Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a rostit, la Școala Marasleio din Fanar, cuvântul de deschidere al lucrărilor celui de-al 5-lea Congres Internațional Eco-Ευ Ζην, cu tema „Decizii pentru sfârșitul vieții”. Evenimentul este organizat de Laboratorul de Filosofie Aplicată al Departamentului de Filosofie din cadrul Universității Naționale și Kapodistriene din Atena și se desfășoară sub egida Patriarhiei Ecumenice.
În intervenția sa, Patriarhul Ecumenic a arătat că tematica acestui congres se apropie de cea a celui de-al 3-lea Congres al Comisiei de Bioetică a Patriarhiei Ecumenice, organizat în Creta, în luna octombrie a anului trecut, subliniind necesitatea ca pozițiile Bisericii și ale teologiei să fie formulate „cu sensibilitate pastorală”, fără generalizări și fără „spirit legalist”.
Îngrijirea celor aflați în stadiu terminal și încurajarea îngrijirii paliative
Într-un amplu pasaj, Patriarhul a evidențiat apelul către credincioși de a se îngriji de „oamenii aflați în stadiu final” și a amintit sprijinul Bisericii pentru înființarea centrelor de îngrijire paliativă, precum și îndemnul ca fiecare să ofere timp și energie pentru îngrijirea bolnavilor la domiciliu, astfel încât aceștia să fie integrați într-un cadru de solidaritate și să se simtă iubiți, acceptați și prețuiți.
Despre bătrânețe, sinucidere și eutanasie
Patriarhul Bartolomeu a făcut trimitere la textul Patriarhiei Ecumenice „Pentru viața lumii”, arătând că acesta dedică paragrafele 30 și 31 temelor bătrâneții, morții și eutanasiei. A subliniat demnitatea spirituală înnăscută a persoanei umane, „independent de măsura în care trupul sau mintea au suferit vătămare odată cu trecerea timpului”.
În privința sinuciderii, a evidențiat caracterizarea acesteia drept „tragedie” și „o profundă atingere adusă demnității persoanei umane”, menționând totodată că, din perspectiva iubirii creștine și a iconomiei pastorale, nu trebuie exclusă din principiu săvârșirea integrală a slujbei de înmormântare și înhumarea bisericească pentru o persoană care și-a luat singură viața.
În ceea ce privește eutanasia, a accentuat că moartea nu trebuie grăbită, chiar și în cazuri de boli cumplite, și a reiterat că este îngăduit ca cei aflați „în pragul morții” să refuze tratamente și tehnologii medicale extraordinare care prelungesc artificial viața trupească dincolo de punctul în care, în mod firesc, trupul ar fi încetat să mai trăiască.
„Ne împotrivim vieții fără cer”: apel pentru sens, mister și speranță pascală
Într-un moment central al cuvântului său, Patriarhul Ecumenic a afirmat că Biserica se opune unei „vieți obiectualizate” lipsită de suflarea învierii și de perspectiva cerului, subliniind că nu există doar cunoaștere științifică și realitate măsurabilă, ci și mister, sens, frumusețe, artă și „cutremur religios”, precum și dorul omului după cele „înalte” pe care nu și le poate dărui sieși.
Totodată, a arătat că nicio analiză a societății globale nu este completă fără referire la rolul religiei și că, fără raportare la Dumnezeul cel viu, omul nu poate gestiona creator situațiile-limită ale vieții, inevitabilitatea morții, neliniștile metafizice și dorul de veșnicie.
„În Concluziile Congresului din Creta s-a subliniat că «eutanasia este una dintre cele mai delicate și complexe probleme contemporane pe care sunt chemate să le înfrunte societățile noastre». Pozițiile Bisericii și ale Teologiei pe această temă «trebuie întotdeauna formulate cu sensibilitate pastorală și nu cu generalizări și cu spirit legalist». Remarcabilă este chemarea adresată tuturor credincioșilor «să se îngrijească de oamenii aflați în stadiu terminal», precum și constatarea că Biserica «încurajează crearea Centrelor de îngrijire paliativă și, în același timp, îndeamnă pe fiecare dintre noi să ofere timp și energie pentru îngrijirea bolnavilor în casele lor. În acest fel, bolnavii sunt integrați într-un mediu de solidaritate, se simt iubiți, acceptați și prețuiți, iar restul vieții lor îl străbat cu sentimente de certitudine și siguranță».
În textul Patriarhiei Ecumenice «Pentru viața lumii», paragrafele 30 și 31 sunt dedicate temei bătrâneții, morții și eutanasiei. Pe drept cuvânt se subliniază responsabilitatea trupului bisericesc, având în vedere faptul că oamenii «pe măsură ce îmbătrânesc, devin treptat vulnerabili la boală și la dizabilitate», provocare care poate funcționa ca «o oportunitate de adâncire a smereniei și de creștere a credinței, atât pentru cei care îmbătrânesc, cât și pentru cei care îi îngrijesc» (§ 30). De asemenea, pe drept este subliniat că, potrivit învățăturii Bisericii noastre, «nu există limite ale demnității spirituale înnăscute a persoanei umane, indiferent în ce măsură trupul sau mintea ei au suferit vătămare odată cu trecerea timpului».
