Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a explicat în Duminica a 21-a după Rusalii pilda semănătorului, arătând că rostul vieții omului este primirea și rodirea Cuvântului lui Dumnezeu. Patriarhul Daniel a slujit duminică, 11 octombrie 2026, Sfânta Liturghie în Paraclisul Reședinței Patriarhale.
Predica Patriarhului Daniel a avut în centru Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, în care Mântuitorul Iisus Hristos vorbește despre cele patru feluri de pământ pe care cade sămânța semănătorului.
Patriarhul Daniel: rostul vieții este rodirea Cuvântului lui Dumnezeu
Patriarhul Daniel a subliniat că pilda semănătorului arată felul în care oamenii primesc sau resping cuvântul Evangheliei.
„În esență, Evanghelia acestei duminici ne arată că rostul vieții omului este primirea și rodirea Cuvântului lui Dumnezeu”, a spus Patriarhul Daniel.
Preafericirea Sa a amintit tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, potrivit căreia semănătorul este Hristos, sămânța este învățătura Sa, iar pământul reprezintă sufletele oamenilor.
Patriarhul Daniel despre cele patru categorii de oameni
Patriarhul Daniel a explicat că cele patru situații din pildă reprezintă patru categorii de oameni: cei de la care diavolul răpește cuvântul, cei care cred doar până la vreme de încercare, cei înăbușiți de griji, bogății și plăceri, precum și cei cu inimă curată și bună.
Referindu-se la a treia categorie, Patriarhul Daniel a citat cuvintele Mântuitorului: „Aceștia sunt cei care au auzit cuvântul, dar, umblând cu grijile, cu bogățiile și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc”.
Preafericirea Sa a arătat că grijile excesive îl pot face pe om să uite legătura cu Dumnezeu: „Omul cu griji înrobitoare sau excesive uită sfatul înțelept al poporului român credincios: «Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu»”.
Patriarhul Daniel: teama pentru ziua de mâine poate duce la deznădejde
În predică, Patriarhul Daniel a vorbit despre încercările care pot apărea în vreme de criză, boală, singurătate sau calamități.
„În vreme de sărăcie neprevăzută, mai ales ca urmare a crizei economice și financiare, în vreme de calamități naturale sau în vreme de boală și singurătate, teama pentru ziua de mâine și nesiguranța vieții îi fac pe unii oameni să cadă în deznădejde, uneori cu urmări tragice. Însă oamenii credincioși, în astfel de vremuri, înmulțesc rugăciunea lor personală și comunitară sau parohială, pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, cultivând astfel speranța în ameliorarea situației prezente”, a spus Patriarhul Daniel.
Patriarhul României a subliniat că bogățiile materiale nu pot umple golul spiritual al omului, dacă acesta nu caută și „bogățiile netrecătoare”, adică iubirea de Dumnezeu și darurile spirituale.
Patriarhul Daniel: inima curată și bună rodește Evanghelia
Patriarhul Daniel a explicat că pământul cel bun din pildă este „inima curată și bună”, adică o inimă sinceră, smerită, darnică și milostivă.
„A patra categorie de oameni sunt cei cu inimă curată și bună. Adică, ce înseamnă inimă curată? Inimă sinceră și smerită. Ce înseamnă inimă bună? Darnică și milostivă”, a spus Preafericirea Sa.
Patriarhul Daniel a arătat că rodirea Cuvântului lui Dumnezeu se vede în viața omului prin gânduri curate, cuvinte frumoase și fapte bune.
„Să ne ajute Domnul Iisus Hristos și toți Sfinții Lui să avem inima curată și bună, pentru a deveni oameni buni și milostivi, spre slava Preasfintei Treimi, cinstirea Sfinților și mântuirea noastră. Amin”, a încheiat Patriarhul Daniel.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Patriarhul Daniel în Duminica a 21-a după Rusalii, 11 octombrie 2026, când Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a slujit Sfânta Liturghie în Paraclisul Reședinței Patriarhale:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Astăzi, Biserica noastră serbează Duminica a 21-a după Rusalii.
