Episcopul Ambrozie al Giurgiului a transmis, cu prilejul Nașterii Domnului 2024, o pastorală profundă, invitând credincioșii să reflecteze asupra importanței Întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii și înălțarea firii omenești. Mesajul pastoral subliniază semnificația spirituală a sărbătorii Crăciunului, evocând tradițiile și valorile creștine care au modelat identitatea poporului român.
Nașterea Domnului: Taina mântuirii
În deschiderea pastoralei, Preasfințitul Părinte Ambrozie a evidențiat bucuria și înnoirea aduse de praznicul Nașterii Domnului:
„Astăzi întreaga făptură se înnoiește văzând pe Cel din cer coborât pe pământ, răsărind ca Soare al dreptății. Dumnezeu S-a făcut om adevărat, pentru ca noi să ne descoperim valoarea în Dumnezeu.”
Nașterea Domnului este descrisă ca o „taină străină” și „minune preaslăvită”, prin care Dumnezeu cel nevăzut S-a făcut văzut, Cel fără de margini S-a coborât pe pământ, iar firea omenească a fost ridicată din păcat spre sfințenie. Sfântul Atanasie cel Mare, citat în pastorală, afirmă:
„Fiul lui Dumnezeu, Cel veșnic, S-a făcut om, pentru a putea deveni dumnezei după har.”
Simplitate, smerenie și lumină dumnezeiască
Episcopul Ambrozie a subliniat simplitatea și smerenia Nașterii Domnului, arătând că acestea dezvăluie slava lui Dumnezeu:
„Privind la ieslea de lângă Betleem, ochii noștri se îndreaptă către Preacurata Sa Maică. În smerenie și simplitate, Dumnezeu S-a născut în sfințenia aceleia care este deopotrivă Fecioară și Mamă.”
Preasfinția Sa a încurajat credincioșii să primească în sufletele lor lumina adusă de Hristos și să fie martori vii ai păcii și iubirii Sale.
Crăciunul – sărbătoarea familiei și a unității
Pastorala evocă tradițiile și obiceiurile creștinești românești, punând în lumină rolul familiei și al comunității:
„Praznicul Nașterii Domnului are pentru noi o importanță deosebită, fiind sărbătoarea familiei, a părinților, a bunicilor și în special a copiilor. Poporul nostru creștin, botezat în ‘cristelnița’ Sfântului Apostol Andrei, a păstrat din generație în generație frumusețea colindelor și a datinilor strămoșești.”
Episcopul Ambrozie atrage atenția asupra suferinței crescânde din societatea contemporană, observând că:
„Este multă durere în lume, poate mai multă decât a fost vreodată.”
Această suferință este accentuată de indiferența umană față de cei neputincioși, bolnavi și marginalizați, precum și de zgomotul constant al mass-media și ideologiilor seculare. Preasfințitul evidențiază o realitate cutremurătoare:
„Oameni ai căror ochi nu mai pot plânge, căci acel izvor de lacrimi a secat.”
Biserica – vocea celor care nu mai pot striga
Într-o lume care tratează Biserica cu scepticism și îi cere să își demonstreze utilitatea, Episcopul subliniază că lucrarea ei nu s-a limitat niciodată la ritualuri sau stereotipii, ci a fost întotdeauna îndreptată spre sprijinirea celor aflați în nevoie:
„Biserica Ortodoxă și-a îndreptat privirea permanent asupra celor aflați în nevoie.”
Astfel, mesajul episcopal este o invitație la reevaluarea percepțiilor despre misiunea Bisericii, care depășește cadrul liturgic pentru a se implica activ în alinarea suferinței și în răspunsul la nevoile sociale.
Provocările secularizării și misiunea Bisericii
Episcopul Ambrozie descrie un peisaj cultural și social tot mai secularizat, în care Biserica este chemată să fie un martor al iubirii divine într-o lume care își declară independența față de valorile creștine:
„Lumea ne cere astăzi, tot mai insistent, mărturie despre cele pe care le săvârșim și le învățăm, socotind fără temei că lucrarea Bisericii nu depășește zona confortabilă a ritualului și a stereotipiilor.”
