În Pastorala de Crăciun adresată clerului, cinului monahal și credincioșilor din Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, Preasfințitul Părinte Siluan oferă un mesaj de profundă densitate teologică și pastorală, avertizând asupra riscului secularizării sărbătorii Nașterii Domnului și chemând la o trăire continuă, responsabilă și asumată a vieții creștine.
Crăciunul între taina mântuirii și festivismul lumii
PS Siluan observă contrastul tot mai evident dintre modul în care Biserica trăiește Nașterea Domnului și felul în care lumea contemporană reduce această sărbătoare la un eveniment comercial și festiv. Ritmul frenetic al vieții, presiunea consumului și accentul pus pe exterior riscă să golească Crăciunul de conținutul său mântuitor, transformându-l într-o simplă pauză socială lipsită de adâncime duhovnicească.
În opoziție cu această perspectivă, ierarhul subliniază că atenția credinciosului trebuie să se întoarcă spre lăuntru, spre taina prezenței harului lui Dumnezeu sădit în inimă încă de la Botez.
Harul din inimă, întreținut prin chemarea Numelui Domnului
Episcopul Ortodox Român al Italiei folosește imaginea patristică a jarului care mocnește sub cenușă pentru a descrie lucrarea harului în om. Acest har nu se menține de la sine, ci are nevoie de o lucrare continuă: pomenirea și chemarea Numelui Domnului, rugăciunea neîncetată și pocăința sinceră.
Chemarea Numelui lui Dumnezeu este prezentată ca mărturisire de credință, ca asumare a propriei căderi și ca intrare a fiecărui om în șuvoiul mântuirii lucrate de Hristos, Noul Adam, Care asumă întreaga umanitate pentru a o restaura.
Viața creștină – fidelitate zilnică față de poruncile lui Hristos
Un accent central al Pastoralei îl constituie ideea de continuitate a vieții creștine. PS Siluan subliniază că păzirea poruncilor, pocăința, rugăciunea, înfrânarea și iubirea față de aproapele nu sunt exerciții ocazionale, legate doar de perioadele de sărbătoare, ci principii permanente de viețuire.
„Tot ceea ce privește viețuirea noastră și angajamentul de a trăi după poruncile lui Hristos are un caracter continuu”, arată ierarhul, avertizând că, în lipsa acestei continuități, Nașterea Domnului rămâne fără impact real asupra vieții personale.
Euharistia – izvorul vieții veșnice
PS Siluan acordă un loc central Sfintei Euharistii, prezentată ca adevărata hrană a celor născuți din nou „din apă și din Duh”. Hrănirea cu Trupul și Sângele lui Hristos este descrisă ca fundament al vieții duhovnicești autentice și ca mijloc de unire reală cu Dumnezeu.
În sprijinul acestei învățături, ierarhul citează canoane apostolice și texte patristice, care subliniază importanța participării depline la viața liturgică a Bisericii și a împărtășirii continue, cu pregătire și conștiință curată.
Critica unui Crăciun redus la obicei
Într-un pasaj cu ton ferm, PS Siluan avertizează că, fără o schimbare reală a vieții, venirea în lume a lui Dumnezeu riscă să fie redusă la un simplu pretext social: daruri, mese îmbelșugate și revenirea rapidă la rutina zilnică, fără nicio transformare lăuntrică.
Această constatare devine un apel direct la asumarea responsabilă a credinței, astfel încât Crăciunul să nu rămână un eveniment exterior, ci să devină începutul unei vieți trăite în Hristos.
Recunoștință pentru lucrarea Bisericii în Italia
În partea finală a Pastoralei, Episcopul Ortodox Român al Italiei amintește reperele importante ale anului recent încheiat: centenarul Patriarhiei Române, canonizarea noilor sfinți mucenici și mărturisitori ai secolului XX și jubileul slujirii pastorale românești în Italia.
