Arhidiaconul Mihail Bucă, protopsaltul Catedralei Patriarhale și fondatorul și dirijorul Grupului psaltic Tronos al Patriarhiei Române, considerat cel mai mare psalt din istoria Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit într-un interviu acordat Doxologia.ro despre primii pași făcuți în strană, despre copilăria petrecută între maidan și biserică, dar și despre felul în care chemarea spre slujirea lui Dumnezeu s-a conturat încă din anii cei mai mici, deși, la început, încerca să fugă de acest gând.
Părintele Mihail Bucă a povestit că a început să cânte în biserică de la vârsta de șase ani, după ce cântăreții de la Biserica Mărcuța i-au remarcat vocea și l-au îndemnat să interpreteze o cântare bisericească.
„Da, am început să imit. La un moment dat, imitam o melodie. Cântăreții de la biserică, de la Mărcuța, oameni cu școală, mi-au auzit vocea și m-au pus să cânt ceva. Le-am cântat «Iubi-Te-voi, Doamne»”, a mărturisit arhidiaconul.
„Toată lumea îmi spunea că voi ajunge preot”
Momentul a rămas puternic întipărit în memoria sa, mai ales prin reacția celor din jur, care au văzut în acel copil de șase ani un viitor slujitor al Bisericii.
„Le-a plăcut foarte mult și toată lumea a început să-mi spună: «Măi, tu o să ajungi preot!»”, a spus părintele Mihail Bucă.
Cu toate acestea, cel care avea să devină, peste ani, una dintre cele mai cunoscute voci ale cântării psaltice românești spune că, în copilărie, încerca mai degrabă să se ferească de această perspectivă.
„Cu cât auzeam mai des aceste cuvinte, cu atât încercam să mă feresc de ele. Nu cunoșteam atunci ce înseamnă să stai în biserică, să slujești în biserică, să faci ceva pentru biserică. Fugeam de acest gând”, a mărturisit el.
Între libertatea copilăriei și rânduiala Bisericii
În interviul acordat Doxologia, protopsaltul Catedralei Patriarhale a descris tensiunea pe care o trăia în copilărie între libertatea jocului de afară și disciplina pe care o vedea în viața bisericească și monahală.
„Voiam să fiu copilul care merge pe maidan și este liber. Așa îmi doream. Făceam comparație între libertatea pe care o simțeam afară și ceea ce vedeam în mănăstiri: reguli, rânduială, disciplină. Și spuneam: «Nu pot să fiu așa»”, a explicat el.
Totuși, chiar dacă încerca să stea la distanță de ideea unei slujiri în Biserică, contactul cu preoții și cu viața liturgică a lăsat urme adânci în formarea sa.
„Îi vedeam pe preoți cum vin, cum spovedesc, cum dau cuvinte frumoase, cum îi țin pe oameni pe o cale bună. Pentru că așa făceau preoții de atunci: ofereau sfaturi, iar Biserica a oferit întotdeauna sfaturi bune”, a spus arhidiaconul Mihail Bucă.
Rușinea copilului care mergea la biserică
Părintele Mihail Bucă a vorbit și despre o realitate pe care a trăit-o în anii copilăriei: rușinea de a fi văzut de ceilalți copii mergând la biserică. Deși în familie primea o educație religioasă serioasă, iar tatăl său îl punea să învețe pe de rost Psalmul 50 și Crezul, nu îi era ușor să își asume public această apropiere de credință.
„Tatăl meu însă mă punea să învăț pe de rost Psalmul 50 și Crezul. Trebuia să le știu fără greșeală. Dar îmi era rușine să le rostesc la biserică. Îmi era rușine să mă vadă ceilalți copii de la bloc că merg la biserică. Era rușinea copilului. Cred că dramatizam foarte mult atunci”, a mărturisit el.
Un început discret al unei chemări mari
Din mărturia arhidiaconului Mihail Bucă se conturează imaginea unei chemări care nu s-a impus brusc, ci s-a așezat treptat, între sfaturile părinților, întâlnirea cu strană și fascinația stârnită de oamenii Bisericii. Ceea ce la șase ani era doar o imitație și o cântare rostită timid în fața unor cântăreți de la Mărcuța avea să devină, peste timp, începutul unui drum de slujire care l-a așezat în centrul muzicii psaltice românești.