Această tensiune între secularizare și vocația spirituală a Bisericii este o provocare esențială, dar și o oportunitate de a reafirma misiunea sa profund umană și spirituală.
Un mesaj de speranță pentru vremurile tulburi
În încheiere, Episcopul Giurgiului a îndemnat credincioșii să privească spre Nașterea Domnului ca spre o sursă de lumină și speranță în aceste vremuri dificile:
„Deși trăim vremuri tulburi, trebuie să avem încredințarea că Hristos Dumnezeu ‘este pacea noastră’ (Efeseni 2, 14). Evanghelia Mântuitorului este ‘Evanghelia păcii’.”
ADEVARULBISERICII.RO publică integral Pastorala de Crăciun a Preasfințitului Ambrozie:
”NAŞTEREA DOMNULUI – ÎNĂLŢAREA FIRII OMENEŞTI
„Veseliţi-vă drepţilor, ceruri bucuraţi-vă, săltaţi munţi, Hristos născându-se, Fecioara şade asemănându-se Heruvimilor, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat…”
(întâia Laudă de la Utrenia Praznicului Naşterii Domnului)
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Cuvioase Maici,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Sosit-a Praznicul cel mare al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, care ne umple inimile de bucurie duhovnicească căci Dumnezeu, făcându-se om, s-a sălăşluit între noi şi pentru noi. A coborât din sânurile Tatălui ceresc pentru a ne înălţa cu Sine Însuşi în pridvorul dumnezeirii. Astăzi întreaga făptură se înoieşte văzând pe Cel din cer coborât pe pământ, răsărind ca Soare al dreptăţii. Dumnezeu S-a făcut om adevărat, pentru ca noi să ne descoperim valoarea în Dumnezeu la lumina cea netrecătoare a întrupării Sale. Dumnezeu ni S-a arătat la măsura înţelegerii noastre, pentru a-L putea cunoaşte. Nimic nu ar putea să bucure mai mult sufletul omului de astăzi, care trăieşte în vârtejul unei vieţi atât de zbuciumate, decât gândul că, prin minunea ce s-a săvârşit în peştera Betleemului, Dumnezeu a trimis pe Unul Născut Fiul Său ca să lumineze lumea, să o împace, să o cureţe de păcat şi să o mântuiască. Hristos coboară din cer şi Se sălăşluieşte mereu în ieslea sufletelor noastre, pe pământ, ca Să ne înalţe la cer şi Să aşeze pe capetele noastre cununa vieţii.
De aceea, astăzi, când Hristos Domnul, la praznicul Naşterii Sale, bate la poarta inimilor noastre, trebuie să-l primim cu credinţă şi cu dragoste, gândindu-ne la cuvântul Sfintei Scripturi care zice: ,,Și întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer niciun alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 12).
Iubiţi fii duhovniceşti,
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este o taină pe care mintea omenească nu o poate pătrunde deplin. Minunându-se de această nouă descoperire a lui Dumnezeu în lume, Sfântul Apostol Pavel spune: ,,cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe” (I Tim. 3, 16), iar vechile cântări bisericeşti ne înfăţişează Naşterea Mântuitorului ca pe o ,,taină străină” și deopotrivă ,,mare şi preaslăvită minune”.