PS Siluan evidențiază dezvoltarea impresionantă a vieții bisericești românești din Italia, cu sute de parohii și sute de preoți care slujesc comunităților românești, mulțumind lui Dumnezeu pentru roadele acestei misiuni și cerând binecuvântare pentru continuarea ei.
Chemare la trăire autentică a Nașterii Domnului
În concluzie, Pastorala de Crăciun a PS Siluan este o chemare clară la coerență între credință și viață, la continuitate duhovnicească și la refuzul unui creștinism redus la obiceiuri. Nașterea Domnului este prezentată ca eveniment care cere răspuns zilnic, personal și comunitar, printr-o viață transformată în Hristos.
ADEVARULBISERICII.RO este singurul site din România care publică integral Pastoralele de Crăciun ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. În continuare, Pastorala de Crăciun a PS Siluan, Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei:
Ӡ SILUAN
Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei
Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,
Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler
și Dreptslăvitorilor Credincioși din cuprinsul
Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei,
Har, pace și bucurie, de la iubitorul de oameni Dumnezeu,
iar de la noi, părintească îmbrățișare și binecuvântare.
Iubiți frați și surori întru Hristos Cel născut pentru a noastră mântuire,
Iată-ne, prin mila lui Dumnezeu, ajunși, din nou, la vremea de slăvită prăznuire a Nașterii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. După perioada de pregătire, premergătoare vremii de prăznuire, tot creștinul cinstește, după credința sa și după moștenirea primită de la înaintași, venirea în lume a Mântuitorului, în timp ce lumea înconjurătoare sărbătorește, în felul ei, publicitar și mercantil, „sărbătorile de iarnă”. Alergătura cotidiană, ce a ajuns la un ritm tot mai frenetic, nu mai lasǎ omului trăitor în această lume, și nici măcar creștinului, energie și timp pentru a se așeza și a zǎbovi, în liniște, și a cugeta la marea Tainǎ mântuitoare pe care o poartǎ marele Praznic.
Dacǎ atenția lumii înconjurătoare este orientatǎ mai mult spre exterior, atenția omului credincios se întoarce dinspre „toată grija cea lumeascǎ” şi se orienteazǎ spre taina prezenței harului lui Dumnezeu, ascuns în inima sa, de la Botez. „Împǎrǎția lui Dumnezeu este înlǎuntrul vostru” (cf. Luca 17, 21), spune Domnul ucenicilor Lui şi, prin ei, ne spune și nouǎ. Prezența acestei taine în inima omului este precum jarul ce mocneşte în vatrǎ, în chip aproape nebănuit, sub cenuşǎ. Și precum jarul are nevoie sǎ fie alimentat, în mod constant, pentru a nu se topi și stinge, tot așa și taina harului, ce-L face prezent pe Mântuitorul Hristos în inima omului, are nevoie de a fi întreținută. Dar cum se poate întreține jarul – harul din inima omului?
Primul și cel mai la îndemână mijloc pentru a nu lǎsa sǎ se topeascǎ şi sǎ se stingǎ harul în inima noastrǎ este pomenirea și chemarea, în toată vremea, a Numelui Domnului. Începând cu Enos, fiul lui Set şi nepotul lui Adam, „Numele Domnului Dumnezeu” este chemat de către om (cf. Facere 4, 26). Este chemat cu nǎdejde. Este chemat cu credință. Chemarea Numelui Domnului devine, astfel, și o mǎrturisire de credințǎ în Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Şi, dacă adăugăm, la chemarea Numelui Domnului, „miluieşte-mǎ” sau „miluiește-ne”, adǎugǎm şi pocǎința noastră pentru ce am greșit, pocăința cea atât de necesară pentru sănătatea sufletului nostru. Chemarea Numelui Domnului cuprinde, în ea, credința și încrederea noastră în Domnul și în mila și milostivirea Lui, pentru noi și pentru întreaga lume. Dar ea mai înseamnă și asumarea curajoasă și încrezătoare a propriilor păcate înaintea Celui chemat, contrar neasumării strămoșului nostru, Adam. Prin această asumare, fiecare ipostas uman care cheamă Numele Domnului Dumnezeu se înscrie în șuvoiul care îi cuprinde pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, L-au chemat pe Domnul și, totodată, el este cuprins în asumarea, de către Fiul Omului – Noul Adam –, a tuturor oamenilor, începând cu Adam cel căzut. În acest sens se împlinesc cuvintele Domnului, grăite prin gura prorocului Ioil (3, 5) și a Sfântului apostol Petru (Faptele Apostolilor 2, 21), care zic: „Tot cel ce va chema Numele Domnului se va mântui”.
