Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit duminică, 2 august, după Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, săvârșită în Catedrala Arhiepiscopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Constanța, o amplă predică despre puterea rugăciunii, pornind de la Evanghelia umblării pe mare și a salvării Sfântului Apostol Petru.
Ierarhul a arătat că episodul evanghelic nu vorbește doar despre o minune săvârșită de Mântuitorul, ci despre lupta fiecărui creștin cu încercările vieții și despre nevoia de a rămâne neîncetat în comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune.
„Credința, dacă nu este unită cu rugăciunea și dacă nu-L simți pe Dumnezeu în mintea și în inima ta, nici credința, nici rugăciunea nu se pot uni și nu pot aduce roadă”, a spus ÎPS Teodosie.
„Cum Îl pierzi pe Mântuitorul din minte și din inimă, nu mai poți duce până la capăt ceea ce ai început”
Comentând momentul în care Sfântul Apostol Petru a început să se scufunde după ce și-a mutat privirea de la Hristos către valurile învolburate, Arhiepiscopul Tomisului a explicat că acesta este chipul vieții fiecărui om.
„Petru a făcut câțiva pași pe apă. S-a bucurat și s-a minunat, dar apoi s-a încrezut în sine. (…) Și L-a pierdut pe Mântuitorul din sufletul său. De aceea valurile l-au înspăimântat”, a afirmat ierarhul.
ÎPS Teodosie a subliniat că încercările nu trebuie privite ca pedepse, ci ca prilejuri de întoarcere la Dumnezeu.
„Nu trebuie să așteptăm necazul ca să ne aducem aminte de Dumnezeu. Cu adevărat, necazul ne poate întări în credință, dacă nu cârtim, ci mulțumim lui Dumnezeu”, a spus Arhiepiscopul Tomisului.
„Rugăciunea este mama tuturor virtuților”
În centrul predicii s-a aflat importanța rugăciunii în viața creștinului, pe care ierarhul a numit-o temelia tuturor virtuților.
„De aceea, cum spun Sfinții Părinți, rugăciunea este mama tuturor virtuților. Cine nu se roagă nu rămâne cu Dumnezeu”, a afirmat ÎPS Teodosie.
El a explicat că rugăciunea înseamnă întâlnirea vie a omului cu Dumnezeu și lucrarea harului în suflet.
„În rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu și trebuie să vorbim cu toată ființa noastră, atât de profund, încât să simțim că, atunci când ne rugăm, Dumnezeu Își revarsă harul în sufletul nostru, în mintea și în inima noastră și merge cu noi oriunde mergem și noi”, a spus ierarhul.
„Bucurați-vă pururea! Dar ca să vă bucurați, trebuie să vă rugați neîncetat”
Pornind de la îndemnul Sfântului Apostol Pavel, Arhiepiscopul Tomisului a arătat că adevărata bucurie nu depinde de împrejurările vieții, ci de legătura permanentă cu Dumnezeu.
„Viața noastră nu trebuie să fie un calvar, ci o bucurie continuă. Oamenii credincioși și rugători se bucură și în durere, și în necaz, și în lipsuri, și în orice împrejurare a vieții. Dacă se roagă neîncetat, se bucură pururea”, a spus acesta.
Ierarhul a explicat că rugăciunea trebuie să însoțească omul atât în vremea încercărilor, cât și în momentele de împlinire.
„Cel care se roagă mereu, și în necaz, și atunci când i se împlinesc dorințele, nu uită de Dumnezeu”, a subliniat ÎPS Teodosie.
„Conștiința este glasul lui Dumnezeu”
În partea finală a cuvântului său, Arhiepiscopul Tomisului i-a îndemnat pe credincioși să își păstreze conștiința trează prin rugăciune și apropierea permanentă de Dumnezeu.
„Rugăciunea trebuie să ne țină conștiința trează. Conștiința este glasul lui Dumnezeu. Dacă noi stingem glasul lui Dumnezeu, cine ne mai trezește?”, a întrebat retoric ierarhul.
În încheiere, ÎPS Teodosie i-a îndemnat pe credincioși să-L cheme neîncetat pe Dumnezeu în viața lor, pentru a putea birui încercările și a urca „treptele suișului duhovnicesc”.