Într-adevăr, taină străină şi preamărită este Naşterea Domnului, căci prin ea, Cel nevăzut Se face văzut, Cel necuprins de ceruri în peşteră Se cuprinde, Cel fără de margini în scutece Se înfaşă, Cel Ce stă pe scaun de heruvimi, stă culcat în peşteră săracă, Fiul lui Dumnezeu, fiul Fecioarei Se face, Cel înconjurat de slava dumnezeiască Ia chipul robului, pentru a fi mai aproape de noi. În faţa acestei taine, pe care se cuvine să o primim prin credinţă, ne plecăm şi noi cu smerenie şi rostim împreună cu Sfântul Apostol Pavel: ,,O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui şi cât de nepătrunse căilor Lui” (Romani 11, 33).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre văd cu toţii în întruparea Domnului faptul cel mai de seamă al lucrării Sale mântuitoare. Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Mântuitorul Hristos, prin întruparea Sa, a coborât cerul pe pământ, pentru a ne da putinţa ca şi noi, oamenii, să ne ridicăm la cer. Fiul lui Dumnezeu, Cel veşnic, S-a făcut om, pentru a putea deveni dumnezei după har. Iar Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa văd în întruparea Domnului înnoirea firii omeneşti şi ridicarea ei din adâncurile întunecate ale păcatului pe înălţimile cele mai însorite ale curăţiei şi ale sfinţeniei. Sfântul Chiril al Alexandriei spunea că Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, ,,S-a făcut asemenea nouă, pentru ca noi să ne facem asemenea Lui, pe cât este cu putinţă firii noastre şi pe cât o îngăduie iconomia reînnoirii noastre cea după har… S-a făcut El ce suntem noi, adică om, pentru ca noi să ne facem ce este El, adică Dumnezeu”.
Importanţa unică a Naşterii Domnului pentru întreaga omenire constă în faptul căFiul lui Dumnezeu, făcându-Se Om, arată/descrie în modul cel mai desăvârşit cu putinţă care este adevărata valoare a omului. Dumnezeu nu Se mai adresează indirect oamenilor, El Însuşi se face şi Om fără a înceta vreo clipă să fie Dumnezeu. Naşterea Domnului înseamnă intrarea în istorie a Lui Dumnezeu cel veşnic, Care transformă timpul căzut al omului din cauza păcatului, în timp al mântuirii. Întruparea Mântuitorului constituie centrul istoriei. Astfel, pentru Sfântul Apostol Pavel cât şi pentru restul creștinilor, momentul venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu reprezintă centrul temporal al tuturor celorlalte evenimente istorice. Trecutul şi viitorul primesc sens numai în lumina acestui eveniment unic şi irepetabil.
Dreptmăritori creştini,
În simplitate şi în smerenie, Dumnezeu Și-a arătat Slava Sa. Ce mare dar şi descoperire! Simplitatea şi smerenia nu numai că nu acoperă slava, ci o descoperă, aşa cum ne învaţă teologul luminii dumnezeieşti necreate, Sfântul Grigorie Palama: „Fire mai presus de fire, Dumnezeu nu are a sui mai sus, la înălţime, la slavă mai mare. El se înalţă din cele de jos … pentru a se pogorî şi smeri la făpturile Sale”. Simplitatea şi smerenia sunt dumnezeiești, în ele Îl cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu, și reușim să ne descoperim pe noi înșine în adevărul nostru cel mai adânc. Privind la ieslea de lângă Betleem, unde sălășluiau viețuitoarele nevinovate iar în mijlocul lor Se afla Hristos Dumnezeu-Pruncul, ochii noştri se îndreaptă către Preacurata Sa Maică. Împreună cu simplitatea şi smerenia, Dumnezeu se naşte în sfinţenia aceleia care este deopotrivă Fecioară şi Mamă, cinstind deopotrivă fecioria şi maternitatea. Prin curăţia ei morală şi prin sfinţenie, Sfânta Fecioară Maria ne-a arătat culmea cea mai înaltă la care s-a putut ridica omenirea la întâmpinarea lui Dumnezeu. Prin puterea Duhului Sfânt, Sfânta Fecioară Maria se face Maică a lui Dumnezeu-Fiul şi maică a noastră a tuturor în Hristos. Căci ea rămâne totdeauna unită cu Hristos, așa cum Acesta rămâne veșnic nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt. Clipa în care firea omenească, prin zămislirea laolaltă cu Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, în pântecele cel fecioresc al Maicii Preacurate, se curăţeşte în chip desăvârşit de păcatul strămoşesc şi este readusă la curăţia cea dintâi pe care Adam, părintele neamului omenesc, a avut-o când a ieşit din mâinile Ziditorului său şi pe care a păstrat-o până la săvârşirea celui dintâi păcat, cea dintâi faptă de neascultare față de Dumnezeu. Se năştea în smerenie şi aproape în anonimat, Acela care avea să schimbe cursul istoriei prin învăţătura Sa. „Poporul cel ce stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16), avea să scrie Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, reproducând cuvintele prorocului Isaia (Isaia 9, 1). Într-adevăr prin Naşterea Sa, lumea a putut auzi şi cunoaşte lumina Evangheliei Sale, lumina învăţăturii Sale dumnezeieşti. Hristos Dumnezeu nu a cucerit lumea prin sabie, adică prin războaie, sau prin alte mijloace, ci prin Cuvântul Său mângâietor, prin predica Lui simplă şi înţeleasă de toţi, prin care îi chema pe cei ce-L ascultau la iubire şi bună înţelegere, prin mila Sa faţă de cei aflaţi în suferinţă pe care i-a vindecat şi mângâiat.