În esență, Evanghelia acestei duminici ne arată că rostul vieții omului este primirea și rodirea Cuvântului lui Dumnezeu.
În Duminica a 21-a după Rusalii se citește la Sfânta Liturghie pilda semănătorului din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca. În această pildă, Domnul nostru Iisus Hristos vorbește despre un semănător și patru situații diferite în care au ajuns semințele aruncate de el pe pământ.
Mai precis, Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că, dintre semințele aruncate în brazdă, una a căzut lângă drum, a fost călcată în picioarele trecătorilor, iar apoi păsările cerului au mâncat-o. A doua sămânță a căzut pe piatră, a răsărit, dar, din lipsa umezelii, s-a uscat foarte curând. A treia sămânță a căzut între spini, a crescut împreună cu spinii, dar, în cele din urmă, a fost înăbușită de spini. A patra sămânță a căzut pe pământul cel bun și a făcut rod însutit.
După ce a spus această pildă, Domnul Iisus Hristos a rostit cuvintele: „Cine are urechi de auzit să audă.”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa” înseamnă venirea lui Hristos în lume prin întruparea Sa. Prin sămânță, Domnul înțelege învățătura Sa. Prin pământ, sufletele oamenilor. Prin semănător, pe Sine Însuși.
Și mai precizează Sfântul Ioan Gură de Aur, în omiliile sale la Evanghelia după Matei, în omilia 44, că rodirea sau nerodirea unei semințe semănate depinde de voința omului. Deci, solul de pământ pe care cade sămânța simbolizează sufletul omului. Așadar, de voința fiecărui om depinde primirea, rodirea și aducerea mulțumirii lui Dumnezeu pentru cuvântul primit și făcut roditor.
Pentru că nu au priceput înțelesul sau mesajul acestei pilde, ucenicii Domnului Iisus Hristos au cerut să li se spună care este înțelesul ei. Iar Domnul Iisus, ascultându-le rugămintea, a dezvăluit sensul adânc al cuvintelor Sale.
De obicei, Domnul Iisus nu explică parabolele sau pildele Sale, lăsându-i pe cei ce le aud să ajungă ei înșiși la înțelesul lor duhovnicesc, pentru că toate parabolele sau pildele lui Iisus au o mulțime de înțelesuri duhovnicești, care se descoperă potrivit cu înțelepciunea, experiența și starea duhovnicească a ascultătorilor.
De această dată, însă, Domnul Iisus explică El Însuși pilda rostită. Cele patru situații diferite ale solului înseamnă, de fapt, patru categorii de oameni.
Prima categorie de oameni menționată în pilda semănătorului rostită de Iisus sunt oamenii înșelați de diavol, adică acei oameni care aud cuvântul, dar vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.
Adesea, unii oameni înșelați de diavol spun: „Cuvântul acesta nu mă privește pe mine”, „nu mai este actual pentru zilele noastre”, spune altul, sau „nu-mi aduce niciun câștig și nici nu mă ajută în preocupările mele”.
În multe feluri, diavolul găsește motive ca să-i răpească din inima omului cuvântul Evangheliei. De multe ori, diavolul îi înșală pe oameni făcându-i neatenți, delăsători și superficiali, uitând repede cuvintele sfinte pe care le aud, încât pentru unii cuvântul intră printr-o ureche și iese prin cealaltă, după cum se spune în popor.
Călcarea în picioare a seminței care a căzut lângă drum înseamnă nereceptarea și neîncolțirea seminței, deoarece aceasta a căzut pe calea bătătorită sau rigidă a obiceiurilor rele, care împiedică sufletul omului să asculte cu profundă atenție cuvântul lui Dumnezeu.
Când Domnul Iisus Hristos vorbește despre sămânța căzută la marginea drumului, spune că păsările cerului au mâncat-o.
Iar apoi, în tâlcuire, tot El spune: vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.
