Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a vorbit, duminică, 16 august, despre responsabilitatea părinților în creșterea și educarea copiilor, despre puterea exemplului personal și despre necesitatea păstrării credinței, pornind de la jertfa Sfinților Martiri Brâncoveni.
Predica a fost rostită după Sfânta Liturghie săvârșită în Parohia „Sfinţii Martiri Brâncoveni și Sf. Sofia” din municipiul Giurgiu, în ziua în care Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă, cei patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – şi sfetnicul Ianache, precum și pe Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu.
Ierarhul a prezentat pe larg personalitatea Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, cei aproape 26 de ani de domnie, activitatea sa diplomatică și culturală, ctitoriile sale și, mai ales, martiriul din 1714.
PS Ambrozie: „Facem des compromisuri în creșterea și în educarea copiilor”
Unul dintre cele mai puternice momente ale predicii a fost cel în care Episcopul Giurgiului a vorbit despre ultima întâlnire dintre privirile lui Constantin Brâncoveanu și cele ale fiilor săi, înainte ca aceștia să fie martirizați.
PS Ambrozie a făcut o paralelă între această scenă și relația dintre părinții și copiii de astăzi.
„Mă gândeam la momentul acela al decapitării propriilor copii, când voievodul îi privea. Dumneavoastră sunteți părinți și ați născut copii”, a spus ierarhul.
Episcopul Giurgiului a amintit apoi că cei mici caută permanent confirmarea și încurajarea părinților: „Tati, uite ce am făcut!”, „Tată, ia uite ce am învățat la școală!”, „Mamă sau bunică, ia uită-te la mine ce știu să fac!”.
„Ei bine, copiii lui Brâncoveanu, feciorii lui Brâncoveanu, priveau la tatăl lor. Cine poate descrie această scenă? Iar tatăl, la rândul lui, îi privea cum sunt tăiați”, a afirmat PS Ambrozie.
„Nu am avut curajul ca, atunci când trebuiau să fie certați, să-i mustrăm”
Ierarhul a spus că părinții de astăzi ajung adesea să facă prea multe compromisuri în educația copiilor și ezită să îi corecteze atunci când este necesar.
„Facem des compromisuri în creșterea și în educarea copiilor și atunci când trebuie să le spunem un cuvânt mai apăsat, așa cum le-a spus Vodă Brâncoveanu, nu o facem, copiii merg pe căi greșite și fac alegeri proaste, iar noi suferim alături de ei pentru că nu am avut curajul ca, atunci când trebuiau să fie certați, să-i mustrăm după cuvântul Apostolului, care spune: «Ceartă, îndeamnă, mustră și povățuiește»”, a spus PS Ambrozie.
Episcopul Giurgiului i-a îndemnat pe părinți să nu confunde iubirea față de copii cu lipsa fermității și să le transmită acestora credința, demnitatea și valorile pe care să le poată păstra întreaga viață.
„Fiii mei, am pierdut toate. Să nu ne pierdem credința!”
PS Ambrozie a evocat martiriul Sfântului Constantin Brâncoveanu și al celor patru fii ai săi, subliniind că, din perspectivă creștină, esențială este mărturisirea credinței până la capăt.
Ierarhul a amintit cuvintele atribuite Voievodului Martir înaintea morții:
„Fiii mei, am pierdut toate. Să nu ne pierdem credința!”
„Cuvântul acela răzbate peste veacuri”, a spus PS Ambrozie, arătând că exemplul Brâncovenilor trebuie raportat și la societatea contemporană.
El a criticat lipsa unor modele autentice în viața publică și a afirmat că inclusiv oamenii Bisericii trebuie să aibă mai multă putere de mărturisire și să îndrume cu fermitate generațiile tinere.
„Copiii trebuie să vadă de la noi demnitate”
Spre finalul predicii, PS Ambrozie a revenit asupra rolului exemplului oferit de părinți și bunici.
„Copiii trebuie să vadă de la noi demnitate, pentru că ei vor crește. Sigur, vor face greșeli, tentațiile inerente tinereții sunt variate și extrem de subtile, iar dacă vor greși, își vor reveni în fire și vor spune: «Așa m-a învățat tata, așa m-a învățat mama» sau «Așa spunea bunica»”, a spus Episcopul Giurgiului.
Ierarhul a subliniat că părinții și bunicii trebuie să devină repere de credință pentru cei mai tineri.
„Iar noi, aceștia mai bătrâni, care ne pregătim, trebuie să fim exemple de credință. Dacă nu venim noi la biserică… Dacă nici de frica morții nu ne pregătim și nu suntem exemple pentru copii și pentru nepoți, atunci când?”
„Să-i creștem în credință”
PS Ambrozie a insistat asupra faptului că părinții trebuie să îi pregătească pe copii nu doar pentru școală sau pentru o carieră, ci și pentru momentul în care vor pleca din familie și se vor confrunta singuri cu lumea.
