Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a atras atenția asupra pericolului de a transforma preocupările materiale în centrul existenței, uitând de suflet și de viața veșnică. În predica rostită duminică, 1 noiembrie, la Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusul” din comuna Slobozia, județul Giurgiu, ierarhul a vorbit despre moarte, milostenie și responsabilitatea față de cei aflați în suferință, evocând și drama unei monahii medic, aflată în stare critică la spital.
Episcopul Giurgiului a săvârșit Sfânta Liturghie în Duminica a XXII-a după Rusalii, când Biserica Ortodoxă a rânduit citirea Evangheliei despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr.
PS Ambrozie: „Cel mai important lucru de pe lumea aceasta este sufletul omului”
Pornind de la învățăturile parabolei evanghelice, PS Ambrozie a subliniat că omul contemporan este preocupat în mod excesiv de bunurile materiale, neglijând dimensiunea spirituală a existenței sale.
„Noi adeseori uităm că avem și suflet. Noi credem că avem doar trup, că lumea înseamnă cu precădere materie și ne comportăm în consecință, fiecare dintre noi, ca niște oameni legați de materie, care adeseori uită că sunt și ființe spirituale, având și suflet în trupul lor”, a spus PS Ambrozie.
Ierarhul a explicat că Evanghelia îi amintește omului de caracterul trecător al vieții pământești și de responsabilitatea pregătirii pentru veșnicie.
„Noroc cu glasul Evangheliilor, care, din când în când, ne scoate din starea aceasta de amorțire generală, de indiferență față de sufletul nostru în veșnicie”, a afirmat Episcopul Giurgiului.
PS Ambrozie, impresionat de suferința pacienților dintr-o secție ATI
Într-un moment emoționant al predicii, PS Ambrozie a povestit experiența unei vizite recente într-o secție de terapie intensivă, unde a întâlnit pacienți aflați în stare gravă.
Ierarhul a mărturisit că imaginea acestora l-a determinat să reflecteze asupra fragilității vieții și asupra tainei despărțirii sufletului de trup.
„Am văzut priviri disperate ale oamenilor care știau că vor muri. Și ochii erau vii și căutau cu disperare milă. Milă! Căutau cu disperare un ajutor de la medici, asistenți, de la noi, cei care vizitam”, a relatat PS Ambrozie.
Episcopul Giurgiului a amintit că nici bogăția, nici poziția socială nu îl însoțesc pe om după moarte, ci faptele de milostenie săvârșite în timpul vieții.
„Ai făcut binele, ai ajutat, ai făcut milostenie, lucrurile acelea te vor urma dincolo”, a subliniat PS Ambrozie.
PS Ambrozie a cerut rugăciuni pentru monahia medic Andreea Dragomir
Un moment aparte al predicii a fost dedicat monahiei doctor Andreea Dragomir, cu numele de botez Veronica, despre care Episcopul Giurgiului a spus că se află în stare critică la Spitalul Floreasca din București.
Potrivit ierarhului, monahia, în vârstă de 63 de ani, s-a confruntat în ultimii ani cu o boală oncologică gravă, continuând însă să își desfășoare activitatea medicală în slujba pacienților.
PS Ambrozie a precizat că aceasta a avut în grijă aproximativ 5.000 de pacienți la cabinetul medical al Episcopiei, dedicându-se inclusiv ajutorării persoanelor sărace și vulnerabile.
„Noi n-am înțeles în anii aceștia că ea a stat la dispoziția pacienților, 5.000 de pacienți pe care îi avea la cabinetul Episcopiei, «Sfântul Ioan Rusul»”, a mărturisit ierarhul.
Episcopul Giurgiului a vorbit despre suferința monahiei și despre sprijinul oferit de obștea monahală, care o veghează și se roagă pentru ea.
„Să vă rugați pentru sufletul maicii Andreea, pentru trecerea ei, și numele de botez este Veronica”, le-a cerut PS Ambrozie credincioșilor.
