Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit despre sensul Sfintei Cruci ca semn al iubirii jertfelnice a lui Hristos și al biruinței asupra păcatului și morții, în predica rostită în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală.
Patriarhul Daniel a explicat că, deși în lumea antică răstignirea era una dintre cele mai umilitoare forme de pedeapsă, prin moartea și Învierea lui Iisus Hristos Crucea a devenit semn al mântuirii, al iubirii smerite și al vieții veșnice.
„Domnul Iisus Hristos a transformat Crucea din instrument de ocară și de tortură în simbol al iubirii smerite și de viață făcătoare”, a spus Patriarhul României.
Patriarhul Daniel: Sfânta Cruce este „semnul iubirii care învinge păcatul și moartea”
Pornind de la Evanghelia Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, Patriarhul Daniel a explicat legătura dintre șarpele de aramă înălțat de Moise în pustie și răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos.
Potrivit relatării biblice, israeliții mușcați de șerpi veninoși se vindecau atunci când priveau spre șarpele de aramă ridicat pe lemn.
„Această vindecare miraculoasă a oamenilor care erau mușcați de șerpi era o preînchipuire a Crucii Domnului Iisus Hristos”, a explicat Patriarhul Daniel.
El a citat tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care arată că, dacă în pustie oamenii erau salvați de o moarte trupească, prin Hristos Cel răstignit omul este eliberat de moartea veșnică.
„Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”
Patriarhul României a arătat că sensul Crucii s-a schimbat radical prin jertfa Mântuitorului.
„În Antichitatea politeistă sau păgână, crucea era un instrument de tortură și de ocară pentru răufăcători, dar Domnul Iisus Hristos a transformat Crucea din instrument de ocară și de tortură în simbol al iubirii smerite și de viață făcătoare.”
Această transformare a fost posibilă, a explicat Patriarhul Daniel, prin ascultarea lui Hristos față de Dumnezeu Tatăl „până la moarte, și încă moarte pe cruce”.
„Transformarea morții lui Hristos în biruință a vieții veșnice înseamnă și transformarea Crucii din instrument de tortură și de ocară în semn de mântuire, de biruință și de viață veșnică”, a spus Patriarhul.
De aceea, a amintit acesta, Biserica mărturisește în fiecare duminică: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”.
Patriarhul Daniel: Hristos „nu a răspuns la ură cu ură”
În centrul predicii s-a aflat iubirea smerită și jertfelnică a Mântuitorului.
Patriarhul Daniel a subliniat că Iisus Hristos nu a răspuns violenței prin violență și nici urii prin ură, deși ar fi putut, ca Dumnezeu Atotputernic, să-i înlăture pe cei care Îl prigoneau.
„Nu a răspuns la ură cu ură, la răutate cu răutate, la violență cu violență, ci S-a smerit pe Sine și a răbdat umilința și suferința până la moarte, și încă moarte pe Cruce”, a afirmat Patriarhul României.
În locul răzbunării, Hristos S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.
„Această putere a iubirii jertfelnice, care iartă în loc să se răzbune, care biruiește răul săvârșind binele, este iubirea smerită a lui Hristos”, a explicat Patriarhul Daniel.
Crucea, „armă biruitoare” împotriva răului
Patriarhul României a explicat și sensul duhovnicesc al Crucii ca semn al biruinței asupra puterilor răului.
„Smerenia unită cu îndelunga răbdare a Domnului Iisus Hristos, arătată pe Cruce, face din Sfânta Cruce armă biruitoare și semn de înfricoșare pentru demoni, deoarece demonii nu se pot smeri, sunt foarte mândri”, a spus Patriarhul Daniel.
El a invocat cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: „În loc de ură arată iubirea și îl răpune pe tatăl răutății prin bunătate”.
Patriarhul a explicat că răul a fost biruit tocmai pentru că Hristos nu a acceptat să răspundă urii, violenței și prigoanei prin aceleași mijloace.
Patriarhul Daniel: „Fiul nu este o victimă, ci o jertfă liber acceptată”
Un alt aspect subliniat de Patriarhul României a fost caracterul liber al jertfei Mântuitorului.
„Fiul nu este o victimă, ci o jertfă liber acceptată”, a afirmat Patriarhul Daniel.
El a amintit cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Ioan: „Nimeni nu-Mi ia viața, ci Eu am putere să o dau și să o iau înapoi”.