„Noi, cei care nu renunțăm la nimic sau am renunțat la tot pentru copii, să-i creștem în credință. Pentru că își iau zborul, li se întăresc aripioarele, zboară ca puii din cuib și se duc. Vor trăi în străinătate, în alte culturi, în orașe și țări cosmopolite și așa mai departe. Ei să nu uite de credință”, a afirmat ierarhul.
Episcopul Giurgiului a făcut referire și la românii plecați peste hotare, arătând că aceștia rămân adesea puternic legați de familie, tradiție, Ortodoxie și Biserică.
„Cu cât ești mai departe de biserică, cu atât îi simți mai acut lipsa”, a spus PS Ambrozie.
Sfânta Maria Brâncoveanu, exemplu pentru mamele creștine
Un amplu pasaj al predicii a fost dedicat Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, pe care PS Ambrozie a prezentat-o drept un exemplu de soție, mamă și femeie creștină.
Ierarhul a evocat drama acesteia după uciderea soțului și a celor patru fii, recuperarea trupurilor martirilor și eforturile făcute ulterior pentru aducerea osemintelor lui Constantin Brâncoveanu în țară.
„Am așteptat mult și canonizarea Sfintei Maria Brâncoveanu, care oricum este rugătoare și este un exemplu pentru mame”, a spus Episcopul Giurgiului.
El le-a îndemnat pe femeile creștine să nu își neglijeze rolul în familie și în transmiterea credinței către generațiile următoare.
„Să nu ne pierdem credința, oameni buni!”
Într-un alt moment al predicii, PS Ambrozie a lansat un apel puternic la păstrarea credinței într-o societate pe care a descris-o ca fiind marcată de nesiguranță, apatie și pierderea reperelor spirituale.
„Să nu ne pierdem credința, oameni buni! Mi se pare uneori că am pierdut totul, că am pierdut povețele de la părinți, de la bunici. Să nu ne pierdem credința! Să rămânem tari și fermi în credință”, a spus ierarhul.
El a arătat că omul contemporan investește mult în aspectul exterior, dar neglijează adesea viața sufletească.
„Dacă se poate, mergem la saloane de întinerire, de înfrumusețare. Dar pentru suflețelul nostru ce facem? Nu facem nimic pentru suflet”, a avertizat PS Ambrozie.
PS Ambrozie: „Voievodul Brâncoveanu a murit pentru ca noi să fim un popor creștin”
Episcopul Giurgiului a vorbit și despre dimensiunea națională a moștenirii brâncovenești, evocând ctitoriile, cultura, diplomația și sprijinul acordat educației de Constantin Brâncoveanu.
„Voievodul Brâncoveanu a murit pentru ca noi să fim un popor creștin, să fim un popor mărturisitor”, a spus PS Ambrozie.
Ierarhul a amintit Academia „Sfântul Sava”, ctitoriile de la Hurezi, Potlogi, Mogoșoaia și alte monumente ale epocii brâncovenești, subliniind că moștenirea voievodului depășește cu mult dimensiunea politică a domniei sale.
Anunțuri privind două viitoare sfințiri în Episcopia Giurgiului
În partea finală a cuvântului, PS Ambrozie a anunțat și două evenimente importante pentru Episcopia Giurgiului.
Ierarhul a precizat că noua Catedrală Episcopală de la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” urmează să fie sfințită după sărbătoarea Sfântului Nicolae.
De asemenea, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli este programată sfințirea unei alte mănăstiri, la Mironești, restaurată cu fonduri europene.
PS Ambrozie i-a îndemnat pe credincioși să participe la aceste evenimente și să își asume fără teamă identitatea și credința.
„Nu trebuie să ne rușinăm de credința noastră, să arătăm demnitate, indiferent pe ce treaptă a societății ne-am afla”, a spus ierarhul.
Predica s-a încheiat cu un nou apel la educarea copiilor în credință și cu evocarea, încă o dată, a privirii dintre Constantin Brâncoveanu și fiii săi în momentul martiriului.
„Le-a dat demnitate, le-a dat curaj. (…) Au plecat din această lume creștini, au plecat cu chipul tatălui, care a fost un martir”, a spus PS Ambrozie.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, duminică, 16 august, după Sfânta Liturghie săvârșită în Parohia „Sfinţii Martiri Brâncoveni și Sf. Sofia” din municipiul Giurgiu, în ziua în care Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă, cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, precum și pe Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu:
„Trăim o mare bucurie astăzi, când, cu recunoștință, săvârșim Sfânta Liturghie într-o biserică închinată Sfinților Martiri Brâncoveni, al căror martiriu a străbătut veacurile și care ne impresionează și astăzi. Este o biserică ridicată într-o zonă cumva neglijată a municipiului nostru, ca urmare a dorinței părintelui Ionică Gheorghe, a cărui plecare dintre noi o regretăm foarte mult.
Suntem astăzi în sobor, împreună cu părinții de la Centrul Eparhial și cu părinții slujitori de la parohie, ca să prăznuim, prin cântări duhovnicești și cântări liturgice, pe cel care a fost și va rămâne pentru veșnicie o mare personalitate: boier vechi și domn creștin, Constantin Vodă Basarab Brâncoveanu.