Ierarhul a evidențiat și faptele de milostenie ale monahiei, arătând că aceasta îi ajuta pe cei săraci și mergea în centre de ocrotire pentru a oferi sprijin persoanelor aflate în dificultate.
PS Ambrozie: Pomenirile celor adormiți sunt fapte de iubire și milostenie
Referindu-se la pomenirea celor trecuți la Domnul, Episcopul Giurgiului a explicat că parastasele și faptele bune săvârșite în memoria celor adormiți reprezintă expresii ale iubirii care continuă dincolo de moarte.
„Noi putem în continuare face fapte de milostenie în memoria lor, ca să le ușurăm starea și să-i ajutăm să meargă, cum spunem noi, în Rai, să fie alături de Hristos, Care este Judecătorul pe scaunul de judecată”, a explicat PS Ambrozie.
Ierarhul a subliniat că pomenirile aduc mângâiere și celor rămași în viață, în special persoanelor care și-au pierdut părinții, soții sau copiii.
PS Ambrozie a vorbit despre rolul familiei și al Bisericii în educația copiilor
În partea finală a intervenției, Episcopul Giurgiului a apreciat activitatea starețului Mănăstirii „Sfântul Ioan Rusul”, arhimandritul Teodor Radu Șerban, vicar al Episcopiei Giurgiului, cu prilejul aniversării a 42 de ani.
PS Ambrozie a evidențiat rolul comunității monahale în viața credincioșilor și importanța educației religioase a copiilor, oferind exemplul unui ipodiacon în vârstă de șapte ani care a ajutat la pregătirile liturgice.
„Așadar, în biserică creștem conștiințe, creștem identități”, a afirmat PS Ambrozie.
Ierarhul a susținut și necesitatea depolitizării școlii, apreciind că promovarea cadrelor didactice și ocuparea funcțiilor de conducere trebuie să se bazeze pe pregătire, examene și experiență profesională.
În încheiere, Episcopul Giurgiului i-a îndemnat pe credincioși să se roage pentru pace, să își îngrijească părinții și să cultive milostenia.
„Să ne gândim la sufletele noastre, să facem fapte de milostenie, că, mai devreme sau mai târziu, toți vom fi în fața morții și să trecem dincolo cu credință în Dumnezeu, în ajutorul Maicii Domnului și al sfinților”, a spus PS Ambrozie.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 1 noiembrie 2026, când Biserica Ortodoxă s-a aflat în Duminica a XXII-a după Rusalii, iar Preasfințitul Părinte Episcop Dr. Ambrozie a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în biserica Mănăstirii „Sf. Ioan Rusul” din comuna Slobozia, județul Giurgiu:
„Iubiți credincioși și credincioase,
Am ascultat Evanghelia care este rânduită pentru această a XXII-a Duminică după Rusalii, în lectura părintelui arhidiacon Pavel Blaj, care ne vorbește despre bogatul cel nemilostiv și despre Lazăr.
O Evanghelie plină de învățăminte, pentru că ea pleacă de la o parabolă, o pildă pe care Mântuitorul Iisus Hristos o dă între multele parabole și învățăminte care îi priveau pe apostoli, îi priveau pe discipoli și care, prin Evangheliile care s-au scris, au ajuns până la noi, până la cei de astăzi, la omul contemporan.
Aș medita împreună cu dumneavoastră asupra înțelesurilor care se pot desprinde din această Evanghelie, mai ales că vizează un aspect care ne interesează pe fiecare dintre noi.
Cel mai important lucru de pe lumea aceasta este sufletul omului. Pentru că spune Hristos: „Ce ar putea să dea omul în schimb ca să-și salveze sufletul său?”
Noi adeseori uităm că avem și suflet. Noi credem că avem doar trup, că lumea înseamnă cu precădere materie și ne comportăm în consecință, fiecare dintre noi, ca niște oameni legați de materie, care adeseori uită că sunt și ființe spirituale, având și suflet în trupul lor.
Noroc cu glasul Evangheliilor, care, din când în când, ne scoate din starea aceasta de amorțire generală, de indiferență față de sufletul nostru în veșnicie.