Patriarhul a explicat că moartea lui Hristos nu trebuie înțeleasă ca o fatalitate, ci ca o jertfă asumată de bunăvoie, în ascultare față de Dumnezeu Tatăl și din iubire pentru oameni.
Prin această ascultare, Hristos vindecă neascultarea protopărinților Adam și Eva și „ridică păcatul lumii”.
„Crucea nu este doar semnul suferinței, ci și semnul biruinței și al speranței”
Patriarhul Daniel a vorbit și despre legătura inseparabilă dintre Cruce și Înviere.
Hristos Cel înviat păstrează în trupul Său urmele cuielor și ale rănii provocate de lance, acestea fiind, potrivit Patriarhului, „semne permanente ale iubirii Sale smerite și jertfelnice”.
„Crucea nu este doar semnul suferinței, ci este și semnul biruinței, al speranței. Când Crucea se înalță, ea arată deodată iubirea jertfelnică a lui Hristos, dar și puterea Învierii Lui”, a explicat Patriarhul Daniel.
Urmele Crucii rămân, astfel, mărturia veșnică a iubirii prin care Hristos dăruiește oamenilor „învierea și slava vieții veșnice”.
„Criteriul unic de judecată în Ziua de Apoi este iubirea milostivă”
Patriarhul Daniel a explicat și diferența dintre prima venire a Mântuitorului, în smerenie, și cea de-a doua venire, întru slavă.
Invocând o tâlcuire a Sfântului Ioan Gură de Aur, Patriarhul României a rezumat: „Prima venire a lui Hristos a avut loc nu pentru a judeca faptele noastre, ci pentru a le ierta. Cea de-a doua venire a lui Hristos va avea loc nu pentru a ierta, ci pentru a judeca”.
Patriarhul a precizat că această judecată este legată de modul în care omul și-a folosit libertatea.
„Ce ai făcut cu libertatea ta? Te-a apropiat mai mult de Dumnezeu și de semeni? Sau libertatea ta te-a îndepărtat de Dumnezeu și de semeni, prin necredință, nepocăință și nemilostivire?”, a întrebat Patriarhul Daniel.
El a subliniat că „criteriul unic de judecată în Ziua de Apoi este iubirea milostivă”.
Patriarhul Daniel: „Sfânta Cruce este lumină și binecuvântare pentru viața creștină”
În partea finală a predicii, Patriarhul României a vorbit despre prezența Sfintei Cruci în viața de zi cu zi a creștinilor.
„Sfânta Cruce este lumină și binecuvântare pentru mântuirea oamenilor, deoarece ea este semnul credinței creștine, al comuniunii omului cu Iisus Hristos, răstignit și înviat, biruitor prin iubirea mai tare decât păcatul și moartea”, a spus Patriarhul Daniel.
Semnul Crucii este, în același timp, mărturisire a credinței în Sfânta Treime.
„Când ne facem semnul Sfintei Cruci, chiar dacă nu spunem nimic, mărturisim, într-o formă vizuală, credința noastră în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”, a arătat Patriarhul României.
Crucea, prezentă de la botez până la mormânt
Patriarhul Daniel a amintit numeroasele forme prin care Crucea este prezentă în viața creștinilor: pe biserici, în case, la marginea drumurilor, lângă izvoare și fântâni, pe porți și pe morminte.
„Pretutindeni unde locuiesc creștini adevărați se întâlnește semnul Sfintei Cruci”, a spus Patriarhul.
El a amintit că ortodocșii poartă crucea la gât încă de la botez și se însemnează cu semnul ei dimineața, seara, înainte și după masă sau în timpul rugăciunii.
Crucea de pe morminte exprimă, potrivit Patriarhului Daniel, nădejdea învierii și credința că rugăciunea pentru cei adormiți reprezintă „iubire mai tare decât moartea”.
Patriarhul Daniel: „Ne vom însemna mai des cu semnul Sfintei Cruci”
În încheiere, Patriarhul României i-a îndemnat pe credincioși să cinstească Sfânta Cruce și să o integreze mai profund în viața lor de rugăciune.
„Această iubire ne cheamă și ne îndeamnă să cinstim cu multă evlavie Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci ori de câte ori ne rugăm, pentru ca iubirea Preasfintei Treimi să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii și să ne păzească de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți.”