Astfel, de la păsările cerului se trece la duhurile rele din văzduh, care împiedică pe oameni să primească Evanghelia mântuirii, după cum va spune mai târziu și Sfântul Apostol Pavel când vorbește despre duhurile răutății care se află în văzduh, în Epistola către Efeseni, capitolul 6, versetul 12.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că diavolul răpește cuvântul sfânt din inima sau din mintea învârtoșată a oamenilor stăpâniți de patimile rele.
A doua categorie de oameni, descrisă simbolic de Domnul Iisus Hristos prin sămânța care a căzut pe piatră, sunt cei care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcini. Ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă, zice Domnul.
Aici este vorba despre oameni care primesc cu bucurie cuvântul Evangheliei și îl cultivă atâta timp cât le merge bine, sunt sănătoși, au rezultate bune în activitatea cotidiană, câștigă bine, sunt bine văzuți de cei din jurul lor, sunt lăudați și apreciați, însă când vine vremea de încercare, adică prigoana împotriva Bisericii, ori neașteptate boli, suferințe, ispite, necazuri, atunci ei se leapădă de credință.
Entuziasmul lor de la început a făcut să răsară sămânța cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lor, dar credința care răsare repede nu a crescut suficient pentru a fi credință statornică, perseverentă, bine înrădăcinată în suflet, și a rămas o credință superficială și nestatornică, fără putere de a se lupta cu încercările grele ale vieții.
A treia categorie de oameni despre care vorbește Domnul Iisus Hristos în pilda Sa sunt cei ce primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu ajunge să rodească deplin din cauza înăbușirii lui de preocupări înrobitoare:
”Aceștia sunt cei care au auzit cuvântul, dar, umblând cu grijile, cu bogățiile și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc, spune Mântuitorul Iisus Hristos.”
Aceștia sunt oameni care nu mai găsesc timp să se roage dimineața și seara, pentru că tot timpul au prea multe griji legate de lucruri limitate și trecătoare. Și uită tocmai esențialul: legătura lor cu Dumnezeu Cel veșnic, Izvorul vieții și al tuturor binefacerilor.
Omul cu griji înrobitoare sau excesive uită sfatul înțelept al poporului român credincios: „Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu.”
În vreme de sărăcie neprevăzută, mai ales ca urmare a crizei economice și financiare, în vreme de calamități naturale sau în vreme de boală și singurătate, teama pentru ziua de mâine și nesiguranța vieții îi fac pe unii oameni să cadă în deznădejde, uneori cu urmări tragice. Însă oamenii credincioși, în astfel de vremuri, înmulțesc rugăciunea lor personală și comunitară sau parohială, pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, cultivând astfel speranța în ameliorarea situației prezente.
Atât de mare este tirania dorinței de îmbogățire cu lucruri limitate și trecătoare, încât omul nu mai găsește timp, nici loc în suflet, pentru a aduna bogățiile netrecătoare, adică iubirea de Dumnezeu și darurile spirituale ale acesteia, singurele care pot hrăni și odihni în mod deplin sufletul său.
Dacă acumulăm numai bogății materiale în jurul nostru și nimic spiritual în sufletul nostru, vidul sau golul spiritual din sufletul nostru se adâncește.
De aceea, Hristos Domnul ne îndeamnă zicând: „Adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură”, referindu-Se, desigur, la comorile spirituale ale credinței și ale faptelor bune, izvorâte din iubirea smerită și milostivă.
Dacă oamenii sunt înrobiți de griji, bogății și plăcerile vieții, ei nu mai caută curând bucuriile duhovnicești: legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, iertarea păcatelor prin spovedanie, pacea sufletească și bucuria care vin din prezența și lucrarea harului divin în sufletul omului.
A patra categorie de oameni sunt cei cu inimă curată și bună. Adică, ce înseamnă inimă curată? Inimă sinceră și smerită. Ce înseamnă inimă bună? Darnică și milostivă.
La sfârșitul pildei semănătorului din Evanghelia Duminicii a 21-a după Rusalii, Domnul Iisus ne spune că numai a patra sămânță a adus rod desăvârșit. Așadar, am putea spune că numai o pătrime dintre oameni face roditor cuvântul lui Dumnezeu. Adică, numai o pătrime dintre oameni practică învățătura Evangheliei lui Hristos, transmisă prin Biserica Sa.