Care va fi calea sufletului în veșnicie? Cum spunea părintele Nicodim Măndiță despre vămile văzduhului, despre ce se va întâmpla cu sufletul omului atunci când se va despărți de trup.
Pentru că vedem adeseori, în proximitatea noastră, rude foarte apropiate, prieteni, afini, cunoscuți care decedează. Și i-am cunoscut în viață ca fiind părinții noștri, frații noștri, copiii noștri, rudele noastre, cele mai apropiate ființe de fiecare dintre noi.
Și, dintr-odată, acea persoană luminoasă, zâmbitoare, plină de umor, de haz și de înțelepciune, de devotament, de dăruire, dintr-odată, uneori accidental, în urma unor lovituri cauzatoare de moarte, când semnele vitale se pierd, dintr-odată nu o mai recunoști, se face pământie și te uiți: oare el e tata? E mama mea? E aproapele meu?
Cine poate explica această taină a despărțirii sufletului de trup, de materie?
Cine poate să spună cum se petrece, în urma acelui impact, în urma acelei despărțiri naturale, firești, când trupul nu mai poate să se lupte pentru viață, când pierde semnele vitale, cum de iese sufletul din om?
Cum de veghează, cum spune Sfântul Vasile, altul decât Vasile cel Mare al Capadociei, că sufletul veghează trupul și că privește către el, e un cuvânt greu, dar luați-l cu nuanțe: cu scârbă, cu detașare, ca și către un străin care nu i-a aparținut în viață, pentru că el se pregătește de marea trecere, de întâlnirea cu Dumnezeu, cu apostolii, cu sfinții care vin și iau sufletul.
Se întâmplă în popor ca, atunci când cineva e pe patul de moarte, rudele sincere, prietenii sinceri, apropiați, să-l jelească pe cel care agonizează și se luptă sufletul cu moartea.
Ar vrea să plece ca să capete odihnă, să se liniștească, să se întâlnească cu Hristos, dar cei apropiați îl plâng, îl jelesc și nu poate pleca, spun bătrânii.
Am auzit asta în copilăria mea. Nu înțelegeam de ce. Pe de o parte, voiam să ne plângem repausatul, pe de altă parte, veneau persoane în vârstă și spuneau:
„Nu-l mai jeli, nu-l mai plânge, că uite, trebuie să plece și nu poate. Sufletul se uită către Dumnezeu, către Creatorul, tinde să se ducă la El, după cum ne învață Sfinții Părinți, iar voi îl jeliți și nu-l lăsați să plece.”
Taina aceasta a despărțirii sufletului de trup este o foarte mare taină și ne trezim doar și mergem către trezvie doar când vedem un om că agonizează.
Vă spun lucrurile acestea cu patos, pentru că zilele trecute am fost într-o secție de ATI, de terapie intensivă, și acolo erau la comun 12 persoane care agonizau, care erau intubate, erau ținute pe morfină și, căutându-mi o rudă apropiată a noastră, a preoților și călugărilor din eparhie și a credincioșilor, nu o mai recunoșteam. Se lupta pentru viață.
Deși era necrozată toată, cu infecție, medicii își arătau neputința și disperarea totodată, pentru că muribunda le-a fost colegă, medic rezident la spitalul respectiv.
Căutându-mi, așadar, ruda, am văzut priviri disperate ale oamenilor care știau că vor muri. Și ochii erau vii și căutau cu disperare milă. Milă! Căutau cu disperare un ajutor de la medici, asistenți, de la noi, cei care vizitam.
Și m-am gândit atunci la slujba de înmormântare, în care se spune, între multe cuvinte de înțelepciune: „În zadar strigă și nu are cine să-i ajute. În zadar strigă pruncul, în zadar strigă bătrânul.”
Și am rămas cu acele priviri disperate ale celor care erau intubați, dar ale căror semne vitale pe computer arătau că sunt în regulă. În fapt, ei erau necrozați și pregătiți să treacă dincolo.
Mare este taina aceasta a despărțirii sufletului de trup!