Un interes aparte prezintă caracterizarea sinuciderii în § 31 drept «tragedie» și «o profundă atingere adusă demnității persoanei umane», precum și asigurarea că sinuciderea «nu poate fi niciodată considerată o soluție permisă în fața suferințelor lumești». În același timp, se notează că, în numele iubirii creștine și al «iconomiei pastorale» și pe baza «constatărilor diagnostice și terapeutice ale epocii contemporane», «nu ar trebui exclusă din principiu săvârșirea integrală a slujbei de înmormântare și înhumarea bisericească pentru un om care și-a luat singur viața».
În ceea ce privește tema eutanasiei, se subliniază că «chiar și în cazul oamenilor încercați de boli cumplite, moartea nu trebuie grăbită, oricât de filantropică ar fi considerată o asemenea faptă». Eutanasia este caracterizată drept «o practică străină viziunii creștine asupra vieții» și se accentuează că «este pe deplin îngăduit ca oamenii aflați în pragul morții să refuze tratamente și tehnologii medicale extraordinare care prelungesc artificial viața trupească dincolo de punctul în care trupul, de la sine, în mod natural, ar fi dat duhul. Nu poate constitui o datorie a unui creștin prelungirea chinurilor trupului din frică în fața sfârșitului inevitabil sau lipirea de această lume dincolo de orice logică». În cele din urmă, se subliniază că Biserica noastră îi mângâie pe cei îndoliați și se roagă pentru cei adormiți. Pentru creștinii care «așteaptă învierea morților și viața veacului ce va să fie», moartea, «în harul lui Dumnezeu, nu trebuie să provoace frică».
În tema eutanasiei nu există unanimitate între Bisericile și confesiunile creștine și, desigur, nici între religii. Însă, chiar și în cadrul unei anumite Biserici sau confesiuni, eventualele decizii pe acest subiect nu au de obicei acceptare generală.
Este un fapt că multe dileme contemporane legate de eutanasie au apărut din cauza progresului impresionant al tehnologiei medicale și a posibilităților de prelungire a vieții prin intubație și prin alte metode. Astăzi sunt în desfășurare programe de cercetare ambițioase pentru descoperirea și inversarea mecanismelor îmbătrânirii. Citim în acest sens: «Unii vizionari din Silicon Valley au întemeiat institute de cercetare care nu urmăresc să reducă treptat mortalitatea, tratând bolile una câte una, ci să inverseze însuși mecanismul îmbătrânirii și să ne modernizeze “echipamentul” celular într-o versiune fără această eroare. Rezultatul, speră ei, va fi creșterea vieții umane cu cincizeci, o sută, chiar și o mie de ani» (Steven Pinker, Iluminismul acum, Editura Dioptra, Atena, 2021).
Într-un alt punct al cuvântului său, Preafericitul a subliniat:
«Noi, creștinii, stăruim: ne împotrivim “vieții obiectualizate” fără suflare învierii și fără cer. Nu există doar cunoașterea științifică, logica pătrată și realitatea măsurabilă. Există misterul, dimensiunea profunzimii lucrurilor, sensul, frumusețea, arta, care sporesc misterul lumii. Există cutremurul religios, dorul omului după toate acele lucruri dragi și înalte, pe care omul însuși nu le poate oferi sieși. În epoca noastră s-a dovedit falsă previziunea că “omenirea merge către o epocă fără religie”. Nicio analiză a stării societății globale nu este completă fără referire la rolul religiei.
Biserica va continua să fie spațiu al trăirii Harului venit, iar Teologia va pune în lumină conținutul existențial și Adevărul mântuitor al credinței noastre în Hristos, “deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenire, întru toate asemenea nouă, afară de păcat”, potrivit termenului dogmatic de neîntrecut al Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (451). Și va proclama că, fără raportare la Dumnezeul cel viu, omul nu poate gestiona în mod creator situațiile-limită ale vieții, inevitabilitatea morții, neliniștile sale metafizice și dorul înnăscut al veșniciei.
Viața Bisericii răsună, în toate dimensiunile ei, cu biruința asupra morții. Omul nu este “Sein zum Tode”, “ființă către moarte”, ci plămădit pentru veșnicie, este “ființă către viață”. Bucuria pascală “de nespus și preaslăvită” a vieții în Hristos, după Hristos și întru Hristos este “vinul nou” care rupe “burdufurile vechi” (Mt. 9, 17), depășește concepția despre moarte ca eliberare a sufletului din “închisoarea”, “piedica” trupului, ca să trăiască o autentică nemurire naturală fără acesta. Viața creștină în Biserică este tocmai descoperirea “misterului persoanei”, a “enigmei” care, după Nicolae Berdiaev, este “cea mai de nepătruns dintre toate pentru gândirea filosofică” și aceea care are “mai mult decât toate celelalte nevoie de Revelație” (N. Berdiaev, Cinci reflecții despre existență, Atena, fără an, p. 194).»