Patriarhul Daniel a îndemnat, de asemenea, la participarea mai frecventă la viața liturgică a parohiilor și mănăstirilor, arătând că biserica este „lăcașul luminii, al harului și al iubirii Preasfintei Treimi”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortdoxe Române, duminică, 13 septembrie 2026, în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Astăzi, Biserica noastră serbează Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci.
În Evanghelia acestei duminici este prezentată o convorbire a Mântuitorului Iisus Hristos cu Nicodim. În esență, Evanghelia de astăzi ne arată că Sfânta Cruce este semnul iubirii care învinge păcatul și moartea.
Sfânta Evanghelie a Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci face o legătură între șarpele care a fost înălțat de către Moise în pustie și înălțarea pe Cruce a Domnului Iisus Hristos.
Se știe că, în timp ce poporul evreu, eliberat din Egipt, traversa pustia, mulți oameni mureau fiindcă erau mușcați de șerpi veninoși. Atunci, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să înalțe pe un lemn un șarpe de aramă și oricine privea la șarpele de aramă înălțat în pustie se vindeca, după cum ne spune Cartea Numerilor, capitolul 21, versetele 1 și 5-9.
Această vindecare miraculoasă a oamenilor care erau mușcați de șerpi era o preînchipuire a Crucii Domnului Iisus Hristos.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Vezi legătura dintre acea preînchipuire și adevăr? Acolo iudeii au scăpat de moarte, dar de una trecătoare. Aici, cei care cred scapă de moartea veșnică. Acolo, șarpele atârnat pe lemn a tămăduit mușcăturile șarpelui. Aici, Iisus Cel răstignit a vindecat rănile pricinuite de șarpele inteligibil, adică de diavolul.
Acolo a fost vindecat cel care a privit cu ochii aceștia trupești. Aici, cel care privește cu ochii minții leapădă toate păcatele.
Acolo, cel care atârna pe lemn era de aramă, în formă de șarpe închipuit. Aici, trupul Stăpânului, pregătit de către Duhul.
Acolo, un șarpe a mușcat și un șarpe a tămăduit. Tot așa și aici, o moarte a nimicit și o moarte a mântuit.”
În Antichitatea politeistă sau păgână, crucea era un instrument de tortură și de ocară pentru răufăcători, dar Domnul Iisus Hristos a transformat Crucea din instrument de ocară și de tortură în simbol al iubirii smerite și de viață făcătoare.
Cum? Prin ascultarea Sa smerită față de Dumnezeu până la moarte pe Cruce, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, capitolul 2, versetul 8, că Iisus „S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce”.
Domnul Iisus Hristos a biruit păcatul neascultării lui Adam și moartea ca urmare sau plată a păcatului neascultării, iar prin Învierea Sa din morți a arătat slava Crucii ca fiind slava iubirii Sale jertfelnice, sfințitoare și de viață făcătoare.
De aceea cântăm noi în fiecare duminică: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”.
Transformarea morții lui Hristos în biruință a vieții veșnice înseamnă și transformarea Crucii din instrument de tortură și de ocară în semn de mântuire, de biruință și de viață veșnică.
Evanghelia de astăzi ne spune că „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” – Ioan 3, 16.
Însuși Domnul Iisus spune că „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea”.
Așadar, înțelegem că Sfânta Cruce ne arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea prin Iisus Hristos. Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârșite și mai presus de înțelegere a lui Dumnezeu față de oameni, o iubire care respectă libertatea omului chiar și atunci când omul Îl refuză pe Dumnezeu sau Îl neagă pe Dumnezeu sau nu Îl primește.
Crucea Domnului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor dintr-o lume plină de ură și de violență. De fapt, Domnul Iisus Hristos a fost răstignit pe Cruce ca urmare a invidiei, a urii și a violenței mai-marilor cărturarilor și fariseilor, care Îl invidiau și Îl urau pe Iisus tocmai pentru că mulțimile Îl iubeau mai mult pe El decât pe ei, credeau în Iisus și Îl urmau.
La răstignirea Domnului Iisus Hristos au participat și păgânii, adică soldații romani, care ocupaseră Țara Sfântă și se aflau sub autoritatea procuratorului sau comandantului Ponțiu Pilat.
