În Duminica a XX-a după Rusalii, când Biserica a rânduit citirea Evangheliei Învierii fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-16), Preasfințitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, a rostit un cuvânt de învățătură plin de lumină și nădejde, intitulat:
„Nu moartea este sfârșitul vieții, ci viața este sfârșitul morții”.
Ierarhul a explicat că moartea, în înțelesul creștin, nu este o dispariție, ci o trecere, o adormire din care Hristos ne va trezi la învierea cea de obște:
„Dacă ați crezut până astăzi că moartea este sfârșitul vieții, v-ați înșelat! Ca să ne încredințeze de acest lucru, Domnul Hristos l-a sculat din morți pe fiul văduvei din Nain ca dintr-un somn, zicându-i: «Tinere, ție îți zic, scoală-te!»”.
Preasfinția Sa a arătat că Domnul Iisus nu a privit moartea ca pe o realitate definitivă: „Despre fiica lui Iair a spus: «Copila n-a murit, ci doarme!»; despre Lazăr a zis: «Lazăr, prietenul nostru a adormit. Mă duc să-l trezesc!». De aceea și Biserica vorbește despre cei adormiți și despre odihna veșnică, nu despre sfârșit și dispariție.”
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând”
Episcopul Slatinei a subliniat că, prin Învierea Sa, Hristos a arătat că este Stăpânul vieții și al morții:
„Dacă mai credeți și astăzi că moartea este mai puternică decât Domnul Vieții, vă înșelați! Hristos S-a arătat Stăpân și al morții, înviind din mormânt și pe alții, dar înviindu-Se și pe Sine, biruind moartea și făcându-Se chezășia nemuririi noastre.
Nu moartea este sfârșitul vieții, ci viața este sfârșitul morții – Viața în Hristos și cu Hristos! Nu a zis El: «Eu sunt calea, adevărul și Viața»?”, a adăugat Preasfințitul Sebastian.
Moartea – nu pedeapsă, ci îngăduință și limită a răului
Ierarhul a explicat sensul teologic al morții, arătând că ea nu a fost un act de cruzime divină, ci o măsură pedagogică a lui Dumnezeu, prin care răul este ținut în frâu:
„Dumnezeu a îngăduit moartea din cauza păcatului protopărinților noștri. Dacă omul n-ar fi păcătuit, ar fi rămas nemuritor cu trupul. În grădina Edenului nu exista interdicția de a mânca din Pomul Vieții, ci doar din Pomul cunoștinței binelui și răului. După cădere, Dumnezeu l-a oprit pe om de la Pomul Vieții, ca nu cumva să se înveșnicească în păcat.”
„Vă imaginați cât rău ar fi existat în lume dacă oamenii ar fi fost nemuritori în păcat? Ce junglă ar fi devenit lumea în perspectiva unei veșnicii păcătoase aici, pe pământ?”, a spus ierarhul.
Astfel, moartea, pentru creștini, nu este sfârșit, ci începutul unei alte vieți:
- nu doar o catastrofă, ci o ispășire a păcatului;
- nu răul suprem, ci sfârșitul răului;
- nu neant, ci trecere spre viața cea veșnică;
- nu sfârșitul vieții, ci sfârșitul morții sufletești.
„Nietzsche a spus că Dumnezeu a murit. Dumnezeu a spus: Nietzsche nu a murit!”
În încheiere, Preasfințitul Sebastian a adus o reflecție despre credință și necredință, evocând un episod legat de filosoful german Friedrich Nietzsche:
„Se știe despre marele filosof Nietzsche că, în necredința sa, a ajuns până acolo încât I-a proclamat moartea lui Dumnezeu. Ei bine, o parabolă spune că, la înmormântarea filosofului, Dumnezeu s-ar fi arătat celor de față și le-ar fi spus: ‘Nietzsche v-a zis despre Mine că am murit… Eu însă vă spun vouă că Nietzsche nu a murit!’”
Prin acest exemplu, ierarhul a transmis mesajul central al Duminicii: „Moartea nu este finalul, ci o trecere spre veșnicie. Viața în Hristos este biruința asupra morții și arvuna Învierii depline.”