În Hristos, Care poartă în El întreaga umanitate și împlinește pocăința pe care Adam nu a împlinit-o, fiecare om care se pocăiește îi asumă, în propria lui pocăință, pe toți înaintașii (și pe urmașii!) lui. Hristos Domnul, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu, devenit (și) Fiul Omului, „Care Se pocăiește de răutățile oamenilor” (cf. Rugăciunea lui Manase), asumă, în mod atotcuprinzător, întreg Omul, întreaga umanitate, reînnoind-o, restaurând-o. Chipul cel schimonosit, desfigurat de păcat, al Adamului celui căzut este restaurat în Hristos – Noul Adam și, prin El, în fiecare „pui de om” care s-a îmbrăcat în Hristos, prin Botez. Iar fiecare „fiu al omului” este chemat ca, asemenea Fratelui mai mare – Hristos Domnul, Care, fără de păcat fiind, a luat asupra sa „păcatele lumii” – să-și asume propriile păcate și pe cele ale înaintașilor, spre curățire și înnoire. În acest fel, înnoirea ce vine în om, prin „înomenirea” lui Dumnezeu, se împlinește întru îndumnezeire.
Fiii lui Dumnezeu însă nu își pun doar nădejdea „întru a chema Numele Domnului Dumnezeu” (cf. Facere 4, 26), ci ei se modelează după chipul Fiului Cel veșnic al Tatălui, devenit om, și caută să-I urmeze întocmai și să-și arate iubirea față de El, prin păzirea poruncilor și prin ascultarea cuvântului Lui, după cum El Însuși o spune: „cel care are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește” (Ioan 14, 21) – „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14, 24). În cel care dorește să se asemene Domnului, poruncile Acestuia devin principiul de viețuire, în toate zilele vieții sale și în toate circumstanțele ei, iar cuvântul Domnului devine mai prețios decât pâinea, devine „duh și viață” – căci „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4), iar cuvintele Sale „sunt duh și sunt viață” (Ioan 6, 63).
Fiii lui Dumnezeu, născuți din nou, „din apă și din duh” (cf. Ioan 3, 5), au ca hrană specifică și corespunzătoare cu noua lor identitate tot ce este duhovnicesc, căci „duhul este cel care dă viață” (cf. Ioan 6, 63). Iar Fiul Tatălui Ceresc le propune, spre hrană, „adevărata mâncare și adevărata băutură”, zicând: „Trupul (Meu) este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură” (cf. Ioan 6, 55). „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică” (Ioan 6, 54). Așadar, hrănindu-ne cu Trupul Domnului și cu Sângele Lui, viața Lui cea veșnică vine în noi și rămâne veșnic.
Pentru a orândui continuitatea împărtășirii cu Duhul și cu Viața, Biserica, în înțelepciunea ei, prin glasul Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți, a stabilit zicând:
„Toți credincioșii care intră (în biserică) și ascultă Scripturile, dar care nu rămân pentru rugăciune și pentru Sfânta Împărtășanie, trebuie afurisiți (îndepărtați), ca cei care produc neorânduială în Biserică.” (Canonul 9 al Sfinților Apostoli)
Canonul 2 de la Sinodul din Antiohia (338-341) întărește acestea, precizând:
„Toți cei care intră în biserică și ascultă Sfintele Scripturi, dar nu iau parte la rugăciune împreună cu poporul sau, din cauza vreunei neorânduieli, se îndepărtează de la Sfânta Împărtășire a Euharistiei, aceștia să fie lepădați de Biserică, până când, după ce s-au mărturisit și au arătat roadele pocăinței și s-au rugat cu stăruință, vor putea dobândi iertare.”