Însă atât de mare a fost iubirea smerită și jertfelnică a Domnului Iisus, încât El nu a răspuns la ură cu ură, la răutate cu răutate, la violență cu violență, ci S-a smerit pe Sine și a răbdat umilința și suferința până la moarte, și încă moarte pe Cruce, destinată tâlharilor sau răufăcătorilor.
Ca Dumnezeu Atotputernic, Iisus Hristos putea oricând să-i nimicească sau să-i elimine pe vrăjmașii Săi, dar nu a răspuns la violență cu violență, ci S-a rugat Tatălui Ceresc, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.
Această putere a iubirii jertfelnice, care iartă în loc să se răzbune, care biruiește răul săvârșind binele, este iubirea smerită a lui Hristos.
Smerenia unită cu îndelunga răbdare a Domnului Iisus Hristos, arătată pe Cruce, face din Sfânta Cruce armă biruitoare și semn de înfricoșare pentru demoni, deoarece demonii nu se pot smeri, sunt foarte mândri și, de aceea, Crucea, ca semn al iubirii smerite, îi neliniștește, îi înfricoșează.
Prin urmare, smerenia și bunătatea lui Iisus îi înfricoșează pe demonii mândri și răi.
În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, spune că Hristos Domnul a dezbrăcat, adică a dezvăluit, a demascat și a dezarmat puterile diavolești și le-a țintuit pe Cruce – Coloseni, capitolul 2, versetele 14 și 15.
Cum a dezbrăcat puterile sau a dezarmat puterile diavolești? Țintuindu-le pe Cruce. Cum? Și acum vine explicația.
Demonii, care i-au îndemnat pe cărturarii răi și pe fariseii invidioși să ceară răstignirea lui Iisus Hristos, au fost biruiți prin smerenia și răbdarea Domnului Iisus, deoarece El nu a răspuns la ură cu ură, ci a arătat ascultarea Sa smerită față de Dumnezeu Tatăl și iubirea Sa iertătoare față de oameni.
„În loc de ură arată iubirea și îl răpune pe tatăl răutății prin bunătate”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
„În loc de ură arată iubirea și îl răpune pe tatăl răutății” sau „îl învinge pe tatăl răutății prin bunătate”.
În „Cuvântul ascetic” al său, din Filocalia, volumul 2, Sfântul Maxim Mărturisitorul dă această tâlcuire. Este primul Sfânt Părinte care a tâlcuit această expresie foarte neobișnuită, mistică, tainică, din Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel, și anume că Hristos Domnul a dezbrăcat puterile diavolești și le-a țintuit pe Cruce.
Și a arătat cum, spune Sfântul Maxim, „îl bătea pe cel ascuns în cei care Îl prigoneau”.
Îl bătea pe el, pe diavol, Iisus, prin smerenie și răbdare și prin iubire milostivă, îl bătea pe cel ascuns în cei ce voiau răstignirea Lui.
Deci răstignirea lui Iisus Hristos era o lucrare diavolească, iar diavolul se folosea de cărturarii și fariseii răi, care au cerut răstignirea lui Iisus, ca prin suferință să-L facă să nu asculte de Dumnezeu Tatăl sau să-i urască pe vrăjmași, să cadă din starea de iubire.
Și, cunoscând Iisus viclenia demonilor care lucrau prin cărturarii și fariseii potrivnici, l-a bătut pe el, cel ascuns în ei, l-a bătut pe diavolul, cel care lucra pe ascuns în cărturarii și fariseii care cereau răstignirea Lui.
Sfânta Evanghelie de astăzi spune: „Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.
Iubirea aceasta milostivă a lui Dumnezeu, Care Îl trimite pe Unicul Său Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură și de violență, pentru a o vindeca de păcat și de moarte, este iubire mântuitoare și dătătoare de viață.
Sfinții Părinți au remarcat că Dumnezeu Tatăl dăruiește, pentru mântuirea lumii, pe Unicul Său Fiu, nu pe un fiu adoptiv, nu pe un simplu slujitor, nu pe un înger, ci pe Unicul Său Fiu, ca să arate iubirea totală a lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, pentru salvarea lumii din păcat și din moarte.
Sfinții Părinți arată că și Fiul, la rândul Său, a acceptat de bunăvoie această jertfă, ca să arate ascultare față de Dumnezeu până la capăt, pentru a vindeca neascultarea protopărinților Adam și Eva.