În acest înțeles, Domnul Iisus tâlcuiește pământul cel bun, în care sămânța a rodit însutit, ca fiind inima curată și bună. În Evanghelia după Matei se spune că rodirea este de trei feluri: însutit, adică de o sută de ori mai mult decât a fost semănat, de șaizeci de ori mai mult decât a fost semănat și de treizeci de ori mai mult decât a fost semănat.
Aici se spune că cel care are inima curată și bună a adus roadă însutit, adică de o sută de ori mai mult decât a fost semănat. De aceea noi rostim de multe ori, în timpul sfintelor slujbe, aceste rugăciuni: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul, și mă miluiește” ori „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele”, Psalmul 50, versetul 11.
Deci cerem în timpul slujbelor ca Dumnezeu să ne dăruiască inimă curată, adică sinceră și smerită. În acest sens, numai inima curată, sinceră și smerită, curățită prin lacrimi de pocăință și prin spovedanie, prin împărtășanie și prin fapte bune, redevine haina luminoasă primită la Sfântul Botez.
Însă inima curată trebuie să fie și bună sau milostivă. În general, există oameni cu inima curată, adică sinceră, dar nu toți sunt milostivi. Unii sunt evlavioși, dar zgârciți sau lacomi după bani. De aceea Domnul Iisus Hristos ne spune că inima curată și bună face roditor cuvântul lui Dumnezeu, iar lumina din inima curată și bună se arată în cuvântul bun și în fapta bună, în milostivire, în ajutorarea omului aflat în dificultate.
De asemenea, rodirea cuvântului lui Dumnezeu în inima omului se vede prin roadele Duhului Sfânt, prezente în omul credincios, așa-numite: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, după cum le numește Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Galateni, capitolul 5, versetele 22 și 23.
Așadar, inima curată și bună este starea duhovnicească a sufletului în care cuvântul mântuitor și sfințitor al Evangheliei lui Hristos devine roditor de gânduri curate, de cuvinte frumoase și de fapte bune.
Dar cine sunt cei mai cunoscuți oameni care au inima curată și bună? Aceștia sunt mai întâi Sfinții Bisericii, care au făcut roditor cuvântul lui Dumnezeu în viața lor, pentru că și-au curățit inima de păcate prin pocăință, post și rugăciune, au luminat-o și au sfințit-o prin Sfânta Împărtășanie și au făcut-o bună sau milostivă prin fapte bune izvorâte din iubire smerită.
Când un om este sincer și smerit, curat cu sufletul, bun și milostiv, el se aseamănă cu Dumnezeu Cel milostiv, Care face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți, spune Mântuitorul în Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetul 45.
Însă sfântul adevărat nu este un om bun doar în mod aparent, adică având o bunătate calculată sau afișată de ochii lumii, ci sfântul adevărat are o bunătate statornică, permanentă, care a rodit în sufletul său prin har și credință, prin rugăciune și fapte bune.
Să ne ajute Dumnezeu să urmăm pilda sfinților, pentru a face roditoare în noi lumina sfântă din pilda semănătorului. Văzând pilda sfinților și, totodată, cerând ajutorul lor, primim o putere care face roditoare în viața noastră lumina Sfintei Evanghelii.
Când Evanghelia vorbește despre inima curată și bună, adică despre inima roditoare, ea nu se referă la inima care pulsează sângele în corp, fiind susținătoare a vieții trupului, ci la inimă în înțelesul de centru al vieții spirituale a omului, în care gândirea, simțirea și voința omului se unesc pentru a conlucra cu harul Duhului Sfânt, spre a dobândi iubire smerită și milostivă, asemenea iubirii lui Hristos pentru oameni.
Să ne ajute Domnul Iisus Hristos și toți Sfinții Lui să avem inima curată și bună, pentru a deveni oameni buni și milostivi, spre slava Preasfintei Treimi, cinstirea Sfinților și mântuirea noastră. Amin.”