„Doamne, vino în sufletele noastre, ține conștiința noastră trează, ajută-ne să ne rugăm neîncetat și rămâi cu noi, ca să-l biruim pe cel viclean”, s-a rugat Arhiepiscopul Tomisului la finalul predicii sale.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, duminică, 2 august, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
„„Doamne, scapă-mă! Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, avem astăzi o pagină a Sfintei Evanghelii atât de plină de învățături despre ce trebuie să facem ca să rămânem cu Dumnezeu, ca să fim în siguranță și ca să avem nădejde în cele viitoare.
Mântuitorul Hristos, după ce a hrănit mulțimile în locul acela pustiu, i-a trimis pe ucenicii Săi să plece înaintea Lui cu corabia, pe malul celălalt, până când El va da drumul mulțimilor.
După ce a dat drumul mulțimilor, S-a suit în munte să Se roage acolo, singur, și S-a rugat. Dar, la a patra strajă din noapte, adică pe la ora trei dimineața, ucenicii nu ajunseseră pe malul celălalt, pentru că vântul le era împotrivă. În zadar căutau ei să înainteze cu corabia, căci vântul o aducea înapoi, în mijlocul mării.
Și, în vreme ce ei se luptau cu vântul și cu valurile, au văzut pe apă o nălucă.
De frică au început să strige: „Doamne, nu știm ce este pe mare! Ne temem! Ajută-ne!”
Dar era Însuși Iisus Hristos și le-a zis:
„Îndrăzniți, nu vă temeți! Eu sunt!”
Iar Petru, auzind că este El, a zis:
„Doamne, poruncește-mi să vin și eu la Tine pe apă. Cum Tu mergi pe apă, să vin și eu pe apă.”
„Vino!”, i-a zis Iisus.
Petru a coborât din corabie și a început să meargă pe apă. Dar vântul încă era puternic și valurile erau înspăimântătoare. S-a umplut de frică și a uitat că Domnul l-a chemat și că are putere să-l țină și pe valuri. Și a început să se scufunde.
Văzând că se scufundă și că nu mai avea altă scăpare, a strigat:
„Doamne, scapă-mă!”
Era deja în apă.
Deodată, Iisus a fost lângă el, l-a apucat de mână, l-a ridicat și l-a certat:
„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
El s-a îndoit că va mai ajunge la Iisus, pentru că valurile erau puternice, iar îndoiala i-a întrerupt credința că va ajunge la El.
Credința, dacă nu este unită cu rugăciunea și dacă nu-L simți pe Dumnezeu în mintea și în inima ta, nici credința, nici rugăciunea nu se pot uni și nu pot aduce roadă.
Iată, de patru ori ne vorbește Mântuitorul Hristos, în Evanghelia de astăzi, despre rugăciune.
De aceea trebuie să înțelegem cât de importantă este rugăciunea.
Suntem astăzi în a treia zi de post, pentru că postul a început cu o zi mai devreme, pe 31, întrucât a fost zi de vineri și nu se poate lăsa sec în zi de miercuri sau vineri, ci postul începe cu o zi mai devreme. Suntem, așadar, în a treia zi de post. Ieri am avut sărbătoarea Sfintei Cruci, când lemnul Sfintei Cruci era scos din Paraclisul Palatului Imperial de la Constantinopol și dus în Catedrala „Sfânta Sofia”, catedrala patriarhală.
Iar astăzi, iată, avem pomenirea aducerii moaștelor Sfântului Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan la Constantinopol. El a pătimit în Ierusalim, dar capitala lumii creștine și a Bisericii era la Constantinopol, unde Sfântul Împărat Constantin cel Mare a mutat capitala Imperiului de la Roma.
Și iată, noi astăzi îl prăznuim pe Sfântul Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, dar, mai ales, avem această Sfântă Evanghelie atât de frumoasă, care ne vorbește despre întâlnirea Mântuitorului cu ucenicii Săi pe mare.
Ce a fost această întâlnire?
Valurile mării și vântul arată cum este viața noastră. Viața noastră nu este numai liniștită. Adeseori avem necazuri, avem ispite, trecem prin multe încercări. Uneori cei bolnavi suferă dureri, alteori cei săraci sunt flămânzi și doresc să se hrănească.
Și viața noastră are diferite valuri. Mântuitorul a asemănat-o cu marea, care uneori este liniștită, iar alteori este învolburată, întrucât vântul mișcă apa și marea nu rămâne niciodată la fel, ci se schimbă după puterea vântului și a valurilor.
