Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit Premiul Templeton la o ceremonie desfășurată la New York. În discursul său Patriarhul a discutat despre relația dintre credință și știință și a subliniat importanța protejării mediului înconjurător. Premiul Templeton include o sumă de peste un milion de dolari, destinată susținerii activității și inițiativelor laureatului. De la înființarea sa în 1972, premiul este acordat anual persoanelor care contribuie la reconcilierea dintre religie și știință și la promovarea înțelegerii spirituale.
Printre laureații anteriori se numără Maica Tereza, liderul spiritual tibetan Dalai Lama, laureatul Premiului Nobel pentru Pace și arhiepiscopul de Africa de Sud Desmond Tutu și astrofizicianul britanic Martin Rees.
Discursul Patriarhului și viziunea sa
La primirea premiului, Patriarhul Bartolomeu a subliniat: „Această distincție nu aparține unui singur individ, ci unei viziuni care a inspirat Patriarhia Ecumenică timp de trei decenii.” El a amintit inițiativa predecesorului său, Patriarhul Demetrios, din 1989, de a stabili ziua de 1 septembrie ca zi de rugăciune pentru protecția creației, o practică preluată ulterior de alte biserici creștine. În conferința sa „Unde cerul întâlnește Pământul: Reflecții asupra credinței, științei și planetei noastre”, Patriarhul a afirmat: „Îndepărtarea dintre știință și religie trebuie să înceteze.” El a explicat că „atunci când un om de știință studiază topirea calotelor glaciare și un teolog reflectează asupra suspinului creației, ei citesc aceeași carte în limbi diferite.”
Apel la protejarea mediului și responsabilitate morală
Patriarhul a atras atenția asupra crizei de mediu și asupra pierderii „ritmului sacru al timpului natural”, subliniind că atunci când copiii noștri își pierd speranța, aceasta reprezintă un eșec moral și o criză spirituală. El a evidențiat importanța „disciplinei” și a „moderației” în fața consumului excesiv, descriindu-le ca fiind căi către „eliberarea din ciclul nesfârșit al lăcomiei”. În final Patriarhul a lansat un apel la acțiune colectivă împotriva schimbărilor climatice: „Cunoașterea științifică există, resursele spirituale sunt suficiente, iar instrumentele tehnologice sunt disponibile. Ceea ce lipsește este voința.”
ADEVARULBISERICII.RO publică integral discursul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, rostit la primirea Premiului Templeton (New York, 24 septembrie 2025):
Domnule Vicepreședinte,
Excelențele Voastre,
Venerabili reprezentanți ai religiilor,
Fostul președinte al Premiului Templeton, domnișoara Dill,
Oaspeți distinși, dragi prieteni,
Stând înaintea voastră ca laureat al Premiului Templeton din acest an, sunt impresionat de greutatea unei recunoașteri care, cu siguranță, nu aparține unui individ, ci unei viziuni care a animat Patriarhia Ecumenică de peste trei decenii: că Dumnezeul care a suflat stelele și oamenii la existență este același Dumnezeu care se întristează când cade o singură vrabie, când un recif de corali se albește ca osul și când un copil gâfâie după aer curat.
Introducere
Accept această onoare în numele predecesorului meu sfânt, Patriarhul Ecumenic Dimitrios, a cărui voce profetică a chemat pentru prima dată Biserica noastră să îmbrățișeze rolul său de păzitor al creației în 1989. În anii care au urmat, toate Bisericile Ortodoxe, precum și Biserica Romano-Catolică și Comuniunea Anglicană, împreună cu nenumărate confesiuni creștine și organizații ecumenice, au ascultat chemarea Patriarhiei Ecumenice ca o vreme de rugăciune pentru protecția mediului natural să fie rezervată anual pentru 1 septembrie.
Recunoștința mea profundă se îndreaptă, de asemenea, către Fundația John Templeton, Templeton World Charity Foundation și Templeton Religion Trust pentru administrarea acestui premiu remarcabil și pentru curajul de a crede că uniunea dintre rigoarea științifică și vigoarea spirituală ar putea încă să ne salveze de noi înșine. Valorile lor de a „împinge limitele înțelegerii științifice și spirituale” (de pe site-ul Fundației Templeton) ne provoacă să înțelegem interconexiunea dintre ambele.
O liturghie cosmică
De-a lungul secolelor, am fost martorii unei înstrăinări tragice, religia retrăgându-se în sanctuarele sale, știința retrăgându-se în laboratoarele sale, fiecare suspicioasă față de revendicările celeilalte asupra adevărului. Prea mult timp, credința și știința s-au învârtit una în jurul celeilalte cu prudență, uneori apropiindu-se de reconciliere mutuală, mai adesea înăsprindu-se în neînțelegere reciprocă.
Totuși, această separare nu a fost niciodată menită să existe. Părintele Bisericii și misticul din secolul al IV-lea, Grigorie de Nyssa, a înțeles ceea ce noi am uitat: că harul divin „pătrunde întreaga creație, natura inferioară fiind amestecată cu cea supranaturală.” Nu există sacru și profan, nu există spiritual și material, ci doar un singur adevăr, o singură realitate, strălucind prin interconexiune, pulsând de prezență divină.
