convinge întotdeauna.
Dacă însă au văzut la noi exemplul unei vieți curate, atunci, mai târziu, când vor trece de anii pubertății, ai adolescenței și ai tinereții, când își vor întemeia familii și vor avea copii, le va veni și lor mintea la cap. Atunci vor înțelege cu adevărat câte sacrificii au făcut părinții pentru ei, că nu au mai avut nici zi, nici noapte, ci și-au pus întreaga viață în slujba copiilor lor.
De aceea este foarte important ca noi, cei care ne considerăm oameni maturi, și mai ales maturi duhovnicește, să ne rugăm pentru copiii de astăzi, ca Dumnezeu să-i ocrotească de toate ispitele.
În Vechiul Testament, dreptul Iov, știind că fiii săi sunt tineri și pot greși, mergea la templu, aducea jertfe și se ruga lui Dumnezeu pentru ei, spunând că sunt tineri și pot cădea în păcat.
Așa trebuie să facem și noi. Să ne rugăm pentru semenii noștri, pentru țara noastră, ca Dumnezeu să le dea înțelepciune celor care o conduc, să rânduiască oameni serioși în fruntea ei și să aibă grijă de bătrâni, de pensiile lor și de cei aflați în suferință.
Noi suntem chemați să ne rugăm și să iertăm.
Trăim vremuri în care trebuie să avem grijă de copiii noștri asemenea cloștii care își apără puii. Strada îi poate fura, îi poate deruta și îi poate îndepărta de valorile adevărate.
Dar să știți că ceea ce ați sădit în ei prin rugăciune și prin credință, odată cu laptele de la sânul mamei, prin faptul că i-ați adus de mici la biserică, rămâne în sufletul lor.
Priviți aceste trei prințese de aici. Toate aceste lucruri rămân.
Și rugăciunile mamelor nu se pierd niciodată. Așa spuneau Sfântul Ioan Gură de Aur și Fericitul Augustin: „Nu pot pieri fiii atâtor lacrimi.”
Mamele se roagă pentru noi cât sunt pe pământ, iar după ce pleacă la Domnul continuă să ne ocrotească din cer.
De aceea trebuie să venim la biserică, să aprindem o candelă pentru părinții noștri și să-L rugăm pe Dumnezeu să ni-i țină cât mai mult alături, aici, pe pământ. Să nu rămână doar în cer și în amintirea noastră, cum spunea atât de frumos Adrian Păunescu.
M-am bucurat foarte, foarte mult că v-am văzut astăzi.
V-am adus și un mic dar: câte o revistă pentru fiecare dintre dumneavoastră, o publicație frumoasă și foarte folositoare sufletește.
Părintelui îi ofer o carte despre Sfântul Sofian, cel care a restaurat Schitul Darvari, unde am slujit și unde am adus o copie a Icoanei Maicii Domnului Prodromița, icoană care ocrotește acel sfânt lăcaș.
Să fiți sănătoși! Să vă rugați și pentru noi.
Să ne țină Dumnezeu pe toți în pace, în credință și să ne ierte păcatele.
Amin!
Doamne ajută!
La mulți ani!”