A avut cea mai lungă domnie dintre domnitorii Țării Românești, vreme de aproape 26 de ani. Rămas orfan de tată, întrucât tatăl său, Papa Brâncoveanu, a fost ucis într-o răscoală a seimenilor, a fost crescut de un unchi foarte învățat dinspre mamă, spătarul Constantin Cantacuzino. Acesta era, la rândul său, o personalitate cu o cultură umanistă extraordinară, format la școlile din Padova, un om cunoscător de carte, dar și de diplomație, un bun strateg și un bun administrator.
Constantin Brâncoveanu a fost ridicat pe tronul Țării Românești după moartea lui Șerban Cantacuzino, în 1688. Șerban Cantacuzino este cel care ne-a lăsat o capodoperă, Biblia de la București, tipărită în ultimul an al vieții sale. Constantin Brâncoveanu a ajuns domnitor cu sprijinul Cantacuzinilor. Mama sa, Stanca, provenea din neamul Cantacuzinilor, iar el provenea din vechiul neam al boierilor Brâncoveni.
Cei 26 de ani de domnie au fost, așa cum arată cronicile, așa cum arată istoricul și cronicarul de la Curtea Domnească, Radu Greceanu, așa cum arată Paul Cernovodeanu, precum și diplomații acreditați la Marea Poartă, ani în care cuvintele rostite la adresa voievodului Brâncoveanu au fost cuvinte de laudă, care îi evidențiau destoinicia, vrednicia, cultura și diplomația.
Nu există nicio scriere din care să reiasă altceva decât faptul că era un boier vechi și un domn creștin, ctitor de lăcașuri sfinte și domnitor al unei țări prospere, chiar dacă aceasta se afla sub suzeranitate otomană.
A primit domnia țării și a căutat, cu multă diplomație, să aibă relații cu marile imperii ale vremii: cu Înalta Poartă, sub a cărei suzeranitate se afla Țara Românească, cu Imperiul Habsburgic, a cărui influență se manifesta în Transilvania, și cu țarul Rusiei, Petru cel Mare, cel care a transformat orașul Sankt Petersburg cu mlaștinile sale într-o adevărată capitală europeană.
Așadar, într-o perioadă extrem de delicată din punct de vedere politic, el a știut să lucreze prin diplomații și secretarii pe care i-a avut. Printre aceștia s-a numărat și Anton Maria Del Chiaro, un evreu convertit și botezat catolic, care a fost secretar al domnitorului timp de 5 ani de zile, din 1710 până în 1715, și care a scris o istorie modernă a revoluției Valahiei, tipărită la Veneția în 1718, în care descrie starea de fapt din Țara Românească și, în ansamblu, domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu.
Au fost 26 de ani de pace, tulburați doar de câteva confruntări importante. Una dintre acestea a fost lupta de la Zărnești, când Imperiul Habsburgic dorea să-și extindă stăpânirea asupra Transilvaniei și influența asupra Țărilor Române. Acolo, alături de otomani, a respins trupele habsburgilor. Un alt moment important a fost lupta de la Stănilești, pe Prut, din 1711, când domnitorul Moldovei, ilustrul cărturar Dimitrie Cantemir, alături de Petru cel Mare, a fost înfrânt de oștile otomane.
Atunci, asupra Voievodului Martir au apărut multe suspiciuni, pentru că el ținea o corespondență secretă atât cu Habsburgii, cât și cu Imperiul Țarist. Avea secretari personali și diplomați acreditați pe lângă curțile acestor mari imperii.
Ce ar fi de spus despre Constantin Vodă Brâncoveanu? Că țara era prosperă. Că, alături de fericita sa soție, Marica Doamna, care a fost și ea canonizată și care este prăznuită astăzi, a cărei proclamare se face astăzi la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din centrul Bucureștiului, unde slujesc cinci ierarhi, a ctitorit mănăstiri și biserici.
Ce ar mai fi de spus? Că avem atâtea schituri și mănăstiri ctitorite de Constantin Vodă Brâncoveanu, că a fost un domnitor ilustru, că a fost un iubitor al artelor, că a creat un stil propriu, numit brâncovenesc.
În călătoriile sale, pe care le făcea adeseori, ca voievod și domnitor aflat sub suzeranitate otomană, era primit cu mare fast la Înalta Poartă. Acolo aveau loc ceremonii, iar principii sau beii din teritoriile aflate în cuprinsul Imperiului Otoman erau primiți cu mare fast, în atmosferă de sărbătoare.
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost trădat de rude, de către spătarul Constantin Cantacuzino, care, încet-încet, s-a orientat către propriul său fiu, Ștefan, dorind să-l pună domnitor în Țara Românească. A fost trădat și a fost defăimat inclusiv pentru faptul că a tipărit bani de aur, așa cum arată și „Balada lui Vodă Brâncoveanu”, scrisă de Ioan Alexandru, un mare patriot, un mare român, un mare poet și mărturisitor. El a scris această baladă pe care o auziți de cele mai multe ori la sărbătoarea Sfântului Voievod Brâncoveanu.