Când văd un fizician măsurând accelerarea topirii ghețarilor din Arctica și un teolog contemplând suspinele creației (Romani 8,22–23), văd două persoane citind aceeași carte, cartea naturii și cartea Scripturii, în limbi diferite. Când sunt martor la agonia unui om de știință al climatului pentru pădurile care mor și aud profetul plângând că „pământul este cu totul sfâșiat și zguduit cu violență” (Isaia 24,19), recunosc aceeași inimă frântă bătând în amândoi. Dissocierea dintre credință și știință trebuie să înceteze. Ele sunt amândouă pe aceeași pagină.
Arta de a face bine
Religia a perfecționat anumite forme de eșec și succes deopotrivă, iar onestitatea mă obligă să le numesc. De exemplu, în timpul pandemiei de COVID, unii au ales teoriile conspirației în locul datelor epidemiologice, prejudecata în locul științei, ideologia în locul matematicii simple a contagiunii și a morții. Aceasta nu este o mărturie credincioasă; este un malpraxis spiritual.
Când mările în creștere înghit insule și noi vorbim doar despre suveranitatea divină, ignorând emisiile de carbon, devenim complici la suferință. Când pădurile străvechi cad pentru a hrăni consumul nostru și noi oferim doar „gânduri și rugăciuni” în loc de schimbare sistemică, practicăm o credință atât de detașată de realitate încât a încetat să mai fie credință. În același timp, greșim atunci când eșuăm să conectăm punctele, între cultura noastră a aruncării și gropile de gunoi care dau pe dinafară, între moda rapidă și amprentele de carbon, între dorința noastră de comoditate și lenta strangulare a râurilor de către deșeurile din plastic. Greșim atunci când tratăm distrugerea mediului ca pe problema altcuiva în loc să o recunoaștem ca pe criza spirituală a epocii noastre.
Totuși, religia posedă și un dar unic de a face lucrurile în mod magnific corect. Excelăm atunci când oferim ceea ce lumea are disperată nevoie: perspectiva mai lungă, povestea mai adâncă, imaginea mai mare. Facem bine atunci când ne amintim că grija față de creație nu este doar despre schimbările climatice, ci despre schimbarea noastră, de fapt, despre schimbarea a totul.
Facem bine atunci când apreciem că grija pentru mediu nu este pur și simplu despre a îmbrățișa copacii, deși misticii ne amintesc că și copacii merită îmbrățișarea noastră, ci despre a ne închina lui Dumnezeu care a ales să devină trup, care a sfințit materia locuind în ea. Facem bine atunci când plantăm grădini în pustietăți de beton, când alegem frumusețea în locul utilității, liniștea în locul zgomotului, comuniunea în locul consumului. O asemenea viziune dizolvă granițele artificiale dintre contemplație și angajament. Când vedem cu adevărat, înțelegem că trebuie să acționăm.
Măsura rugăciunii, vigilenței și disciplinei
Se pare că am pierdut ritmul sacru al timpului natural. În terminologia religioasă, aceasta este exact ceea ce presupune puterea rugăciunii. Strămoșii noștri au înțeles ceva ce noi am uitat: anume, că creșterea semnificativă cere răbdare, că profunzimea reclamă durată. Copacii nu se grăbesc; stelele nu-și grăbesc arderea; munții nu sunt neliniștiți în privința înălțării lor. Din nefericire, am creat o civilizație dependentă de accelerare, unde viteza expansiunii contează mai mult decât înțelepciunea aprecierii, unde gratificarea instantanee înfrânge înflorirea sustenabilă. Am uitat bucuria de a privi semințele devenind vlăstari, vlăstarii devenind copaci care vor adăposti și proteja generații pe care nu le vom întâlni niciodată.
Această amețeală temporală îi afectează mai ales pe tinerii noștri, care moștenesc o lume în care viitorul se simte nesigur și incert. Cercetări recente dezvăluie o criză de sănătate mintală direct legată de anxietatea ecologică printre tineri. Și atunci când copiii noștri își pierd speranța pentru ziua de mâine, trebuie să recunoaștem aceasta atât ca eșec moral, cât și ca urgență spirituală. Frica lor nu este irațională, este simbolică; este profetică. Ei văd ceea ce noi am ales să nu vedem: că lumea pe care le-o lăsăm poate fi nesustenabilă și chiar nelocuibilă. Împotriva forțelor amorțitoare ale indiferenței și disperării, tradiția ortodoxă oferă disciplina nepsis, vigilența atentă, practica de a rămâne alert sau atent la ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru. Niciodată nu a fost această artă antică mai urgent necesară.