Și vine Evanghelia de astăzi și ne mai dă câte o pălmuță și ne mai spune:
„Treziți-vă, că nu sunteți doar materie! Nu vă mai luptați pentru cele pământești, pentru că nu iei nimic cu tine. Nu iei absolut nimic cu tine!”
Există o foarte frumoasă imagine de care mi-a reamintit starețul de la Comana, părintele Mihail, cu Sfântul Sisoe cel Mare în fața mormântului lui Alexandru Macedon.
Desigur, e o alegorie, pentru că Alexandru Macedon cel Mare a trăit mult înaintea Sfinților Părinți.
Dar această alegorie, de la Valaam, de la Meteora, de la Muntele Athos, îl arată pe Alexandru cel Mare, care a creat un imperiu, un geniu, într-un sicriu, cu mâinile scoase pe afară, ca să arate că n-a luat nimic cu el.
Și Sfântul Sisoe cel Mare, în genunchi, se prosternează în fața acestui mare erou al Antichității.
Într-adevăr, doar momentele de despărțire de cei dragi ne mai trezesc, ne mai arată ce înseamnă ființa umană fără defunctă, fără să mai aibă suflet.
Este înfricoșător momentul acela când îl vezi pe tata, pe mama, îți vezi copiii.
Întotdeauna m-am întrebat ce tragedie poate să fie asta.
Îmi povestea o doctoriță, preoteasă de-a noastră, doamna Comănescu, care era la Giurgiu, la noi, la primiri urgențe copii, pe pediatrie, pentru că există și un astfel de sector medical.
Copilul nu putea să plângă, nu putea să spună, era traumatizat și nu știai ce-l doare ca să-l investighezi.
Și a văzut și plecând copii, a văzut și părinți disperați, distruși, din accidente.
Vă imaginați ce tragedie, când a murit un copil al unei familii într-o mașină și îl vezi tu, ca părinte, și ți-ai da viața pentru acel copil, să fi fost în locul lui?
Mare înțelepciune!
De aceea spun Sfinții Părinți că cea mai mare înțelepciune este gândul la moarte: „Adu-ți aminte că vei muri și nu vei greși.”
Suntem păcătoși cu toții.
Viața omului, de-ar fi pe pământ, zice Scriptura, o singură zi, nimeni nu poate să spună că este fără de păcat.
Acum, Evanghelia de astăzi ne arată, în această parabolă, în această pildă, ce se întâmplă cu sufletul după moarte.
Ai făcut binele, ai ajutat, ai făcut milostenie, lucrurile acelea te vor urma dincolo.
Nu ne însoțește, spune slujba prohodirii, nici bogăția, nici mărirea, că toate rămân după moarte.
Dar Mântuitorul spune că, dacă ați făcut celui sărac, celui abandonat, celui singur, celui oropsit un bine, o faptă de milostenie, „Mie Mi-ați făcut”, zice Hristos: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc. Însetat am fost și Mi-ați dat să beau. Străin am fost și M-ați primit, în temniță am fost și ați venit la Mine.”
De aceea vi se va spune: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu!”
Ce șansă, ca ființă teologală, să te gândești că poți să-ți câștigi sufletul pentru veșnicie, să trăiești ca un nemuritor în veșnicie, pentru că ai ajutat aici, pe pământ!
Câte momente de șansă, de ocazie, ca să ajuți pe cei săraci, pe cei abandonați!
Sigur, noi, călugării și preoții, poate ne gândim mai mult, după cum și mireni sunt care se gândesc mai mult decât persoanele consacrate la cei repausați.
Parastasele, pomenile pe care le facem… Ei nu sunt morți, ei sunt vii, ei nu ne bântuie.
Ei nu vin, cum spun occidentalii, care nu au o teologie atât de adâncă, ortodoxă, a sufletelor după moarte, a lor în veșnicie, cred într-o sărbătoare a morților care înspăimântă, care vin.
Niciodată, niciodată aceste ființe, cum arată Evanghelia de astăzi, nu mai pot să treacă dincolo, să vină, să ne sperie, să se transforme în fantome, cum spun mulți, și așa mai departe.