Ce aș vrea să vă spun? Imaginea aceea a voievodului care a fost mazilit, aruncându-i-se o mahramă neagră pe umăr, și dus, de Buna Vestire, la Înalta Poartă, unde a fost chinuit pentru a spune unde și cum își avea depozitați banii, inclusiv în băncile Veneției și la Brașov. Douăzeci și șase de cufere cu aur ar fi trimis acolo. Se spunea că avea o avere de peste 21 de milioane de taleri de aur. Poate că relatările sunt exagerate, însă fastul și bogăția pe care le afișa atât atunci când mergea la Istanbul, la Constantinopol, cât și atunci când îi primea pe diplomații sau ambasadorii marilor imperii ale vremii erau evidente. Îi primea la Potlogi sau la Mogoșoaia, pentru că la Curtea Veche Domnească se aflau spioni, oameni care urmăreau toate mișcările diplomatice și politice ale voievodului.
Trădarea i-a venit dinspre rude, cum spuneam, iar atunci când a fost luat, de Buna Vestire, din palatul său, i s-a adresat lui Ștefan Cantacuzino, fiul spătarului Constantin Cantacuzino, și i-a spus:
„Finule, dacă această rânduială este de la Dumnezeu, este pentru păcatele mele. Dar, dacă s-a făcut din viclenie și din trădare omenească, atunci Dumnezeu va judeca.”
Ceea ce s-a și întâmplat, pentru că, doi ani mai târziu, atât spătarul Constantin Cantacuzino, cât și fiul său, Ștefan Cantacuzino, care a fost domnitor doar pentru doi ani, au fost și ei executați.
Episodul acela de la Înalta Poartă ne cutremură până astăzi. Este descris cu lux de amănunte în istoria pe care Academia Română a tipărit-o în opt sau poate nouă volume până astăzi. Este descris în amănunt și în „Istoria revoluțiilor moderne ale Valahiei”, tipărită la Veneția, în 1718, de Anton Maria Del Chiaro.
Și aș vrea puțin să ne transportăm, cu ochii minții, în vremea aceea, atât cât putem noi să ne imaginăm din cultura noastră, din cărțile pe care le-am citit, din predicile pe care le-am auzit.
Ambasadorii țărilor și imperiilor vecine erau la Înalta Poartă și erau primiți cu mare fast. Și acolo sultanul a dat o lecție cumplită, aducându-l pe Vodă Brâncoveanu. După ce a fost schingiuit până la Sfânta Marie Mare, în ziua sa de naștere, a fost adus înaintea sultanului. În toată această perioadă, el și cei patru fii ai săi au fost schingiuiți pentru a spune unde își aveau bogățiile și aurul. Așa spun cronicile.
Însă realitatea asupra căreia noi, ca oameni ai Bisericii, vrem să ne oprim este aceea că i s-a cerut să se lepede de credință, să treacă la islam și să-și lepede credința dreptmăritoare ortodoxă. Iar el a refuzat.
Atunci, călăii i-au luat, rând pe rând, pe feciori, începând cu Constantin, fiul cel mare, și i-au decapitat în fața voievodului. Cronicile spun că voievodul i-a privit pe fiecare dintre ei. Nu și-a întors privirea, i-a privit atunci când erau decapitați de călău.
Cel mai mic dintre copii, Matei, care trebuie să fi avut în jur de 16-18 ani, nu așa cum este zugrăvit uneori, ca un prunc, s-a înfricoșat văzând uciderea fraților săi mai mari și voia să treacă la islam.
Atunci tatăl l-a mustrat și, în același timp, l-a încurajat, spunându-i că nimeni din neamul lor nu și-a trădat vreodată credința pentru a-și prelungi viața pe pământ. Cronicile relatează în mod diferit acest episod, iar Matei i-ar fi spus atunci gâdelui: „Lovește!”.
Mă gândeam la momentul acela al decapitării propriilor copii, când voievodul îi privea. Dumneavoastră sunteți părinți și ați născut copii.
Ați văzut că cei mici vor să fie motivați, vor să fie observați și spun: „Tati, uite ce am făcut! Tată, ia uite ce am învățat la școală! Mamă sau bunică, ia uită-te la mine ce știu să fac!”.
Ei bine, copiii lui Brâncoveanu, feciorii lui Brâncoveanu, priveau la tatăl lor. Cine poate descrie această scenă? Iar tatăl, la rândul lui, îi privea cum sunt tăiați. Priveau cu disperare, ne întrebăm noi, către tatăl lor, așteptând să vină izbăvirea, salvarea, pentru că tatăl și mama sunt părinții care ne salvează atunci când suntem copii, când ne simțim în pericol? Sau priveau cu demnitate și cu curaj, iar tatăl îi privea în clipa în care erau decapitați, ca să-i încurajeze, să le arate că este alături de ei și să nu-și lepede credința?
