Într-un an marcat de neliniști, fragmentări și o oboseală spirituală tot mai vizibilă, Pastorala de Crăciun a Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolit al Banatului, se distinge ca una dintre cele mai profunde, poetice și tulburătoare mărturisiri duhovnicești ale acestui an. Textul nu este doar un mesaj festiv, ci o adevărată meditație teologică și existențială despre dar, refuz, libertate, suferință și iubire.
Colindul – teologie vie a poporului român
ÎPS Ioan pornește de la colind ca expresie supremă a credinței românești trăite, nu în școli savante, ci „la vatra casei”. Mitropolitul vorbește cu emoție despre „marii anonimi ai neamului”, cei care au cântat Betleemul fără să-l fi văzut vreodată, dar l-au cunoscut prin har.
„Să scrii versurile unui colind, fără să fi văzut vreodată Betleemul, nu este un eseu, ci este rodul harului Duhului Sfânt”, afirmă ierarhul, subliniind că poporul român L-a cunoscut pe Hristos nu academic, ci cu „inima neadormită”.
Darul absolut: Fiul lui Dumnezeu
Unul dintre cele mai puternice nuclee ale Pastoralei este imaginea mâinilor lui Dumnezeu, niciodată goale, pentru că Ele Îl poartă pe Fiul Său – „Darul Cerului pentru noi”.
„Iubiților, priviți la mâinile lui Dumnezeu, niciodată nu le veți vedea goale”, spune ÎPS Ioan, formulând o întrebare care străbate întreg textul ca un strigăt: de ce fuge omul de darurile lui Dumnezeu?
Într-un contrast profund, Mitropolitul amintește recensământul roman din vremea Nașterii Domnului: pentru Imperiu, Hristos a fost „un număr”; pentru lume, El este „Unul – Iubirea Întrupată, Calea, Adevărul și Viața”. „Romanii au numărat, noi nu numărăm, ci ne închinăm”, spune ierarhul, într-o frază cu forță simbolică remarcabilă.
Timpul, moartea și Învierea
Pastorala propune o viziune teologică de mare adâncime asupra timpului, afirmând că, odată cu Nașterea lui Hristos, timpul însuși este mântuit.
„Până azi, timpul era muritor. Hristos, prin venirea Sa în lume, i-a dat viață și timpului”, arată Mitropolitul Banatului, subliniind că omul nu mai este purtat spre mormânt, ci spre veșnicie. Gândurile pot muri, dar omul nu moare.
Cununa suferinței și chemarea la jertfă
Într-o cheie profund hristologică, ÎPS Ioan vorbește despre coroana de spini ca semn al iubirii asumate până la capăt. Hristos nu Se încununează cu aur, ci cu păcatele noastre, iar omul este chemat să-și asume, la rândul său, cununa smereniei, a jertfei și a iubirii de frați.
„Frate creștine, au mai rămas spini și pentru coroana ta”, avertizează ierarhul, într-un mesaj lipsit de orice confort fals, dar plin de adevăr mântuitor.
Omul între îngeri și șerpi
Pastorala surprinde cu imagini de o mare forță expresivă lupta spirituală a omului contemporan. Hristos cheamă la înălțare, șarpele la târâre. Omul este descris ca „țărână gânditoare”, iar gândirea – ca „cădelnița minții”.
Mitropolitul avertizează asupra unei „ierni prelungite de iubire” și cheamă la recuperarea sensului fundamental al existenței: iubirea, ca esență a vieții omului.
Peșterile de azi: sărăcie, singurătate, uitare
Unul dintre cele mai emoționante pasaje ale Pastoralei este cel dedicat „peșterilor de azi”: locurile marginalizării, sărăciei și abandonului, unde trăiesc mame cu prunci, fără păstori și fără magi.
ÎPS Ioan cheamă credincioșii să devină ei înșiși purtători de daruri, „din darurile lui Dumnezeu”, amintind că fapta bună nu piere, ci rămâne în lumina bucuriei dumnezeiești.
Un mesaj care nu mângâie superficial, ci vindecă
Pastorala de Crăciun a ÎPS Ioan nu este un text comod. Este un cuvânt care trezește, care pune întrebări incomode și care cheamă la asumare, iubire, iertare și jertfă. Un cuvânt care nu flatează, ci vindecă.