Iată, deci, iubiţii mei, cât de înalt, sfânt şi dumnezeiesc este pentru noi scopul întrupării Mântuitorului Hristos. Este treapta la care năzuim să ajungem prin ascultarea noastră faţă de rânduielile statornicite de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor, păstrate cu sfinţenie de Biserica strămoşească, din primele veacuri creştine; prin împărtăşirea din unul şi acelaşi potir de viaţă dătător al lui Hristos, prin dragostea şi dăruirea de zi cu zi faţă de semenii noştri.
Dreptmăritori creştini,
Praznicul Naşterii Domnului are pentru noi o importanţă deosebită, fiind sărbătoarea familiei, a părinţilor, a bunicilor şi în special a copiilor. Poporul nostru care s-a născut creștin, botezat în „cristelnița” Sfântului Apostol Andrei, a înţeles dimensiunea impoprtanţei acestui praznic. Înaintaşii noştri ne-au lăsat din viaţa lor frumoase obiceiuri care străbat fiinţa noastră la vremea acestei sărbători: an de an răsună la ferestre colindele de Moş-Ajun. Ne-au dăruit străbunii cu datini şi colinde, şi din îndepărtați părinți ni s-au încredințat – odor de mare preţ – datini creştineşti, pe care noi le îndeplinim cu drag în fiecare an. Moş Crăciun este o realitate a copilăriei poporului român, un suspin o dorință vie, un izvor de creaţie literară cu adâncă sensibilitate. De la lumânările aprinse la căpătâiul strămoşilor, până la candelele care străjuiesc casele, se văd lacrimi de bucurie şi de tristeţe care curg de dorul pentru ţară şi pentru cei care „s-au asuns în Lumina Celui nepătruns”, aşa cum frumos glăsuia teologul Nichifor Crainic. Niciun popor din lume cu o existenţă creştină de două milenii nu-și mărturisește credința în venirea Izbăvitorului, așa cum o face poporul român. Colindele româneşti au fost de-a lungul timpului pastorala vie şi nescrisă a ierarhilor şi preoţilor români, a cânăreţilor de la strana Bisericii care anunțau venirea Crăciunului, iar glasurile cristaline ale copiilor au fost calendarele neştiutorilor de carte. În lumea de basm a strămoşilor noştri, în vatra arzândă a ţării moştenite de veacuri s-au ţesut amintirile şi istoria poporului nostru atât de încercat.