Mă cuprind fiorii când mă gândesc la momentul acela și vă rog să vă gândiți și dumneavoastră, cei care sacrificați totul pentru copii, viețile dumneavoastră, ca să-i creșteți, să-i faceți mari, să-i faceți oameni de ispravă, să facă cinste familiei și societății.
Facem des compromisuri în creșterea și în educarea copiilor și atunci când trebuie să le spunem un cuvânt mai apăsat, așa cum le-a spus Vodă Brâncoveanu, nu o facem, copiii merg pe căi greșite și fac alegeri proaste, iar noi suferim alături de ei pentru că nu am avut curajul ca, atunci când trebuiau să fie certați, să-i mustrăm după cuvântul Apostolului, care spune: „Ceartă, îndeamnă, mustră și povățuiește”.
Constantin Vodă Brâncoveanu rămâne peste veacuri un mare apărător al creștinătății, un mare diplomat. Sigur că oamenii de cultură și istoricii încearcă să deslușească ițele politice din vremea aceea: sistemul criptat de corespondență pe care Vodă Brâncoveanu îl avea, bogăția pe care o avea, faptul că a știut să fie diplomat, să țină legătura cu unul sau altul dintre imperii, ceea ce, sigur, de către otomani a fost considerat o trădare care, în final, i-a adus moartea.
Însă noi, ca și creștini, îi datorăm foarte mult, pentru că ne oferă acest exemplu al credinței, atunci când le spune copiilor: „Fiii mei, am pierdut toate. Să nu ne pierdem credința!”.
Cuvântul acela răzbate peste veacuri, iar noi putem să spunem că, în societatea de astăzi, parcă pierdem tot, pentru că politicile sunt greșite, nu sunt unele bune, ca pe vremea lui Brâncoveanu. Țara prospera atunci. El avea relații de prietenie și de diplomație cu toate imperiile, vreme de 26 de ani.
La noi, conducătorii politici de astăzi nu văd în Vodă Brâncoveanu un mare voievod, un mare strateg, un om politic și nici din sacrificiul lui, care străbate veacurile, nu înțeleg nimic.
Poate că nici noi, oamenii Bisericii, de multe ori, nu avem tăria mărturisirii, să vorbim și să biciuim păcatul, cum făcea Sfântul Ioan Botezătorul, să îndrumăm fiii și fiicele duhovnicești, mamele să nu mai avorteze copiii, iar pe tineri să-i creștem cu conștiință, în iubire de neam și de țară, să devină adevărați bărbați de cuget și de simțire românească, pentru a face politici bune pentru țară, pentru popor.
De aceea este bine să ne aducem mereu aminte de jertfa lui Constantin Vodă Brâncoveanu și, mai ales, de taina biruinței lacrimilor, care a fost Maria Brâncoveanu, canonizată și ea.
Gândiți-vă: o mamă singură, soție de principe, își vede copiii tăiați. Doar ea a fost cruțată, apoi trimisă în exil, împreună cu cele patru fete ale sale. A plătit pescari de pe țărmul Bosforului să pescuiască trupurile aruncate în mare.
Vă dați seama că vestea decapitării unui principe, a unui bei al Rumeliei, s-a răspândit imediat prin târgurile din Constantinopol și s-a aflat că trupurile lor au fost aruncate în mare. Atunci, pescarii au recuperat trupurile celor patru fii, pe cel al lui Brâncoveanu și, sigur, pe cel al lui Ianache, sfetnicul său, și i le-au vândut Mariei Brâncoveanu.
Ea le-a luat și le-a dus în Halki, unde există o insulă foarte frumoasă, cu o mănăstire cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită de Brâncoveanu, unde au fost depuse o vreme.
Maria Brâncoveanu, întoarsă din exil, a trimis scrisori către Patriarhul Ierusalimului, Hrisant, din care se văd dragostea, jertfa și plângerea ei pentru pierderea soțului și a copiilor. A reușit apoi să aducă osemintele în țară.
Nu le-a dus la Hurezi, ctitoria voievodului, unde acesta își pregătise mormântul, care este gol până astăzi. Când mergem la Mănăstirea Hurezi, vedem mormântul gol din ctitoria sa. L-a adus în Capitală și l-a îngropat cu discreție, fără să știe nimeni că osemintele fuseseră duse acolo.
Dar, în înțelepciunea ei, această femeie atât de puternică, atât de curajoasă, care și-a dus crucea văduviei și a martiriului copiilor ei, a feciorilor ei, a pus o candelă pe care a scris: „Aici odihnesc oasele fericitului Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod”.
Nicolae Iorga a descoperit acea inscripție, iar Comisia Monumentelor Istorice a luat hotărârea ca osemintele să fie cercetate. Vestitul Mina Minovici și profesorul Francisc Rainer, două personalități ale vremii, au studiat osemintele și au constatat urme compatibile cu o lovitură produsă în zona cervicală cu o lance.
Osemintele corespundeau, de asemenea, descrierii unor trupuri de bărbați vajnici, sănătoși, înalți și bine făcuți. Sfântul Sinod a aprobat, în 1932, aceste cercetări și i-au îngropat. Ulterior, osemintele au fost reașezate în mormânt, sub candela dăruită de Maria Brâncoveanu, cu inscripția sa.