Noi avem o credință foarte cuminte, foarte rațională și foarte emoțională în același timp, că eu nu mai pot să trăiesc după ce a murit tata, mama, au murit bunicii în casa cărora am crescut. Eu nu mai pot să trăiesc fără amintirea lor, fără cuvintele lor.
Și atunci sunt parastasele, adică ceea ce e dincolo de o stare, sunt parastasele, care, în forma milosteniei, nu trec dincolo ca pomeni, nu o colivă pe care o face o măicuță, ci ca o faptă bună în numele celor care nu mai pot să facă, care n-au făcut pe pământ cât au trăit.
De aceea, nici starea lor dincolo, în veșnicie, nu este una permanentă în momentul acesta.
Noi putem în continuare face fapte de milostenie în memoria lor, ca să le ușurăm starea și să-i ajutăm să meargă, cum spunem noi, în Rai, să fie alături de Hristos, Care este Judecătorul pe scaunul de judecată.
Parastasele și pomenirile sunt și un balsam pentru sufletele noastre.
Chiar și pentru ale celor care n-au putut să se lupte cu viața și au pus capăt zilelor. Și pentru ei sunt rânduieli aparte, prin pogorământ, pe care le-a rânduit Biserica.
Ne mai dă Dumnezeu câte o lecție de viață, ca să vedem că Dumnezeu nu ne ia în ordinea vârstei, ci după rânduiala lui Dumnezeu, doar de îngeri știută, neînțeleasă de noi, oamenii.
După cum și pedepsele pe care părinții le dau, cu coerciție, cu înțelepciune, copiilor, copiii la vremea lor nu le înțeleg. Trebuie să crească, să înțeleagă că o pedeapsă privativă de anumite lucruri, pe care le-o dau părinții, a fost pentru protecția și pentru binele lor.
Tot așa și noi, pentru pierderile acestea premature, atunci când iubiri se duc în morminte, cum spune poetul.
Am întâlnit persoane singure aseară, care și-au pierdut soțul, care și-au pierdut copiii, și nu sunt cuvinte de mângâiere.
Ce să spui unui om care a pierdut copilul? Ce să spui unei persoane singure, care trăiește în văduvie și doar cu gândul la soț sau la părinți?! Ce poți să-i spui decât doar să fii lângă el, în tăcere, și să vadă că nu e singur?
Vă spun toate lucrurile acestea cu durere, pentru că monahia doctor Andreea Dragomir este la Floreasca și este pe moarte, dintr-o clipă într-alta, ea trebuie să treacă dincolo.
Noi n-am știut până luni, pentru că a dus o formă de cancer de trei-patru ani, cu chimioterapie, cu radioterapie.
A fost operată total în partea femeiască și a pierdut părul, a pierdut sprâncenele.
Noi n-am înțeles în anii aceștia că ea a stat la dispoziția pacienților, 5.000 de pacienți pe care îi avea la cabinetul Episcopiei, „Sfântul Ioan Rusul”.
Medicii nu i-au dat șanse să supraviețuiască weekendului, să treacă, și ea se luptă cu viața.
Este necrozată toată, este într-o stare de infecție și au trecut-o într-o rezervă, ca să poată să treacă dincolo.
O veghează călugărițele, cu candela aprinsă.
N-ați vrea să vedeți pe patul de spital un om disperat, care nu mai recunoaște, dar din când în când strigă doar:
„Iertare, Doamne! Iertare!”
Și atât.
Greu este dacă n-ar fi Dumnezeu și credința noastră că un suflet trece dincolo și se duce la Dumnezeu.
Iată, a venit o stareță care a vegheat-o nopțile trecute, maica Cecilia de la mănăstire.
Ea a fost, deși îmbrăcată în negru, cum sunt monahiile, asemenea unui înger alb din mănăstirile sârbești, o pictură celebră medievală. Ea a fost un înger pentru oamenii aceștia.
Noi, pe la mănăstire, pe la maica Cecilia, părintele diacon Blaj, părintele vicar, o vedeam că suferă, dar zicea: „Mă simt rău.”