Așa, prin ascultarea Lui pe Cruce până la moarte, vindecă neascultarea protopărinților Adam și Eva. În felul acesta, Hristos ridică păcatul lumii.
Și, din acest punct de vedere, Sfinții Părinți, mai ales Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul său la Evanghelia după Ioan, spune că și Fiul, la rândul Său, a arătat ascultare totală, smerită, față de Tatăl.
Deci Fiul nu este o victimă, ci o jertfă liber acceptată. De aceea spune: „Nimeni nu-Mi ia viața, ci Eu am putere să o dau și să o iau înapoi. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl”, ne spune Mântuitorul în Evanghelia după Ioan.
În Evangheliile sinoptice se pare că moartea lui Iisus era un plan și trebuia să se împlinească. Evanghelia după Sfântul Ioan vine cu o precizare: că moartea Lui nu era una obligatorie, potrivit unui plan prestabilit, ci era liber acceptată.
De aceea, noi, când ne închinăm, în fiecare duminică, atunci când slujim, slujitorii altarului, la icoana Mântuitorului, spunem: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșelilor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de bunăvoie ai binevoit – este un pleonasm aici – a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să ne scapi din robia vrăjmașului”.
Deci această idee din Evanghelia după Ioan a intrat într-o rugăciune pe care noi o rostim în fața icoanei Mântuitorului: că de bunăvoie a binevoit să Se suie, să Se ridice, să fie înălțat pe Cruce, ca să ne scape din robia vrăjmașului, a diavolului, căci moartea a intrat în lume prin viclenia și lucrarea diavolului, care era invidios pe om.
Deci aici vedem că iubirea lui Hristos, ca ascultare până la moarte, și încă moarte pe Cruce, care era cea mai disprețuitoare moarte, cea mai umilitoare, devine dătătoare de viață pentru că Hristos, Cel ce a murit pe Cruce, a fost fără de păcat, dar a luat asupra Sa păcatele lumii. De aceea spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică, Care asumă, Care ia asupra Sa și vindecă păcatul lumii”.
În cântările noastre bisericești, a doua cântare zice „păcatele lumii”. Păcatul lumii este neascultarea de Dumnezeu. Din acest păcat al neascultării de Dumnezeu derivă toate celelalte păcate ale lumii.
Și, deci, moartea, ca plată sau urmare a păcatului neascultării lui Adam, conform Romani, capitolul 6, versetul 23, nu a putut să-L stăpânească pe Cel ce era fără de păcat, dar, de bunăvoie, S-a făcut ascultător până la moarte pe Cruce.
Și astfel, Iisus Cel smerit și ascultător a învins, cu moartea Sa jertfelnică pe Cruce, puterea morții, ca pedeapsă a păcatului neascultării lui Adam și a înviat din morți, „cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Este aici un paradox: „cu moartea pe moarte călcând”. El nu a evitat moartea, ci a asumat-o și a trecut prin ea și a ajuns la Înviere.
De aceea, în noaptea de Paști, preotul înalță cu ambele mâini Sfânta Cruce în văzul tuturor, adaugă lumânarea de Înviere la ea și spune cu voce tare: „Hristos a înviat!”, iar poporul răspunde: „Adevărat a înviat!”, deoarece Hristos Cel înviat din morți este Hristos Cel răstignit chiar și după Învierea Sa din morți, El poartă în trupul Său semnele Crucii sau stigmatele Crucii, adică semnele cuielor din mâini și picioare, precum și semnul lăsat de lancea care I-a străpuns coasta, ca fiind semne permanente ale iubirii Sale smerite și jertfelnice.
Prin urmare, Crucea este semnul veșnic al iubirii jertfelnice, dăruitoare de sine, generoase, milostive – aceasta înseamnă iubire jertfelnică – în trupul lui Hristos Cel înviat.
Deci Crucea este interiorizată prin Înviere. Rănile Lui sunt vindecate, dar nu sunt șterse urmele, ceea ce arată că trupul lui Hristos Cel înviat este trupul lui Hristos Cel răstignit.
Taina Crucii și a Învierii se arată în trupul Său și, de aceea, Crucea nu este doar semnul suferinței, ci este și semnul biruinței, al speranței. Când Crucea se înalță, ea arată deodată iubirea jertfelnică a lui Hristos, dar și puterea Învierii Lui.