Iar în 2014, dacă bine îmi amintesc, la împlinirea a 300 de ani, osemintele au fost din nou scoase din mormânt și puse spre închinare. Acolo slujește un preot plecat de la Giurgiu, părintele Emil Nedelea Cărămizaru, fost director al Seminarului, profesor al multora dintre preoții tineri de astăzi din Episcopie, chiar și al părintelui paroh de aici, părintele Lucian Ionuț.
Ce ar fi de spus? Am așteptat mult și canonizarea Sfintei Maria Brâncoveanu, care oricum este rugătoare și este un exemplu pentru mame.
Să nu vă neglijați niciodată rolul pe care îl aveți în societate, în familie și, ca femei creștine, ca mironosițe ce sunteți, care nașteți și creșteți copii, să nu uitați să faceți ceea ce a făcut Sfânta Maria Brâncoveanu.
Cele care sunteți în vârstă, doamnele în vârstă, să vă plângeți soții răposați, să îngrijiți mormintele, să veniți la biserică. Dacă ne uităm în biserică, sunt câțiva bărbați, îi numărăm pe degetele de la mâini. Femeile sunt cele care vin, aprind candele, împodobesc cu flori icoanele.
Să ținem minte jertfa aceasta și să le povestim copiilor noștri. Iar când suntem în fața unor alegeri grele, dificile, în ceea ce-i privește pe copii și viețile noastre, să alegem credința, că doar ea ne mai ține.
Nu vedeți că lumea arde la propriu? Izvoarele seacă. Ai sentimentul că, după 300 și mai bine de ani, imperiile care existau atunci – Habsburgic, Otoman, Rus, regii Franței și așa mai departe – sunt reiterate astăzi și există tendințe hegemonice de conducere, care vor să devină imperialism, să subjuge lumea prin politici economice, prin îngrădirea drepturilor unor țări suverane, libere și independente de a-și consuma propriile rezerve de cărbune, de energie și așa mai departe.
Vedeți, aceste apucături imperialiste ale unor construcții suprastatale, supraeuropene ne smintesc astăzi, pentru că ne dăm seama că nu sunt făcute pentru mai binele cetățenilor țărilor respective, ci doar ca să subjuge, să domine, cum nu a fost niciodată în vremea lui Matei Basarab, unchiul lui Vodă Brâncoveanu, cum nu a fost în vremea lui Ștefan cel Mare.
Nu știu câți dintre liderii politici de astăzi mai citesc „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Nu știu câți mai sunt preocupați de o conduită politică adevărată, de o conștiință civică. Limbajul îi trădează. Folosesc, de multe ori, un limbaj grobian, cu aluzii explicite, sexuale și așa mai departe.
Dacă deschidem televizorul, suntem tulburați. Dacă ne deschidem mintea și inimile către rugăciune, către Biserică și acceptăm că toate sunt îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre, înțelegem că noi nu putem să fim creștini doar duminica și în sărbători, să venim sfioși, reculeși la biserică, iar în rest, pe stradă, să ne dăm străzii, vulgului, grobianismului, indiferenței religioase.
Voievodul Brâncoveanu a murit pentru ca noi să fim un popor creștin, să fim un popor mărturisitor. Și toți sfinții canonizați, care strigă din pământ, și cel de la Neamț, din 1998, când s-a ridicat pavimentul din curte și au ieșit osemintele Sfântului Necunoscut – se crede că el a fost Sfântul Paisie Velicicovschi –, atâția sfinți și mărturisitori canonizați, Sfânta Elisabeta de la Pasărea, care a văzut iadul și plângea și le spunea oamenilor să fugă și să se ferească de iad, să aibă o viață creștinească.
Nu știu ce exemple să mai oferim omului contemporan, citându-l pe Sfântul Paisie Aghioritul, „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”, pentru că noi nu ne mai rugăm, noi nu mai postim, noi nu mai avem duhovnic. Dacă se poate, mergem la saloane de întinerire, de înfrumusețare. Dar pentru suflețelul nostru ce facem? Nu facem nimic pentru suflet.
Maria Brâncoveanu a ctitorit mănăstiri, a ctitorit Mănăstirea Surpatele. Vodă Brâncoveanu a ctitorit Gura Motrului și atâtea și atâtea mănăstiri și schituri și ne-a lăsat, înainte de toate, credință.
A creat un mediu universitar avant la lettre. Academia „Sfântul Sava” – Universitatea de astăzi este pe locul vechii Academii, al Școlii Domnești – era o școală de limbă greacă, de limbă latină, după modelul celor de la Padova, unde unchiul său, spătarul Cantacuzino, a studiat.
Vedeți ce a rămas după Vodă Brâncoveanu. Oriunde ne ducem, vedem palatele de la Potlogi, de la Mogoșoaia, de la Florești-Stoenești. Este și aceasta o ctitorie brâncovenească, acolo unde avem un centru și facem activități cu copiii, cu asociații și fundații, cu drag, cu drag de țară, cu drag de copii.