Biserica Ortodoxă Română a înțeles misiunea ei și a slujit unitatea poporului român , în vatra lui de formare, de devenire și de afirmare istorică, participând la toate marile evenimente care l-au dus la concretizarea unității etnice, spirituale și de credință. Împlinirile poporului au fost și împlinirile Bisericii noastre Ortodoxe dar și invers. Cele două instituţii Biserica şi Statul s-au identificat în decursul istoriei noastre bimilenare într-o unitate de nezdruncinat. În momentele de răscruce, slujitorii Bisericii strămoşeşti n-au pregetat să fie alături de popor, chiar cu preţul vieţii, atunci când ţara şi neamul erau în primejdie. Istoria îi descrie năzuinţele şi împlinirile ca maică spirituală a poporului român şi i-a înscris în filele ei momentele de seamă ca şi încercările pe care le-a trăit în creşterea ei firească. Viaţa ei este legată de viaţa poporului în mijlocul căruia îşi împlineşte misiunea: de aceea, în Ortodoxie, Bisericile au cartacter naţional, purtând amprentele naţiunii pe care o slujesc. În virtutea acestui fapt, Biserica Ortodoxă Română este profund ancorată în viaţa ţării noastre şi structural legată de viaţa poporului român, pe care l-a slujit întotdeauna, împletindu-şi deopotrivă idealurile şi aspiraţiile şi înfruntând împreună necazurile şi vitregiile vremurilor care s-au abătut asupra lor. Aşa a înţeles Biserica să-şi facă datoria faţă de neam în momentele de răscruce, dăruind mucenici şi eroi, deşi sunt astăzi voci care încearcă să-i minimalizeze meritele şi jertfa de sânge. Pilda marilor mucenici ai neamului trebuie să ne călăuzească pe toţi cei de astăzi, dar şi pe cei de mâine! Ei ar trebui să fie o pildă pentru oamenii politici, care, din nefericire pun mai presus interesele personale sau ale partidului căruia îi aparţin, decât interesele ţării. Aproape fiecare familie are printre înaintaşii ei, asemenea eroi, iar dacă astăzi avem o ţară liberă, aceasta se datorează jertfirea propriei vieţi pe altarul patriei. Iată rădăcinile acestui arbore genealogic al tezaurului care trebuie păstrat şi transmis ca o mărturisire vie de credinţă.Sfântul Mitropolit Iosif cel Milostiv, care a fost o vreme egumen al Mănăstirii Strâmbu Găiseni din judeţul Giurgiu, a lăsat un adevărat testament poporului român: „Să menținem credința în Dumnezeu împreună cu tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, căci bătrânii noştri cu acestea au trăit, cu acestea au înfruntat toate nevoile străbătând veacurile până-n zilele noastre şi conservându-ne nouă ţara, biserica şi naţionalitatea, nedespărţite una de alta. Şi Dumnezeul părinţilor noştri va fi totdeauna şi cu noi, precum a fost cu ei, căci numai astfel vom păstra patrimoniul strămoşesc, care este depozitul cel mai sacru pe care ei ni l-au încredinţat, şi pentru care ei ziceau că: podoaba şi fericirea unui neam este paza legilor strămoşeşti”[1].
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Anul pe care îl încheiem a fost pentru noi, românii, și pentru lumea întreagă un an de mari încercări în care am putut însă vedea atât de limpede cât de strâns ne este legată existenţa de milostivirea lui Dumnezeu. Atât din bucurii cât şi din suferinţe trebuie să învăţăm a desluşi şi împlini voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Încercările care vin asupra omului nu au alt scop decât de a-l rechema şi reîntoarce pe acesta prin căinţă, la bucuria părtăşiei de pace şi iubire cu Dumnezeu. Este multă durere în lume, poate mai multă decât a fost vreodată. Întâlnim foarte mulţi oameni în neputinţă care au boli grave, pe care ceilalţi semeni nu îi mai iau în seamă şi îi tratează ca fiind inferiori din toate punctele de vedere. Oameni ai căror ochi nu mai pot plânge, căci acel izvor de lacrimi a secat. Din cauza zgomotului asurzitor al mass-media şi al ideologiilor care pretind că se îngrijesc de om și de drepturile sale, nu mai auzim cumplitul strigăt ce se ridică din inimile a tot mai mulţi semeni. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă şi-a îndreptat privirea permanent asupra celor aflaţi în nevoie. Deşi lumea ne cere astăzi, tot mai insistent, mărturie despre cele pe care le săvârșim și le învățăm, socotind fără temei că lucrarea Bisericii nu depășește zona confortabilă a ritualului și a stereotipiilor. Ni se cere tot mai insistent să ne demonstrăm utilitatea, ca și cum Biserica ar fi lipsit cu desăvârșire din viața credincioșilor și, iată, în plin veac al științei și al progresului, într-o lume tot mai secularizată, mândră de noul ei statut și tot mai decisă să respingă orice alternativă care i-ar putea tempera avântul, învățătura şi lucrarea Bisericii reprezintă o provocare. O astfel de postură este, însă, departe de a fi una nouă. Sfântul Apostol Pavel îi atenționa pe creștinii din Corint despre provocările la care sunt supuși cei ce slujesc lui Dumnezeu: „Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdam. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4, 12-13). Biserica învață despre slujirea aproapelui, care urmează modelul Mântuitorului Hristos, transmisă Sfinților Apostoli, apoi episcopilor și, prin ei, tuturor celor care ostenesc în via Domnului. Această slujire este însoțitoarea rugăciunii și mărturia dragostei, [este redundant!!!] reprezintă „liturghia de după liturghie” și toiagul de sprijin pentru toți cei care, aflați în vâltoarea existenței, au suferit poticneli și lipsuri sufletești și trupești.
Lucrarea socială a Bisericii vine împreună cu responsabilitatea, deopotrivă pentru sporirea duhovnicească a credincioșilor și pentru menținerea decenței vieții cotidiene a acestora. De aceea, am considerat că este necesar ca Episcopia Giurgiului să vină în sprijinul celor nevoiași și în luna septembrie a acestui an, cu ajutorul lui Dumnezeu, am achiziţionat prin accesarea unui credit bancar fosta clădire a Băncii Bancpost, situată pe strada Vasile Alecsandri din Municipiul Giurgiu. Centrul Social-Educativ „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Episcopiei Giurgiului reprezintă o realizare foarte importantă pe care dorim să o aducem la cunoștința tuturor, mai ales pentru faptul că aceasta reprezintă cea mai mare investiție făcută de Episcopia noastră, care, la fel ca și celelalte făcute până în prezent, va avea ca principal beneficiar comunitatea pe care o slujim. Pe lângă facilitățile sociale, noul centru va avea și o importantă componentă culturală şi educativă, urmând ca spațiul respectiv să cuprindă săli de lectură și multimedia, precum și personal pregătit în asistența beneficiarilor programelor pe care urmează să le desfășurăm în aceste direcții. Aşadar, pe lângă aspectul social filantropic, acest centru se adresează cu precădere elevilor și studenților din orașul Giurgiu, și numai, deoarece aceştia ocupă un loc foarte important și una dintre prioritățile Episcopiei Giurgiului. Acest fapt ne-a determinat ca în cuprinsul eparhiei să fie înființate de-a lungul timpului centre pastoral-culturale și catehetice, care dezvoltă o serie de activităţi la care sunt prezenţi elevi şi studenţi. În aceste spaţii create special pentru ei descoperă lucrarea de apostolat a Bisericii şi valorile fundamentale ale poporului român, locurile în care sufletul românesc a cunoscut cele mai frumoase străluciri și care au dus la înflorirea spirituală a țării. Mai mult, aceste întâlniri au rolul de a înlesni dialogul constructiv şi apropierea constantă de valorile ortodoxe ale acestor tineri. Aşa cum am arătat şi în cuvântul transmis cu prilejul începutului anului școlar 2024-2024, este nevoie nu numai de o educație informativă ci și de una formatoare; este necesar să avem modele autentice și repere duhovnicești, deoarece ne dorim o țară în care normalitatea, buna-cuviință, onestitatea să redevină principalele valori promovate în cadrul sistemului educațional. Din păcate, trăim într-o societate ce le oferă tinerilor soluții facile la probleme superficiale, refuzându-le însă formarea interioară constantă și îndepărtându-i de la modele autentice pe care istoria și cultura acestei țări le oferă cu prisosință.