Iar Sfinții Părinți Ignatie și Calist Xantopol ne spun:
„Dar, nimic nu ne ajută şi nu contribuie aşa de mult la curăţirea sufletului şi la luminarea minţii, şi la sfinţirea trupului, şi la prefacerea amândorura spre o stare mai dumnezeiască, şi la nemurire, ba şi la biruirea patimilor şi a demonilor sau, mai potrivit spus, la unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire, ca împărtăşirea şi cuminecarea (cuminecătura) continuă, cu inimă şi simţire curată, pe cât e cu putinţă omului, cu preacuratele şi nemuritoarele şi de-viaţă-făcătoarele Taine, cu însuşi cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus.” (Filocalia 8, cap. 91, pag. 201)
Astfel, tot ceea ce privește viețuirea noastră și angajamentul de a trăi după poruncile lui Hristos are un caracter continuu! Continuu chemăm Numele Domnului, continuu păzim poruncile Lui, continuu ne pocăim de răutățile și de căderile noastre, continuu cerem iertare și dăm iertare, continuu ne înfrânăm de la „orice înfățișare a răului” (cf. 1 Tesaloniceni 5, 22) și ne îndemnăm la toată facerea de bine; continuu ne hrănim cu cuvântul Domnului, cu Sfântul Lui Trup și cu Scumpul Lui Sânge, continuu ne păzim inima, mintea și simțurile de „virușii” cei otrăvitori de suflet, continuu ne străduim să avem compătimire față de toată suferința din lume și să păzim iubirea față de Dumnezeu și de om, până la sfârșitul zilelor noastre. În acest fel, asumăm, ne însușim și împlinim, în viața noastră, tot ceea ce Domnul ne-a adus prin înomenirea Sa! Altfel, venirea în lume a lui Dumnezeu nu aduce nici o schimbare în viața noastră, ci rămâne doar un pretext pentru a ne face cadouri, a mânca și a bea cele după obicei, pentru ca, apoi, să revenim la alergătura cea de toate zilele…
Anul 2025 a fost, pentru Biserica noastră, unul plin de semnificații și de aniversări. Am sărbătorit centenarul Patriarhiei Române, întemeiate în anul 1925. Ne-am bucurat de proclamarea solemnă a douăzeci de Sfinți Părinți Mucenici și Mărturisitori, din România, din Basarabia și din Muntele Athos, trăitori în secolul XX. Am sărbătorit jubileul slujirii pastorale pe pământul Italiei, mulțumind lui Dumnezeu pentru faptul că, începând cu anul 1975, la Milano, s-a întemeiat prima parohie ortodoxă românească, iar astăzi, cei peste 330 de preoți sunt prezenți în peste 400 de localități, venind în întâmpinarea nevoilor spirituale ale credincioșilor trăitori pe aceste meleaguri. Pentru toate acestea și pentru toate binefacerile ce s-au revărsat peste credincioșii, monahii și clericii din Episcopia noastră, dăm slavă lui Dumnezeu și îl rugăm să ne păzească, și de acum înainte, și să ne călăuzească pe calea slujirii celei mântuitoare.
Cu urarea ca, în fiecare dintre voi, să se împlinească chemarea cu care Domnul Dumnezeu v-a chemat dintru neființă întru ființare, împreună cu părinteasca îmbrățișare și binecuvântare,
Al vostru întâistătător și de tot binele cel adevărat doritor,
† Episcopul SILUAN
al Episcopie Ortodoxe Române a Italiei”