Există un drum prin pădure, de la Mănăstirea Surpatele către Mănăstirea Dintr-un Lemn, care se cheamă „Drumul Doamnei”. Călugărițele de la Surpatele povestesc adeseori, din tradiție, desigur, faptul că văduva martiră, mironosița Marica Brâncoveanu, mergea adeseori și stătea în biserica de la Surpatele, restaurată de către ea, privind la tablourile votive ale soțului și ale copiilor.
Să nu ne pierdem credința, oameni buni! Mi se pare uneori că am pierdut totul, că am pierdut povețele de la părinți, de la bunici. Să nu ne pierdem credința! Să rămânem tari și fermi în credință, pentru că Maica Domnului, pe care o cinstim în mod deosebit, ne dă putere. Ea ne dă putere să ieșim din apatie, din întristare, din depresie și să fim mărturisitori în acest veac de acum.
Pentru că spune Hristos: „Cel ce se va rușina de Mine în acest veac de acum păcătos și Eu Mă voi rușina când voi veni întru slava sfinților îngeri, pe norii cerului”.
Icoana Maicii Domnului a fost adusă de la Muntele Athos. Felicitări părinților de aici, părintelui Ștefan Lucian, părintelui Bogdan Mihăescu și, nu în ultimul rând, părintelui inspector Mihai Daniel Necula, consilierilor, epitropilor, Comitetului de Doamne, pentru felul în care ați împodobit biserica. Rar mi-a fost dat să văd aranjamente florale atât de frumoase.
Este o biserică foarte, foarte frumoasă în acest cartier, cu o pictură de factură neobizantină, cu un templu, o catapeteasmă foarte frumoasă, poleită cu aur, iar icoanele sunt de o frumusețe ireală.
Să fiți sănătoși! Sfinții Brâncoveni să ne ajute, să ne ocrotească și să ne dea îndemnul de a fi tari în credință și de a nu ne lepăda de Hristos, de Maica Domnului și de sfinți.
Iubiți credincioși și credincioase, se cade să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-am învrednicit să fim împreună la această mare sărbătoare, să ne rugăm împreună, să facem pomenire de faptele eroice, de faptele martirice ale acestor sfinți, pe care, la Biserica „Sfinții Martiri Brâncoveni”, îi avem ca ocrotitori.
Îi mulțumim și părintelui consilier Eduard Dumitrache pentru cuvântul viu și înflăcărat. Vă mulțumesc dumneavoastră că ați venit în număr atât de mare.
Astăzi a trecut doar o zi de la hramul vechi al Catedralei Episcopale și ne revedem în această minunată biserică, una dintre cele mai frumoase biserici nou-construite în Episcopia noastră.
Ne bucurăm să vedem ctitorii, prieteni dragi alături de noi astăzi, la hram, așa cum se cade și cum le stă bine personalităților culturale și morale ale orașului și județului nostru. Căpătăm curaj când vedem că cei care au avut cândva demnități publice, rosturi publice la Consiliul Județean, în consiliile locale, ca senatori, ca administratori publici sau județeni, nu se sfiesc să-și mărturisească credința și vin alături de popor.
Cred că, dacă politicienii ar veni mai des la biserică, ne-ar da și nouă curaj, ar da dovadă că sunt într-adevăr lângă popor și ar gândi politici pentru oamenii care sunt sub stăpânire. Cronicarul spune: „Omul este sub vremi”. Așa este. Suntem sub vremurile acestea dificile, dar să nu ne lipsească credința, pentru că ea este singura care ne mai salvează.
Foarte frumoasă este biserica aceasta a Sfinților Martiri Brâncoveni. Cred că și părintele Ionică Gheorghe se bucură din ceruri că s-a împlinit o dorință și o lucrare a sa, o dorință și a vrednicului de pomenire primar Lucian Iliescu, cel care ne-a dat acest teren la schimb cu terenul care fusese inițial încredințat, unde este Penny astăzi.
Cred că, dacă mă refer la comunitatea care o formează – credincioși și credincioase, consilieri, epitropi, Comitetul de Doamne –, este una dintre bisericile vii, pentru că și preoții dumneavoastră sunt preoți deosebiți.
De aceea, eu nu am venit cu mâna goală astăzi la sărbătoarea la care am fost invitați. Am venit cu corifeii Episcopiei noastre: protopopi, arhimandriți, vicari, inspectori, consilieri și așa mai departe.
Vă dau și o veste. Astăzi ne-am sfătuit cu părinții de la Centrul Eparhial, pentru că anul acesta este închinat familiei creștine, să sfințim noua Catedrală Episcopală de la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” după sărbătoarea Sfântului Nicolae, pentru că pe 7 este prăznuit Sfântul Ambrozie al Mediolanului și atunci vin preoții să salute ierarhul, să salute consilierii.