De aceea spunem: „Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”, pentru că în interiorul iubirii jertfelnice, arătată pe Cruce, se afla puterea Învierii lui Hristos, cea dătătoare de viață.
Și semnele Crucii, deși vindecate, rămân veșnic prezente în trupul înviat și preaslăvit al Domnului Iisus Hristos, ca mărturie a iubirii Sale smerite și jertfelnice, pentru a dărui oamenilor învierea și slava vieții veșnice.
De aceea, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, ca cinstire a Sfintei Cruci, este preaslăvirea iubirii smerite și jertfelnice a lui Hristos, răstignit și înviat pentru mântuirea lumii.
Astfel, Sfânta Cruce ne învață că Dumnezeu nu prețuiește iubirea posesivă și mândră, ci iubirea smerită și darnică sau milostivă, care deschide sufletul omului spre a-L iubi pe Dumnezeu și pe semeni.
Evanghelia de astăzi ne mai spune că „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea”.
Deci Domnul Iisus Hristos a venit în lume ca să se mântuiască lumea, nu să condamne lumea. El a venit în lume smerit, ca să cheme la mântuire, să-i vindece pe cei bolnavi, să-i hrănească pe cei săraci, să-i călăuzească pe cei rătăciți, să-i ridice pe cei păcătoși și căzuți, vine să dăruiască oamenilor viața cea adevărată, adică iubirea smerită și milostivă sau darnică.
Însă, când Hristos Domnul va veni întru slavă ca să judece lumea, după cum ne arată Evanghelia după Ioan, capitolul 5, și Evanghelia după Matei, capitolul 25, fiecare om va fi judecat după faptele pe care le-a săvârșit cât timp a viețuit în trup pe pământ.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune, în rezumat: „Prima venire a lui Hristos a avut loc nu pentru a judeca faptele noastre, ci pentru a le ierta. Cea de-a doua venire a lui Hristos va avea loc nu pentru a ierta, ci pentru a judeca”.
Deci aici este spațiul libertății noastre. Prima venire, întru smerenie și respect total față de libertatea noastră, și a doua venire a lui Hristos, venirea în slavă, când arată El libertatea Lui față de noi prin evaluarea – să folosim astăzi un termen mai ușor de înțeles decât „judecarea lumii” – faptelor bune sau rele.
Criteriul unic de judecată în Ziua de Apoi este iubirea milostivă. Că cei care n-au fost milostivi nu pot intra în Împărăția iubirii preamilostive a Preasfintei Treimi. Deci vor intra în Împărăția Cerurilor, unde este preaslăvită iubirea milostivă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, cei care au fost milostivi în lumea aceasta și, ca atare, nu este vorba de o judecată prin repartizare forțată sau arbitrară, ci se apropie de Cel Milostiv cei ce sunt asemenea Lui și vor rămâne pentru eternitate îndepărtați de Cel Milostiv cei ce au fost egoiști, indiferenți și nepăsători la suferința altora.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: la prima venire, Hristos a venit să ne ierte păcatele; la a doua, să judece, să evalueze, să vadă ce am făcut cu libertatea noastră.
Libertatea Lui, ca Dumnezeu Creator și Judecător, este aceea de a evalua libertatea noastră. Are și Dumnezeu libertatea Lui, și anume aceea de a evalua libertatea oamenilor.
Ce ai făcut cu libertatea ta? Te-a apropiat mai mult de Dumnezeu și de semeni? Sau libertatea ta te-a îndepărtat de Dumnezeu și de semeni, prin necredință, nepocăință și nemilostivire?
Sfânta Cruce este lumină și binecuvântare pentru viața creștină.
În această zi de înainte-prăznuire a sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, Sfânta Cruce este lumină și binecuvântare pentru mântuirea oamenilor, deoarece ea este semnul credinței creștine, al comuniunii omului cu Iisus Hristos, răstignit și înviat, biruitor prin iubirea mai tare decât păcatul și moartea.
De aceea, creștinul vede în semnul Crucii semnul mântuirii, ca unire a omului cu Sfânta Treime, Izvorul vieții și al iubirii veșnice.
Iar când spunem: „Doamne, ajută-ne!”, „Doamne, miluiește-ne!”, „Doamne, mântuiește-ne!”, creștinul se însemnează cu Sfânta Cruce, deoarece aceasta este, în același timp, semnul iubirii Preasfintei Treimi pentru lume și al credinței creștinului în Preasfânta Treime.