ADEVARULBISERICII.RO publică predica Preasfințitului Sebastian:
”NU MOARTEA ESTE SFÂRȘITUL VIEȚII, CI VIAȚA ESTE SFÂRȘITUL MORȚII
DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII
(Învierea fiului văduvei din Nain – Luca 7, 11-16)
CUVÂNTUL IERARHULUI
Dacă ați crezut până astăzi că moartea este sfârșitul vieții, v-ați înșelat! Ca să ne încredințeze de acest lucru, Domnul Hristos l-a sculat din morți pe fiul văduvei din Nain ca dintr-un somn: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). Altădată, venind la căpătâiul fiicei lui Iair a afirmat, riscând ridicolul: „Copila n-a murit, ci doarme! (Luca 8, 52). Despre Lazăr cel mort de patru zile, a zis: „Lazăr, prietenul nostru a adormit. Mă duc să-l trezesc!” (Ioan 11, 11), iar în ceea ce privește Propria Persoană, Hristos a înviat pur și simplu, „ieșind ca un mire din cămară… și lăsând cele de îngropare ale Sale” în mormânt, potrivit cântărilor din Canonul Învierii. Iată de ce spunem noi despre morți, în limbaj bisericesc, că au… „adormit” și că se… „odihnesc”!
Așadar, moartea nu este ceea ce cred „cei care nu au nădejde” (1 Tes. 4, 13) – dispariție definitivă, neant, neființă, ori sfârșitul sfârșitului –, căci ce a fost moartea pentru fiul văduvei din Nain sau pentru fiica lui Iair? Ce a fost moartea pentru dreptul Lazăr? Dar pentru Hristos, Care „a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”?
Dragii mei,
Dacă mai credeți și astăzi că moartea este mai puternică decât Domnul Vieții, vă înșelați! Căci Hristos S-a arătat stăpân și al morții, înviind din mormânt și pe alții, dar înviindu-Se și pe Sine, biruind moartea și făcându-Se, astfel, chezășia nemuririi și a fericirii noastre veșnice! Astfel, nu moartea este sfârșitul vieții, ci Viața este sfârșitul morții; Viața în Hristos și cu Hristos! Nu a zis El: „Eu sunt calea, adevărul și Viața” (In 14, 6)?
De ce, atunci, a mai îngăduit Dumnezeu moartea?
La această întrebare ne răspunde Cartea Facerii, în capitolul al treilea: Din cauza păcatului protopărinților noștri!
Păi și, dacă n-ar fi păcătuit ei, noi am fi rămas, până astăzi, nemuritori cu trupul?
Da, căci în grădina Edenului nu aveam interdicție să mâncăm din „Pomul Vieții”, ci numai din „Pomul cunoștinței binelui și răului”. Abia după cădere, văzând Domnul înclinația omului spre păcat, în detrimentul comuniunii cu El, i-a oprit acestuia accesul la Pomul vieții (Fac. 3, 21-24), pentru ca nu cumva să se înveșnicească în starea aceasta de păcat, pe pământ. Vedem cu toții cât rău există și așa, în lume, în condițiile în care viața noastră este relativ scurtă. Vă imaginați, deci, ce proporții ar fi căpătat răul, dacă am mai fi rămas și nemuritori? Ce „junglă” ar fi devenit lumea în perspectiva unei veșnicii păcătoase, aici pe pământ?
Astfel, creștinii au înțeles „rațiunea” morții și s-au și împăcat cu iminența ei, privind-o:
Nu doar ca pe o mare catastrofă, ci și ca pe o ispășire a păcatului strămoșesc și a păcatelor personale;
Nu ca pe răul suprem, ci ca pe un sfârșit al răului;
Nu ca neant sau neființă, ci ca pe o „trecere” la o altă viață; la viața cea veșnică;
Nu ca pe un sfârșit al vieții, ci ca pe un sfârșit al morții, în înțelesul de moarte sufletească – „cu moartea pe moarte călcând” –, și ca pe o renaștere în starea paradisiacă, de unde a căzut omul pe când încă ar fi putut rămâne nemuritor.
P.S. Se știe despre marele filosof Friedrich Nietzsche că, în necredința sa, a ajuns până acolo încât I-a proclamat „moartea” lui Dumnezeu. Așa a ajuns el autorul cunoscutei teze „Dumnezeu a murit” (pentru totdeauna), îmbrățișată cu atâta entuziasm de către iluminiști.
Ei bine, o parabolă ne spune că, la înmormântarea filosofului, Dumnezeu s-ar fi arătat prietenilor și susținătorilor lui, spunându-le nu fără subînțeles: „Nietzsche v-a zis despre Mine că am murit… Eu, însă, vă spun vouă că Nietzsche… nu a… murit”!!!
†SEBASTIAN,
Episcopul Slatinei și Romanaților”