Într-o vreme a zgomotului și a superficialului, acest mesaj rămâne o chemare limpede către esențial: Dumnezeu nu încetează să dăruiască, dar omul trebuie să aibă curajul să primească.
ADEVARULBISERICII.RO este singurul site din România care publică integral Pastoralele de Crăciun ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. În continuare, Pastorala de Crăciun a ÎPS Ioan:
Ӡ IOAN,
Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare.
Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14)
Iubiții mei fii duhovnicești,
Binecuvântare de la Pruncul Iisus, Cel Născut din Fecioara Maria, în Peștera din Betleem! Mă bucur, văzându-vă colindând pe Prunc și pe Maica Lui. Îngerii din cer I-au adus Fiului lui Dumnezeu cântare de slavă, păstorii, umilința lor, magii, daruri scumpe, iar noi românii I-am adus și Îi vom aduce mereu colinda, această nestemată capodoperă.
Marii artiști își semnează capodoperele, însă marii anonimi ai neamului nostru nu și le-au semnat. Să scrii versurile unui colind, fără să fi văzut vreodată Betleemul, nu este un eseu, ci este rodul harului Duhului Sfânt, revărsat din plin peste neamul nostru românesc. Binecuvântații români anonimi au cântat în colind nevăzutul. Ei L-au văzut pe Dumnezeu călătorind pe pământ împreună cu Sfântul Petru, i-au primit în casele lor sărace și la vatra din casă le-au ascultat povețele. Țăranul român nu a auzit de Hristos la universitate, ci la școala din vatra casei. Țăranul român nu I-a cântat lui Dumnezeu la harfă, ci cu neadormita sa inimă.
O, inimă! Nu înceta să-I cânți și azi lui Dumnezeu! Azi, Dumnezeu nu îți cere, omule, să-I aduci daruri scumpe, ci să-I aduci cântul inimii tale curate.
Din neamul nostru a ales Dumnezeu profeți după profeți, ei ne-au spus în colindă de Adam și Eva, de Avraam, de Iisus Hristos, de Fecioara Maria. Ne-au spus despre cele de Sus, pe care nu le-au văzut, dar le-au crezut. Azi, îngerii Îi aduc veste lui Dumnezeu că românii au ajuns la Betleem.
Binecuvântat să fie Dumnezeu că toți cei care ați pornit spre Betleem la începutul Postului Nașterii Domnului ați ajuns în Peșteră, la Pruncul Sfânt!
Bucurați-vă de întâlnirea cu Pruncul Dumnezeiesc și cu Fecioara Maria! Aici, în Peșteră, Dumnezeu ne descoperă o parte din negrăita taină a Întrupării Fiului Său. Chiar dacă gura ne este mută în fața tainei, totuși ochii grăiesc, vederea fiind una din cele mai înalte forme de înțelegere a tainei negrăitului. L-au văzut și apele Iordanului la Botez și s-au întors înapoi: Văzutu-Te-au apele, Dumnezeule, văzutu-Te-au apele și s-au temut. Iordanul s-a întors înapoi, văzând Focul Dumnezeirii pogorându-Se trupește și intrând în apele sale. Iordanul s-a întors înapoi, văzând pe Cel nevăzut în chip văzut, pe Făcătorul întrupat, pe Stăpânul în chip de rob (Slujba Agheasmei Mari).
Azi, la acest Praznic Dumnezeiesc, omul s-a întâlnit cu Oaspetele Ceresc, Iisus Hristos Domnul. Azi s-au întâlnit în mod real Cerul cu pământul, Dumnezeu, cu omul, făptura Lui cea iubită. Azi, Dumnezeu Își întinde brațele Sale spre noi și vedem că nu sunt goale, însă nu au în ele aur și smirnă, ci Îl au pe Fiul Său, Darul Cerului pentru noi. Ce Dar știe să facă un Tată iubitor fiilor Săi căzuți sub povara păcatului și a morții!
Iubiților, priviți la mâinile lui Dumnezeu, niciodată nu le veți vedea goale, El are mereu daruri pentru noi și ne așteaptă să le luăm. De ce fuge oare omul de darurile lui Dumnezeu?