Luați în considerare nava care a luat foc și s-a scufundat în largul coastelor din Sri Lanka în 2021, creând ceea ce Curtea Supremă a acelei națiuni a numit „cea mai mare poluare marină cu plastic înregistrată vreodată în lume.” Nenumărate animale marine au fost ucise, în timp ce tone de plastic s-au răspândit în ape care susțin milioane de oameni. Amenda de un miliard de dolari impusă proprietarilor navei nu poate readuce la viață fauna marină pierdută și nici nu poate restaura ecosistemele perturbate. Dar ea reprezintă o recunoaștere crucială că distrugerea mediului are costuri reale care trebuie plătite de cei care o provoacă, și nu pur și simplu absorbite de cei care suferă din cauza ei. Nepsis ne cere să vedem astfel de dezastre nu ca pe incidente izolate, ci ca pe simptome sistemice care prioritizează profitul în detrimentul protecției și comoditatea în detrimentul consecințelor.
Biserica Ortodoxă vorbește, de asemenea, despre asceză, nu despre acea negare sumbră de sine adesea asociată cu termenul, ci despre disciplina bucuroasă de a descoperi cât este de ajuns. Într-o lume beată de consum, această înțelepciune străveche oferă un medicament profund pentru vindecare. Asceza rupe cercul vicios al lăcomiei nerezonabile și nestăpânite, ciclul nesfârșit în care mai mult consum cere mai multă producție, ceea ce cere mai multe resurse, ceea ce creează mai multe deșeuri, ceea ce necesită mai mult consum pentru a rezolva problemele create, de fapt, de consum.
Aceasta nu este deloc despre a ne întoarce la sărăcia premodernă sau la inocența primitivă, ci despre redescoperirea a ceea ce filosofii greci numeau metron, măsura potrivită, minunatul simț al proporției care permite atât înflorirea umană, cât și echilibrul ecologic. Este vorba despre a alege calitatea în locul cantității, durabilitatea în locul deșeurii, suficiența în locul excesului și risipei. O asemenea disciplină devine, în cele din urmă, nu povară, ci eliberare, libertate față de banda de alergare istovitoare a dorinței nesfârșite, spațiu pentru a descoperi satisfacțiile mai profunde pe care nicio cantitate de consum pământesc nu le poate oferi.
O teologie a interconectivității
În cele din urmă, ceea ce avem disperată nevoie este o „teologie a interconectivității”, o recunoaștere că sănătatea planetei noastre și bunăstarea oamenilor ei nu sunt preocupări separate, ci aspecte ale unei singure realități. Justiția ecologică și justiția socială nu sunt cauze distincte, ci denumiri diferite pentru același angajament față de înflorirea și echilibrul întregii vieți.
Această teologie recunoaște că nu putem vindeca relația noastră cu planeta fără a ne vindeca relațiile unii cu alții. Nu putem realiza sustenabilitatea mediului menținând în același timp inegalitatea socială. Nu putem salva pământul fără a practica dreptatea. Aici apare în mod precis imperativul ecumenic al grijii pentru mediul natural. La urma urmei, unii pot fi mai responsabili sau mai răspunzători pentru criza cu care ne confruntăm în prezent; dar doar împreună putem răspunde și o putem rezolva pentru viitor.
Stând la această răscruce, ne confruntăm cu o alegere care va răsuna prin timp: Vom fi amintiți ca generația care, deși știa mai bine, a ales confortul în locul conștiinței? Sau vom fi celebrați ca pionierii care, în ciuda provocărilor enorme, au ales transformarea în locul distrugerii? În acord cu convingerea lui John Templeton că există o sinergie valoroasă între știință și religie, dovezile științifice sunt clare: avem timp și resurse limitate pentru a ne schimba traiectoria. Resursele spirituale sunt ample: tradițiile de înțelepciune au susținut comunitățile umane prin transformări anterioare. Și uneltele tehnologice există: energie regenerabilă, agricultură sustenabilă, design regenerativ. Ceea ce ne lipsește nu este cunoaștere sau capacitate, ci voință, determinarea colectivă de a alege adevăruri dificile în loc de minciuni comode, schimbarea sistemică în loc de câștig personal.
Concluzie
În încheiere, așadar, să propun nu răspunsuri, ci un apel, să vedem intersecția dintre știință și spiritualitate nu ca pe un exercițiu intelectual, ci ca pe o necesitate existențială. Viitorul planetei noastre depinde de capacitatea noastră de a aduce împreună precizia metodei științifice cu percepția viziunii spirituale, urgența mărturiei profetice cu răbdarea practicii contemplative.
Să găsim curajul de a spune adevărul puterii și înțelepciunea de a spune iubirea fricii. Să descoperim că grija pentru creație nu este o povară, ci un dar, oportunitatea de a participa la creativitatea continuă a lui Dumnezeu, care a rostit lumile la existență și încă le numește „foarte bune” (precum în Geneza, capitolul 1). Și să ne amintim, chiar și în momente întunecate, că fiecare criză este și o oportunitate, fiecare moarte o posibilitate de înviere. Pământul suspină, dar și speră. Întrebarea este dacă ne vom alătura cântecului său de jale sau corului său de recunoștință.
Vă mulțumesc pentru răbdare. Și vă mulțumesc încă o dată pentru onorul de seamă al Premiului Templeton. Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți.