Nu mânca, nu se hrănea, iar nopțile tot timpul răspundea la telefon, la mămici disperate. Și acum nu putem să facem nimic.
Nici medicii care au fost colegi, că la Floreasca ea a făcut și rezidențiatul, doctoratul, sunt disperați că n-o pot salva.
Eu giurgiuvenilor nu știu ce să le spun.
Așa că să ne rugăm ca Dumnezeu să-i ușureze trecerea și, atunci când se va întâmpla, noi o vom lua și o vom depune la Mănăstirea Sfântul Gheorghe, acolo unde maica a venit în urmă cu 18 ani, a fost închinoviată, și o vom depune la noua catedrală.
Noi suntem într-o stare de veghere. Nopți nedormite, măicuțele sunt acolo, la căpătâi, citesc la Psaltire.
Astăzi este sărbătoarea medicilor fără de arginți, Chir și Ioan, și ne rugăm acestor sfinți să-i ușureze trecerea.
Are și niște dureri infinite. Nu vă puteți imagina.
Necrozat tot abdomenul și toate s-au răspândit peste tot și peste toate, și o infecție care a dus-o într-o stare de fierbințeală extraordinară.
Medicii spun că trebuie să moară dintr-o clipă într-alta și ea se luptă pentru viață.
Asta-i viața omului, oameni buni! Ne spovedim și noi public, pentru că ne e greu.
Vei zice că popa râde și la sărbători, la petreceri, și plânge și la înmormântări, dar i se întâmplă și preotului să piardă soția, să piardă un copil și simțim la fel, să știți că suntem din aceeași plămadă.
Să vă rugați pentru sufletul maicii Andreea, pentru trecerea ei, și numele de botez este Veronica.
Dumnezeu să o ajute să treacă dincolo și să fie alături de sfinții îngeri, de mămica sa și de cei pe care i-a iubit.
De aici, de la Giurgiu, de la cabinetul medical, vin mărturii de la cei care au aflat de câteva zeci de ore, nici măcar zile, că îmbrăca săracii, că se ducea și făcea pomeni în casele de ocrotire.
A făcut mult bine.
Noi nu știm cum o să putem spune oamenilor, că o aveau ca un înger pe maica Andreea.
Va fi o mare, mare pierdere, dar știe Dumnezeu de ce o ia la 63 de ani.
Noi suntem neputincioși și cerem doar rugăciunile și suportul frățiilor voastre și ale obștii, ale maicilor de la mănăstire.
Să ne gândim la sufletele noastre, să facem fapte de milostenie, că, mai devreme sau mai târziu, toți vom fi în fața morții și să trecem dincolo cu credință în Dumnezeu, în ajutorul Maicii Domnului și al sfinților.
Amin.
Iubiți credincioși,
Am venit astăzi la Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusul”, în prima zi a lui noiembrie, să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate cu bunătate și cu milostivire asupra fiecăruia dintre noi, asupra familiilor dumneavoastră, asupra obștilor noastre monahale și, nu în ultimul rând, asupra mănăstirii și obștii acesteia, conduse cu multă vrednicie și jertfelnicie de către părintele arhimandrit doctor Teodor Radu Șerban.
Înaltpreacuvioșia Sa este și vicarul Episcopiei noastre și mai toate lucrurile importante, ctitorii, cancelaria episcopală, buna gospodărire a evenimentelor și a lucrurilor sunt făcute de către primul dintre preoții Episcopiei noastre, părintele Teodor, foarte iubit de dumneavoastră, cei care veniți aici, la mănăstire, știind că, de când a preluat conducerea administrativă și spirituală a acestei mănăstiri foarte importante, a îmbogățit viața duhovnicească, bunurile patrimoniale.