Iubiți frați și surori în Domnul,
Nimeni până la Hristos n-a putut rupe lanțurile morții care-l legau pe om. Omul căzut în păcat iubea mai mult țărâna decât Cerul, Casa lui Dumnezeu, în care era așteptat. Dumnezeu Tatăl ne-a dat pe Unul din Sfânta Treime, pe Unul-Născut.
Pe Acest Unul-Născut L-au numărat și romanii la recensământul făcut pe timpul lui Quiriniusal Siriei, pe când Irod cel Mare era regeal Iudeii: În zilele acelea a ieșit poruncă de la cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria (Luca 2, 1-2). Pentru romani, un număr, pentru noi-Unul-Iubirea Întrupată, Calea, Adevărul și Viața(Ioan 14, 6). Pentru romani, încă un iudeu care trebuia să plătească dajdie cezarului. Aceasta a fost bucuria romanilor, iar pentru noi, slobozirea din robia păcatului și a morții. Romanii au numărat, noi nu numărăm, ci ne închinăm, așa cum au făcut îngerii, păstorii și magii.
Iubite frate, te închini tu azi lui Hristos Dumnezeu sau ai idoli care îți amăgesc viața cu ale lor înșelătoare plăceri?
Frații mei,
Câtă umilință! Hristos S-ar fi putut naște în taină, însă El luminează marea Revelație a Întrupării Sale din Fecioara Maria, după cele spuse de profeți: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel(Isaia 7, 14). Se bucură azi și profeții din Vechiul Testament, văzând că, ce le-a grăit Dumnezeu prin Duhul Sfânt, s-a împlinit. Se bucură Adam și Eva, văzând că a biruit Viața. Până azi, Adam și Eva au fost triști, de azi, văd Nădejdea lor Întrupată.
Bucurați-vă astăzi, fraților, că S-a născut Învierea noastră! De azi, timpul nu ne mai poartă pe aripile sale până la mormânt, ci până la porțile veșniciei. Gândurile omului mor odată cu timpul, însă omul nu moare niciodată. Până azi, timpul era muritor. Hristos, prin venirea Sa în lume, i-a dat viață și timpului. Fiul lui Dumnezeu intră în istorie și binecuvântează întreaga Sa creație, chiar și timpul. Acesta nu mai curge, ci se oprește în noi și fiecare avem timpul nostru hărăzit de Dumnezeu.
Hristos vine și sfințește creația cu Sângele Lui. Rupe spinii păcatului și Își face din ei o coroană împărătească. Hristos va pleca din lume încununat cu păcatele noastre, nu cu o cunună de aur. Hristos ne-a arătat cu ce să ne încununăm în această viață, cu acea cunună a suferinței, a jertfei, a sângelui.
Frate creștine, au mai rămas spini și pentru coroana ta. Să ne încununăm cu smerenie și cu iubirea de frați și, de va fi nevoie, să le dăm chiar și o picătură de sânge pentru a le salva viața.
Iubiților,
Pruncul Dumnezeiesc, Iisus Hristos, la venirea Sa în lume, a fost așezat de Fecioara Maria în iesle și aceea I-a fost tron. Și tot printr-o așezare a plecat din această lume, fiind așezat de Iosif și de Nicodim în mormânt. Hristos S-a născut într-o peșteră ca să ne așeze pe noi în Rai. Noi I-am pregătit ieslea și un mormânt, El ne pregătește un loc în Rai. Omul I-a căutat loc în pământ, iar El ne caută loc în Cer: Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu (Ioan 14, 2-3). Hristos a fost Lumina din Peștera întunecoasă din Betleem. Mântuitorul nostru a luminat mai întâi adâncul, apoi, lumea, devenind Soarele dreptății acestei lumi.
Iubiți fii duhovnicești,
Lupta de a uita, lupta de a iubi, lupta de a ierta, acestea sunt marile provocări ale omului de azi. Astăzi, omul murmură mereu Cântecul îmblânzitorul de șerpi. Iubiți-vă șerpii, cântându-le, și vor intra înapoi în lumea întunericului. Șarpele nu iubește lumina, căci nu poate vâna. Șarpele nu-și dorește să aibă aripi să zboare, ci el vrea să se târască și să ne târască și pe noi în adâncul suspinelor. Adam și Eva au căzut la îndemnul șarpelui: Și a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?» Iar femeia I-a zis: «Șarpele m-a amăgit și eu am mâncat» (Facere 3, 13).
