Arhidiaconul Mihail Bucă, protopsaltul Catedralei Patriarhale și fondatorul și dirijorul Grupului psaltic Tronos al Patriarhiei Române, considerat cel mai mare psalt din istoria Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit într-un interviu acordat Doxologia.ro despre copilăria sa modestă, anii petrecuți între blocuri, legătura profundă cu părinții și drumul care l-a apropiat de Biserică, în ciuda tentațiilor și rușinilor specifice vârstei.
Într-o confesiune caldă și directă, părintele Mihail Bucă a rememorat anii copilăriei trăite „pe maidan”, într-un cartier în care copiii încă se formau prin joc, prietenie și întâlnire nemijlocită, față către față. Departe de imaginea unui parcurs comod, protopsaltul Catedralei Patriarhale a vorbit despre o copilărie marcată de lipsuri, dar și de o mare bogăție sufletească, născută din viața simplă, din grija părinților și din nevoia de a căuta mereu oameni aproape.
„Eu, Mihail Bucă, am fost un copil amărât, un copil de cartier, un copil care își iubea copilăria și se bucura de momentele copilăriei”, a mărturisit acesta în interviul acordat Doxologia.ro.
Copilăria dintre blocuri, prima școală a formării
Părintele Mihail Bucă a povestit că anii copilăriei s-au desfășurat între joaca din parc, întârzierile care îi aduceau mustrări din partea părinților și întâlnirile zilnice cu ceilalți copii din cartier, într-o lume în care comunicarea directă și prietenia erau firești.
„Eram un copil care iubea maidanul, să spunem, dar cred că acolo am început să mă formez, în mulțimile de copii. Pe vremuri, copiii ieșeau afară și comunicau. Aveau această comunicare directă, față către față, chip către chip. Ne spuneam păsurile și bucuriile”, a spus protopsaltul Catedralei Patriarhale.
El și-a amintit și micile bucurii ale acelei vârste, de la jocurile de cartier până la lucrurile mărunte care deveneau motive de mândrie și împărtășire între copii.
„Țin minte că erau niște gume Turbo și chiar le împărțeam. Se tăia guma în două. Da, așa era copilăria”, a rememorat părintele Mihail Bucă.
În spatele acestor amintiri se află însă și imaginea unei generații crescute într-o disciplină a muncii și a cumpătării, într-o vreme în care părinții munceau mult, iar copiii învățau de mici ce înseamnă grija pentru familie.
„O așteptam pe mama la tramvai, noaptea, ca să o conduc acasă”
Una dintre cele mai emoționante mărturisiri din interviu privește relația cu mama sa, care lucra în fabrică. Arhidiaconul Mihail Bucă a povestit că o aștepta noaptea, la tramvai, pentru a o însoți acasă, într-un gest de ocrotire pe care îl putea face încă din copilărie.
„Eu stăteam după mama mea, care lucra la fabrică, și o așteptam la tramvai. Noaptea, pe la ora 23:30, venea cu tramvaiul și o conduceam acasă. Voiam să o ocrotesc așa cum puteam eu”, a spus el.
În aceeași cheie, părintele a vorbit despre chibzuința părinților săi și despre felul în care aceștia trăiau cu grijă față de copii, fără risipă, într-un echilibru pe care el îl privește astăzi cu recunoștință.
„Am văzut că părinții noștri aveau o strângere de inimă pentru toate. Erau oameni chibzuiți. Nu făceau risipă. Țineau foarte mult la copiii lor și încercau să le ofere tot ce era mai bun”, a mărturisit părintele Mihail Bucă.
Un copil singur la părinți, în căutarea fraților pe care nu i-a avut
Arhidiaconul Mihail Bucă a vorbit deschis și despre faptul că a fost singur la părinți, experiență care l-a marcat profund și care, spune el, i-a modelat felul de a se raporta la oameni. Din această lipsă s-ar fi născut, în timp, și dorința de a-i aduna pe ceilalți aproape, de a construi comuniune și fraternitate.
„Eu am fost singur la părinți. De ce spun că am fost un copil sărac? Probabil că tocmai de aici vine și dragostea mea pentru oameni, pentru acest cor frumos și pentru dorința de a-i chema pe oameni lângă tine și de a-i aduce aproape”, a explicat fondatorul Grupului psaltic Tronos.
El a adăugat că un copil crescut singur poate alege două drumuri: acela al egoismului sau acela al dăruirii. În cazul său, dorul de a avea frați și surori s-a transformat într-o nevoie de comuniune și apropiere umană.
„Un copil singur la părinți poate deveni egoist sau poate deveni darnic. Depinde ce alege și cum este crescut. Dar, în general, caută să aibă frați. Eu n-am avut frați. Am căutat să am frați, să am surori. Simțeam acest dor de a avea pe cineva care să te sprijine”, a mărturisit părintele Mihail Bucă.
Drumul spre Biserică, între tentația copilăriei și chemarea tatălui
În interviul acordat Doxologia.ro, protopsaltul Catedralei Patriarhale a vorbit și despre începutul apropierii sale de Biserică. Deși copilăria îl trăgea spre joacă, sport și viața de cartier, tatăl său, om religios, a fost cel care l-a îndreptat către biserică.
„Atunci, singurele mele bucurii erau maidanul și sportul. Dar tatăl meu, om religios de fel, născut în Moldova, la Parava, lângă Bacău, mă trăgea către biserică”, a spus părintele Mihail Bucă.
Acesta a recunoscut însă că apropierea de credință nu a fost lipsită de ezitări, pentru că, în copilărie, presiunea anturajului și rușinea în fața celorlalți copii făceau mai grea asumarea unei vieți religioase.
„În copilărie, însă, tentația era să te îndepărtezi de biserică. Ne era rușine să ne închinăm, pentru că ceilalți copii râdeau de tine”, a mărturisit arhidiaconul Mihail Bucă.
„Viața dintre betoane m-a maturizat”
Privind în urmă, părintele Mihail Bucă spune că tocmai copilăria trăită între blocuri, în lipsuri și în contact direct cu oamenii, a fost cea care l-a maturizat și i-a dat o anumită înțelegere a vieții și a celorlalți.
„Mă bucur însă că viața aceea de copil dintre blocuri, dintre betoane, m-a maturizat”, a spus el, evocând și faptul că din acele cartiere au ieșit oameni de valoare, oameni care au ajuns să conducă și să slujească în domenii importante.
Confesiunea arhidiaconului Mihail Bucă deschide astfel o latură mai puțin cunoscută a unuia dintre cei mai importanți psalți ai Bisericii Ortodoxe Române: nu doar parcursul muzical și bisericesc, ci și rădăcinile umane ale unei vocații născute din lipsuri, din muncă, din dorul de comuniune și din credința sădită discret, dar statornic, în familie.