Dar cea mai mare bogăție sunteți dumneavoastră, fiecare în parte, cei care veniți aici, la Sfânta Mănăstire, și vă bucurați de dragostea părintelui stareț Teodor, de bunătatea și bonomia părintelui Paisie, a părintelui Antonie, a celor care ostenesc aici, inclusiv a mirenilor, de lucrurile care se săvârșesc aici, în atelierul de sculptură al Sfintei Mănăstiri, și, sigur, de lucrarea aceasta pastoral-misionară care se extinde dincolo de incinta mănăstirii.
Părintele Teodor, pe care îl sărbătorim astăzi la ziua sa de naștere, la cei 42 de ani pe care îi împlinește, este foarte iubit de către clerul nostru, de către credincioșii noștri, pentru că, așa cum îl arată firea, este un om bun, este un om cald și îl cunoașteți fiecare dintre dumneavoastră mai bine decât mine.
Și am considerat potrivit să venim astăzi, deși ziua dumnealui a fost ieri.
Vă felicităm pentru bucuriile pe care le aveți aici, în mănăstire, pentru obștea frumoasă, pentru schitul pe care l-ați ctitorit la Dunăre, prin ostenelile părintelui Paisie, ucenicul dumneavoastră, pentru ceea ce ați ctitorit, înfăptuit în această cazarmă monahală.
Noi n-am știut ce cadou să vă aducem rândul trecut, pentru că sunteți între militari aici nu știu dacă ați mai găsit căști, bocanci și multe lucruri pe care le-au avut cei din unitatea militară de aici, dar noi am zis să vă aducem bocanci militari, că nu se găsesc nicăieri în țară, pentru tot personalul de aici, de la mănăstire.
Nu suntem în stare de război, se înțelege, dar, alături de obște, de părintele Teodor, fiecare dintre dumneavoastră trebuie să vă rugați ca să fie pace în țară.
E o nebunie ceea ce se petrece în lume cu geopolitica aceasta, cu tacticile de război, de spionaj rusești, care se întâmplă și care deturnează bunul mers al lucrurilor și în Europa, și în România. Ați văzut ce s-a întâmplat.
Noi avem sabia Duhului Sfânt, avem Sfânta Cruce, avem metanierul și îi avem pe enoriașii, credincioșii bisericilor, care se roagă nu doar la biserică, la Liturghie, la mănăstire, când vin ca pelerini, ca fii duhovnicești, dar se roagă și în casele și în căminele lor.
Totodată, astăzi vreau să vi-l prezint pe primul între diaconii noștri. E vorba de ipodiaconul Matei. El are 7 ani, este fiu de învățătoare de la Frătești. Tatăl lui este un distins militar, pompier, iar el are o demnitate și o naturalețe, un firesc care ne-au impresionat cumva pe noi.
Ne-a ajutat la proscomidiar. A pregătit anafura acolo și nu ajungea mititelul, deși el e un uriaș. Stătea pe vârfuri ca să taie pâinea, să pregătească acolo.
L-am întrebat dacă vrea o jucărie. I-am zis: „Nu? Pentru copiii din biserică le dăm câte o jucărie.”
Este isteț ca un om mare.
Nu e vorba doar de materie. Aici este vorba… El reprezintă cumva toți copiii care sunt crescuți în biserică.
Păi, să-i vedeți pe ai arhidiaconului Pavel Blaj cum se descurcă în biserică, precum oamenii mari.
Vedeți ce poate oferi, în aceste vremuri de restriște, totuși, Biserica generațiilor care vin?
Zilele trecute, mai exact ieri sau alaltăieri, am văzut oameni care se luptă cu autoritățile de stat pentru drepturile lor, pentru parteneriat civil, și mă gândeam la copiii care sunt crescuți în biserică de mici, care se comportă într-un firesc, așa cum au văzut în familie, cum au văzut acasă.
Cred că ei sunt patrimoniul cel mai de preț pe care îl are o țară, un popor.
Vremurile sunt tulburi astăzi.
Copiii, spunea cineva, sunt crescuți fără restricții, le sunt permise toate. Nu-i sancționăm niciodată, nu folosim măsuri coercitive și atunci ei, când ajung la vârsta pubertății și a adolescenței, au manifestări de tantrum târzii, de bullying, cum se numește îndeobște, lovind profesorii, părinții.