În felul acesta văd și ei, așa cum ați văzut dumneavoastră aici, la Brâncoveni, cât de frumos s-a lucrat pictura, sculptura, arhitectura și, mai ales, comunitatea de care deja am amintit. Preoții care vor veni atunci să ne felicite vor vedea noua Catedrală Episcopală, spre deosebire de Catedrala veche, istorică, a strămoșilor noștri giurgiuveni, care au ridicat-o aici.
Este o catedrală nouă, de factură brâncovenească, ridicată lângă Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, reședința noastră episcopală. A ieșit tare, tare frumoasă.
A fost proiectul arhitectului Nicolae Vlădescu, un mare profesor și regretat arhitect, care a restaurat și Cotroceniul și multe, multe edificii emblematice, reprezentative.
Iar de sărbătoarea Sfinților Arhangheli vom sfinți o altă mănăstire foarte, foarte frumoasă, o mănăstire, de data aceasta, la Mironești, de unde, odinioară, s-a ridicat domnitorul Țării Românești deja amintit astăzi, Radu Șerban. Este restaurată cu fonduri europene. Este meritul părintelui Mihail, starețul de la Comana.
Vă avem invitați, oaspeți dragi. Notați-vă în agendă, ca nu cumva celelalte responsabilități pe care le aveți să vă facă să stați departe. Sunt evenimente la care trebuie să fim prezenți, pentru că acesta, cred, este exemplul pe care îl dăm copiilor și generațiilor care vin din urmă: asumarea noastră civică, religioasă, faptul că nu trebuie să ne rușinăm de credința noastră, să arătăm demnitate, indiferent pe ce treaptă a societății ne-am afla, indiferent dacă mai avem rosturi sau nu.
Copiii trebuie să vadă de la noi demnitate, pentru că ei vor crește. Sigur, vor face greșeli, tentațiile inerente tinereții sunt variate și extrem de subtile, iar dacă vor greși, își vor reveni în fire și vor spune: „Așa m-a învățat tata, așa m-a învățat mama” sau „Așa spunea bunica”.
Iar noi, aceștia mai bătrâni, care ne pregătim, trebuie să fim exemple de credință. Dacă nu venim noi la biserică… Dacă nici de frica morții nu ne pregătim și nu suntem exemple pentru copii și pentru nepoți, atunci când?
Mă bucur foarte mult că ne-am văzut astăzi. Să fiți sănătoși!
Încet-încet, copiii se vor pregăti de școală. Cei care puteți, să mai ajutați copiii din comunități. Îndemnul este către preoți, către consilieri, pentru că sunt copii la țară, necăjiți, care nu au posibilități.
Am întrebat odată o profesoară cardiolog, o distinsă doamnă: „Rezidenții aceștia frumoși, fete și băieți, vin din familii bune, din familii bogate, de medici, unde au învățat medicină, chimie pe pâine, din clasa a IX-a, a X-a?”. Și a spus: „Nu o să credeți. Vin din familii foarte sărace și își făceau temele și conspectele în bucătăria unde mâncau, pe masa care era și masa pentru hrana lor”.
Acolo au învățat copii săraci, care au prețuit mai mult puținul pe care părinții l-au dat. Avem un tineret frumos, un tineret inteligent și sperăm că ei, când vor conduce țara și când vor face lucruri pentru țară, să le facă mai bine decât le-am făcut noi.
De aceea trebuie să ne rugăm. Aceasta, cred, trebuie să fie legitimitatea noastră, moștenirea pe care o vom lăsa copiilor care vin din urmă.
Nu uitați exemplul Brâncoveanului. Mereu mă gândesc – și aș teologhisi o viață – cum priveau copiii, feciorii Brâncoveanului, când erau decapitați. Nu au privit chipul călăului, al sultanului sau al vizirului. S-au uitat la tată, iar tatăl s-a uitat la fii. Le-a dat demnitate, le-a dat curaj. Nu a fost un schimb de priviri de abandon: „Tată, salvează-ne, că doar tu, dacă spui o vorbă, noi devenim pași în Imperiul Otoman”. Au plecat din această lume creștini, au plecat cu chipul tatălui, care a fost un martir.
Exemplul acesta să-l aveți mereu atunci când vă este greu. Noi, cei care nu renunțăm la nimic sau am renunțat la tot pentru copii, să-i creștem în credință. Pentru că își iau zborul, li se întăresc aripioarele, zboară ca puii din cuib și se duc. Vor trăi în străinătate, în alte culturi, în orașe și țări cosmopolite și așa mai departe. Ei să nu uite de credință.
Să știți că avem această experiență, pentru că este Duminica Migranților și ne întâlnim cu românii care sunt plecați în străinătate, parcă nu au lipsit niciodată din țară, pentru că sunt tot cu gândul la familie, la copii, la tradiție, la Ortodoxie și la mersul la biserică.
Cu cât ești mai departe de biserică, cu atât îi simți mai acut lipsa. Iar când ai biserica la o scară de bloc de tine, când vezi din balcon biserica, când auzi clopotele, veniți la biserică și rugați-vă, pentru că vremurile sunt grele.
Să fiți sănătoși! Felicităm preoții pentru hramul de astăzi!”