Teologul Nicifor Crainic, născut la Bulbucata (jud. Giurgiu), sublinia faptul că important pentru învăţământul catehetic românesc este principiul înnoirii lumii prin copil, principiul oricărei pedagogii, și, mai presus de toate, al creşterii creştine. El vedea scopul educației creștine trecând dincolo de marginile vieții pământești și avea în vedere chemarea omului în veşnicie postulând, aşadar, o pedagogie în perspectiva eternităţii. De aceea, milita pentru o educație creştină ortodoxă, care se desăvârşeşte prin Biserică, îndemnând la o reală creștinare a Statului. Plecând de la premisa că omul se dezvoltă în cadrul familiei, în cadrul profesiunii, în cadrul Statului și în cadrul Bisericii şi că atenționează clar că aceasta este rânduiala lumii de la Hristos încoace. Copilul născut în această lume şi renăscut prin Sfânta Taină a Botezului reprezintă însăşi puritatea absolută, care poate fi factor determinant al educaţiei creştine. Așadar, Nichifor Crainic spunea că „suntem atât de creştini câtă copilărie am reuşit să păstrăm în noi până la sfârşitul vieţii. În cultură savantul e măsura copilului; în religie, copilul e măsura savantului”[2].
Iubiţii mei,
Nașterea Domnului rămâne mereu actuală, ea este o realitate permanentă. Prin Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, ni s-a dat nouă harul vederii Feţei lui Dumnezeu, însă acest har izbăvitor ne îndatorează pe fiecare dintre noi spre o viețuire vrednică de darul vieţii veşnice ce ni s-a făcut din iubirea Preasfintei Treimi. Deşi trăim vremuri tulburi, trebuie să avem în minte şi în inimă încredinţarea că Hristos Dumnezeu „este pacea noastră” (Efeseni 2, 14). Evanghelia Mântuitorului este „Evanghelia păcii” (Efeseni 6, 15), iar noi, creștinii, suntem în faţa lumii, prin faptele noastre, mărturie vie a adevărului, inclusiv a realizării păcii cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu lumea întreagă. Prin Naşterea Mântuitorului se deschide orizontul larg şi luminos al învăţăturii creştine, îndreptat spre cinstirea şi înălţarea fiinţei umane, către valorile nemuritoare ale adevărului şi dreptăţii, ale dragostei şi sfinţeniei, ale demnităţii şi păcii. În acest tărâm ne-a adus Întruparea şi Învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca făpturi noi, ca ,,fii ai harului”, sub ,, ceruri noi și pământ nou” (II Petru 3, 13), precum limpede glăsuieşte Sfântul Apostol Petru.
Cu aceste gânduri şi poveţe, Vă îmbrăţişez în dragostea lui Hristos şi Vă doresc tuturor să prăznuiţi Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou și ale Bobotezei cu pace, sănătate și alese bucurii, potrivit datinii străbune. La cumpăna dintre ani, suntem chemaţi să ne rugăm lui Dumnezeu, Domnul timpului şi al istoriei, pentru sănătate şi mântuire, pentru toţi românii din ţară şi din străinătate.
Împărtășindu-vă părintească binecuvântare, rog pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii şi al păcii, Să vă dăruiască toate cele de folos, bucurându-vă de aceste sărbători întru mulţi şi binecuvântaţi ani.
Al Vostru părinte duhovnicesc, de tot binele voitor şi pururea către Domnul fierbinte rugător,
†AMBROZIE
EPISCOPUL GIURGIULUI
[1] Drd. Ioan Vicovan, „Un mitropolit de seamă al Moldovei – Iosif Naniescu”, în ,Teologie și Viață, Anul LXVII, Serie nouă, Anul I (1991), nr. 4-8, p. 66.
[2] Nichifor Crainic, Ortodoxie și etnocrație, Studiu introductiv, îngrijire de ediție și note de Constantin Schifirneț, București, Editura Albatros, 1997, p. 7.”