Și apoi, când rămân singuri în viață, după adolescență, nu fac față problemelor vieții, pentru că n-au fost puși de mici, ca să vorbim așa neacademic și simplu, la treabă de mici.
Păi, văd copiii de diaconi și de preoți, abia dacă au învățat să meargă, pun mâna pe mătură, sparg nuci cu mama, cu diaconița, cu preoteasa, ajută prin casă.
Ieri am văzut un cămin, mergând către maica Andreea la spital, un cămin unde copiii își aranjaseră fiecare camera, făceau menajul, jucăriile și toate.
Și am zis: „Doamne, n-am văzut niciodată așa ceva!”
Când copiii sunt disciplinați de mici, responsabilizați, mai târziu, când se vor căsători și vor avea familii, dacă nu știu să facă nimic…
Ne bucurăm de multe familii frumoase, să știți, și aceste exemple de familii paradigmatice, exemplare, nu prea sunt prezentate în mass-media, decât cazurile de bullying, de femicid, de nenorociri, de dezastre.
Ori mass-media, ca să facă audiență, prezintă numai tragediile, numai nenorocirile.
Lucrurile frumoase nu le vezi decât pe Trinitas TV, acolo, cu familiile frumoase, cu bătrânii, cu bătrânul care sărută moaștele fiicei sale. E vorba de Sfânta Elisabeta de la Pasărea, care a fost canonizată, care a trăit în Mănăstirea Pasărea alături de celelalte două surori după trup.
Ce va fi simțit acel tată care se închina la osemintele fetei sale canonizate, proslăvite? V-ați gândit vreodată?
Destinul dumneavoastră, al celor din familie, este să nașteți sfinți, să-i creșteți frumos și să-i ferim de stradă, de agendă, de toate nebuniile.
Uite, ca îngerașul acesta!
Așadar, în biserică creștem conștiințe, creștem identități.
Școala trebuie ajutată. Din păcate, e politizată și acolo, pentru că inspectorii care ar fi trebuit să dea gradele respective, să dea examene, să dea titluri sunt numiți politic.
Și, cum politicul acesta nu găsește calea și, după, iată, șase luni de încercări, au făcut un guvern, la fel sunt numiți inspectorii politici și, de acolo, o tragedie, și directorii.
Ce să mai faci?
Școala ar trebui să nu fie politizată, să fie apolitică. Profesorii să meargă după promovări, după examene, după experiență, și așa se vor crește copiii.
Cât mai avem părinți pe pământ, nu în gând, cum spunea poetul Păunescu, trebuie să avem grijă de ei, să ni-i pomenim și să creștem nația aceasta care să vină din urmă, pentru care ne rugăm să prindă vremuri mai bune, să nu fie război, să fie pace în țară, să se ducă nebunii aceștia care conduc lumea și se bat pentru petrol și război și refugiați.
Lumea s-a schimbat total. Nu mai ai siguranță, îmi spun preoții mei care au familii. Totul s-a schimbat acolo.
Franța e un dezastru.
Acum vreo 25 de ani aveam delegații în Franța, instalam episcopi, hirotoneam la Bordeaux, în sudul Franței, chiar pe un francez arhitect. L-am hirotonit la Bordeaux, în sudul Franței. Mergeam în Australia, instalam episcopi, și cineva, așa, cu glas profetic, mi-a spus:
„Uite, Franța, Franța care e atât de democratică și atât de liberă, în 20-30 de ani va fi cucerită fără arme.”
Așa se întâmplă acum. Ați văzut cum sparg magazinele? E un dezastru în Franța. Nu mai e nimic sigur.
De ce? Pentru politicile proaste globale.
Ori noi încă suntem bine.
M-am gândit, văzând imaginile acestea, unde cei care sparg și fac dezastre nu sunt copii și elevi, cum s-a spus, nu sunt refugiați care au venit, care s-au naturalizat, care au căpătat identități în țările acestea mari, cu granițele deschise pentru refugiați, și nu mai au control asupra lucrurilor.”