Fraților, Hristos a venit din lumea de Sus. Noi nu credem într-o lume care nu există. Dumnezeu l-a creat pe om, dându-i harul gândirii.
Dintru început aceasta a fost prima îndeletnicire pe care a avut-o omul și anume meseria de a gândi. Dumnezeu l-a învățat pe om gramatica gândirii celei de Sus. Să poată găsi puntea dintre pământ și Cer ca să nu mai rămână în lumea șerpilor, ci să se apropie de lumea îngerilor, de care se îndepărtase. Hristos ne cheamă să ne înălțăm, iar șarpele, să ne târâm.
Să ne continuăm lupta de a iubi și de a ierta, căci iubirea și iertarea L-au adus azi pe Hristos pe pământ.
Frați creștini,
Dumnezeu a făcut din țărână un fluier și a suflat în el viață. Omul, chintesența creației, nu este o țărână mută, ci însuflețită. Dumnezeu l-a făcut pe om o icoană a Lui, iar noi, păcătuind, ne-am făcut un tablou.
Omul, țărână gânditoare, gândirea fiind o cădelnița a minții.
Omul nu-i o floare fără rădăcină, nici o umbră fără viață.
Cine i-ar putea seca omului dorul de Dumnezeu, de iubirea Sa nemărginită?!
Omule, vezi pe ce cărare umbli, căci cărarea fără ispite nu duce nicăieri. Omul, în istorie, de multe ori și-a greșit drumul, atunci când nu a mai călătorit împreună cu Iisus Hristos.
Omul se vremuiește spre veșnicie, nu spre moarte. În om, Dumnezeu a semănat viață, iar nu moarte. Hristos a venit azi să alunge din inimile noastre moartea și să așeze în ele viața. Trăim încă și azi o prelungită iarnă de iubire.
Doamne, dă-ne din iubirea Ta și încălzește inimile noastre să Te iubim pe Tine și pe semenii noștri! Iubirea este esența vieții omului.
Iubiților,
Oare numai la Betleem sunt peșteri?! Și la noi sunt multe peșteri, în care vedem mame cu prunci, la care nu vin nici păstori și nici magi. Să venim noi, aducând dar din darurile lui Dumnezeu. O, câți frați de-ai noștri nu trăiesc și azi în peșterile sărăciei, ale marginalizării și ale uitării?!
Doamne, ajută-ne în lupta uitării și a iubirii și a iertării!
Mângâiați, iubiți, iertați că acestea sunt plăcute lui Dumnezeu. Fapta bună nu piere ca roua dimineții, ea rămâne în lumina soarelui și în bucuria lui Dumnezeu. Împlinind mereu faptele mângâierii creștine, aducem bucurie lui Dumnezeu și celor aflați în necaz: Milă voiesc, iar nu jertfă(Matei 9,13), ne spune Hristos.
Iubiți slujitori ai Altarelor bănățene, stați cu cinste lângă poporul pe care vi l-a încredințat Hristos spre păstorire. Iertați și mângâiați! Fiți oameni ai faptelor bune. Iertați-vă unii pe alții și-i iertați pe bunii credincioși care stau lângă voi. Rugați-vă pentru ei și pentru țară. Rugați-vă și pentru mine.
Dumnezeu să vă binecuvânteze cu harul iubirii Sale!
Să vă mângâie Dumnezeu pe toți, mai cu seamă pe cei în suferință, pe cei singuri, pe cei din spitale, pe cei aflați în grele încercări!
Dumnezeu să fie alături și de cei ce poartă haină albă, medicii!
Să le ajute Dumnezeu și celor care pun pentru prima dată condeiul în mâna copiilor dumneavoastră și îi învață să scrie binecuvântatele cuvinte: mamă și țară!
Să-L rugăm azi pe Iisus Hristos Domnul și pe Maica Sa, Preacurata Fecioară Maria, să nu uite de neamul nostru românesc. Har și binecuvântare de la Pruncul Iisus, din Peștera Betleemului!
† Ioan al Banatului”
