Arhidiaconul Mihail Bucă, protopsaltul Catedralei Patriarhale și fondatorul și dirijorul Grupului psaltic Tronos al Patriarhiei Române, considerat cel mai mare psalt din istoria Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit într-un interviu acordat Doxologia.ro despre relația sa din copilărie cu Dumnezeu, despre felul în care a descoperit muzica bisericească și despre momentul în care a înțeles că psaltica nu este doar artă, ci o formă de mărturisire împreună cu ceilalți.
Mihail Bucă a mărturisit că primele sale întrebări despre Dumnezeu s-au născut încă din copilărie, într-o relație simplă și liberă cu credința, hrănită și de cuvintele tatălui său. Își amintește că, în anii copilăriei, se așeza adesea pe iarbă, în parc, și privea cerul, încercând să înțeleagă imensitatea din fața lui.
„Relația cu Dumnezeu era una liberă. Uneori Îl priveam ca pe un Tată. Tatăl meu îmi spunea: «Eu sunt tatăl tău trupesc, dar Tatăl tău adevărat este acolo sus». Mă duceam în parc, mă așezam pe iarbă și priveam cerul. Atunci am realizat pentru prima dată că ne pierdem într-un spațiu imens. Privim un orizont pe care nu îl putem cuprinde. Și cred că atunci mi-am spus: «Acesta este Dumnezeu»”, a povestit arhidiaconul Mihail Bucă.
El spune că încă de atunci a simțit că Dumnezeu nu poate fi cuprins în definiții omenești și nici redus la o formulă, ci rămâne asemenea unui univers fără margini, pe care omul îl caută, îl contemplă și îl descoperă treptat.
Momentul care i-a schimbat drumul
Mai târziu, după anii petrecuți în școlile laice, schimbarea decisivă a venit de la Biserica Mărcuța, acolo unde părintele paroh i-a remarcat vocea și l-a îndrumat către Școala de Cântăreți Bisericești, prima promoție organizată după Revoluție la Seminarul Teologic din București.
„Părintele, auzindu-mă cântând și observând că aveam o voce frumoasă, m-a îndrumat către Școala de Cântăreți Bisericești, prima promoție organizată după Revoluție la Seminarul Teologic din București. Era anul 1994. Școala fusese înființată în vremea Patriarhului Teoctist”, a spus protopsaltul Catedralei Patriarhale.
Pentru tânărul Mihail Bucă, acea perioadă a fost una de formare intensă, dar și de confruntare cu propriile temeri. În școala nou-înființată se adunaseră oameni foarte diferiți: unii cântau deja la strană, alții iubeau muzica, iar alții încă își căutau drumul. Mulți veneau din mediul rural și aveau deja experiența slujirii în biserici de sat.
Acolo, spune el, a descoperit cu adevărat muzica bisericească și muzica bizantină. A început să cânte la slujbele din seminar, la Vecernie, la Utrenie și la celelalte rânduieli liturgice, însă începutul nu a fost lipsit de teamă.
„Eu eram mai retras. Seminariștii erau mult mai avansați decât noi, iar noi eram abia în primul an. Dar, încă din al doilea semestru, am început să cântăm în strană. A fost prima provocare de a sta în mijlocul unui grup unitar. Trebuia să slujim împreună, să cântăm împreună și să ne asumăm responsabilități”, a explicat arhidiaconul.
„Un conducător adevărat trebuie să adune”
Experiența cântării la strană nu i-a descoperit doar frumusețea muzicii bisericești, ci și o vocație de coordonator și de om care poate ține alături alți oameni. Mihail Bucă spune că a învățat treptat că adevărata conducere nu se face prin forță, ci prin apropiere, înțelegere și capacitatea de a-i aduna pe ceilalți.
„Ușor, ușor am crescut și mi-am dat seama că pot coordona oameni. Am învățat că îi poți ține lângă tine, că îi poți înțelege și sprijini, nu respinge. Pentru că un conducător adevărat trebuie să adune. Poți să respingi sau poți să tragi pe cineva cu forța după tine, dar aceasta nu este calea”, a mărturisit el.
Aceasta a fost și etapa în care a început să se întrebe dacă nu cumva drumul său fusese pregătit de Dumnezeu tocmai pentru această lucrare: aceea de a mărturisi împreună cu alți oameni.
Mărturisirea personală și mărturisirea în comun
Arhidiaconul Mihail Bucă face o distincție importantă între două feluri de mărturisire: cea personală, pe care omul o are în taină cu Dumnezeu, și cea în comun, care se împlinește împreună cu ceilalți.
„Există mărturisirea personală, pe care o ai tu cu Dumnezeu și pe care nu o știe nimeni. Numai tu și Dumnezeu știți ce vorbiți. Dar există și mărturisirea în comun. Lui Dumnezeu îi plac amândouă. În mărturisirea personală te identifici ca fiu al Lui și creezi o relație vie cu Dumnezeu. Te deschizi înaintea Lui și devii mai sincer. Dar există și mărturisirea în comun, care are o mare forță”, a spus el.
În viziunea sa, tocmai această forță a mărturisirii împreună este atacată cel mai des de ispitele individualismului și ale autosuficienței.
„La un moment dat ajungem să spunem: «Eu sunt mai special decât ceilalți», «eu trebuie să mă retrag», «eu nu am nevoie de ceilalți». Ori aceasta este o ispită. Mărturisirea împreună cu ceilalți are o putere extraordinară”, a avertizat părintele arhidiacon.
„Muzica este o mare mărturisire”
Privind în urmă, Mihail Bucă spune că a înțeles această putere a mărturisirii comune și văzându-i pe călugări adunați în jurul stranei, uniți în rugăciune și în cântare. Acolo a descoperit că muzica poate deveni o formă de mărturisire comună, vie și puternică.
„Mereu am mărturisit în comun, pentru că am știut că aceasta este o forță. La fel am înțeles și eu când i-am văzut pe călugări adunați în jurul stranei. Am văzut că mărturisirea poate fi comună, muzicală, sub forma rugăciunii. Atunci am realizat că pot aduce oamenii împreună prin darul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Nu prin meritele mele, pentru că eu nu am nimic de la mine, ci prin ceea ce Dumnezeu mi-a oferit”, a spus el.
Concluzia acestei experiențe este una care explică, de fapt, întregul parcurs al celui care avea să devină protopsaltul Catedralei Patriarhale și dirijorul Tronosului:
„Am înțeles că putem mărturisi prin muzică. Muzica este o mare mărturisire, o mărturisire autentică, mai ales muzica bisericească.”
Prin această mărturisire, arhidiaconul Mihail Bucă oferă și cheia propriului său drum: de la copilul care privea cerul întins deasupra parcului și încerca să înțeleagă cine este Dumnezeu, la psaltul care avea să adune în jurul său generații de cântăreți și să transforme muzica bisericească într-un spațiu viu de rugăciune, comuniune și mărturisire.