Păi, când ne facem semnul Sfintei Cruci, chiar dacă nu spunem nimic, mărturisim, într-o formă vizuală, credința noastră în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Deci semnul Sfintei Cruci este și semn al iubirii lui Hristos pentru lume, dar și al întregii Sfinte Treimi pentru lume, pentru că toate cele făcute de Hristos s-au făcut împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
De aceea, la sfârșitul Liturghiei, noi spunem într-o cântare: „Să ne închinăm Sfintei Treimi, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Nu spunem că numai Hristos, ci întreaga Sfântă Treime. „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc.”
Deci, din acest motiv, și biserica, lăcaș de închinare, este în general construită în formă de corabie sau de cruce, ar pe turla ei, catarg al corabiei, se află înălțată Sfânta Cruce, care simbolizează iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru lume, spre a-i trece pe oameni de la viața pământească vremelnică la viața cerească veșnică, în lumina, pacea și bucuria Preasfintei Treimi.
Pretutindeni unde locuiesc creștini adevărați se întâlnește semnul Sfintei Cruci.
Sfânta Cruce a lui Hristos se vede pe biserică și în biserică, la margine de drum, pe morminte sau lângă o fântână. Oriunde se vede Sfânta Cruce, aceasta arată cât de mult iubește Dumnezeu lumea și așteaptă răspunsul oamenilor la iubirea Lui milostivă.
Purtăm crucea cu lănțișor la gât de când suntem botezați. Ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci dimineața, când ne trezim din somn, seara, când ne culcăm, înainte de mâncare și după mâncare.
Mamele creștine fac semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor sau înainte de a o tăia, după ce a fost coaptă, pentru a ne aminti de Hristos, Cel ce a zis: „Eu sunt Pâinea coborâtă din cer”.
Iar țăranii români creștini sculptează semnul Sfintei Cruci pe poarta lor de la drum, ca să intre pe ea în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfințit prin rugăciune și prin fapte bune.
Crucea este ridicată la margine de drum sau la răscruce de drumuri, sau răspântie de drumuri – de aici și cuvântul „răscruce de drumuri” –, ca să ne aducem aminte de Domnul Iisus Hristos, Cel ce a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.
Crucea este ridicată lângă un izvor sau lângă o fântână, sau pe acoperișul fântânii, ca să ne aducem aminte de Hristos, Cel ce a zis: „Cel ce bea din apa aceasta pe care Eu o voi da nu va mai înseta în veac”.
Această apă este harul lui Hristos, prezent în om încă de la Botez, prin lucrarea Sfântului Duh.
Sfânta Cruce străjuiește la mormintele celor adormiți în Domnul, pentru a ne aminti că ei au adormit în nădejdea învierii de obște și a vieții veșnice, iar rugăciunea noastră pentru cei adormiți în Domnul este iubire mai tare decât moartea.
De aceea, îi pomenim în rugăciune, săvârșim parastase în amintirea lor, dăruim de pomană săracilor în numele lor și sădim flori pe mormintele lor sau îngrijim mormintele.
Crucea de pe morminte ne amintește că ne vom întâlni cu cei dragi în iubirea și lumina Preasfintei Treimi. Cine L-a iubit pe Dumnezeu pe pământ Îl va iubi și în veșnicie, în ceruri, pentru că și Dumnezeu îi iubește pe oameni cu iubire veșnică.
În concluzie, iubirea smerită și jertfelnică a Domnului Iisus Hristos în viața noastră este arătată în mod deosebit prin semnul Sfintei Cruci.
Această iubire ne cheamă și ne îndeamnă să cinstim cu multă evlavie Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci ori de câte ori ne rugăm, pentru ca iubirea Preasfintei Treimi să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii și să ne păzească de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți.
Cunoscând că din Crucea iubirii milostive a lui Hristos vine bucuria Învierii, ca bucurie sfântă a vieții, ne vom însemna mai des cu semnul Sfintei Cruci, vom merge mai des la biserica din parohie sau din mănăstire, deoarece biserica, ocrotită de Sfânta Cruce, este lăcașul luminii, al harului și al iubirii Preasfintei Treimi, spre a noastră mântuire. Amin.”