De aceea vedem că rugăciunea i-a întărit pe Apostoli. Văzând că corabia este purtată de valuri și zărindu-L pe Mântuitorul mergând pe mare, dar neștiind cine este, de frică au strigat:
„Doamne, unde ești? Scapă-ne!”
Și atunci Mântuitorul le-a răspuns:
„Eu sunt! Nu vă temeți!”
Ori de câte ori suntem într-o primejdie și strigăm către Mântuitorul, El este îndată lângă noi.
Petru, ca să vadă cum merge Mântuitorul pe mare, ca pe uscat, a vrut să meargă și el. Dar, ca să poți face aceasta, trebuie să fii cu Mântuitorul tot timpul.
Cum Îl pierzi pe Mântuitorul din mintea și din inima ta, nu mai poți duce până la capăt ceea ce ai început.
Petru a făcut câțiva pași pe apă. S-a bucurat și s-a minunat, dar apoi s-a încrezut în sine. A zis:
„Iată, pot și eu să merg pe apă.”
Și L-a pierdut pe Mântuitorul din sufletul său.
De aceea valurile l-au înspăimântat și și-a zis:
„Am vrut să merg, dar nu pot. Valurile îmi stau împotrivă. Mă voi îneca.”
Și a început să se scufunde în adânc, iar de frică a strigat:
„Doamne, scapă-mă!”
Iată cât de folositoare este, uneori, frica. Așa și-a adus aminte de Mântuitorul și a strigat către El să-l ajute.
Și Mântuitorul, într-o clipă, a fost lângă el, l-a apucat de mână, dar l-a și dojenit, zicând:
„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Mântuitorul l-a luat pe Petru de mână și a intrat cu el în corabie. A certat vântul și marea, iar acestea s-au liniștit.
Atunci toți ceilalți ucenici au venit, I s-au închinat și au mărturisit:
„Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu.”
Iată, dacă n-ar fi fost aceste minuni, ucenicii n-ar fi ajuns închinători și mărturisitori ai faptului că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
Dar toate acestea pe care Sfânta Evanghelie de astăzi ni le istorisește trebuie să fie pentru fiecare dintre noi o învățătură de fiecare zi.
Nu trebuie să așteptăm necazul ca să ne aducem aminte de Dumnezeu. Cu adevărat, necazul ne poate întări în credință, dacă nu cârtim, ci mulțumim lui Dumnezeu.
Uneori omul, când primește o boală sau trece printr-o durere, spune:
„Doamne, ajută-mă să scap de această durere!”
De aceea avem atâtea valuri în viața aceasta, atâtea necazuri și suferințe, ca să ni se trezească conștiința și să ne aducem aminte că nimeni nu ne poate izbăvi din necazuri, din dureri și din cumpene decât Cel care este Stăpânul vieții noastre, Bunul, Atotputernicul și Înduratul Dumnezeu.
De aceea, cum spun Sfinții Părinți, rugăciunea este mama tuturor virtuților. Cine nu se roagă nu rămâne cu Dumnezeu.
În rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu și trebuie să vorbim cu toată ființa noastră, atât de profund, încât să simțim că, atunci când ne rugăm, Dumnezeu Își revarsă harul în sufletul nostru, în mintea și în inima noastră și merge cu noi oriunde mergem și noi. Stă cu noi la masă, așa cum a stat cu cei doi ucenici, Luca și Cleopa, și ne ajută în toate împrejurările vieții.
Dumnezeu este Stăpânul vieții noastre. El este bun și îndurător, dar bunătatea Lui să nu ne facă nepăsători, pentru că oamenii greșesc foarte mult în două feluri.
Pe de o parte, se încred prea mult în bunătatea lui Dumnezeu, spunând:
„Pot să greșesc oricât, că Dumnezeu mă iartă.”
Dar, dacă greșești tot timpul, nu mai ai timp să te rogi, pentru că atunci când te rogi, nu mai greșești.
De aceea avem și îndemnul Sfântului Apostol Pavel.
Viața noastră nu trebuie să fie un calvar, ci o bucurie continuă. Oamenii credincioși și rugători se bucură și în durere, și în necaz, și în lipsuri, și în orice împrejurare a vieții. Dacă se roagă neîncetat, se bucură pururea.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel unește aceste două îndemnuri și le spune creștinilor pe care i-a adus de la necredință la credință:
„Bucurați-vă pururea!”
Dar, ca să vă bucurați, trebuie să vă rugați neîncetat.
Bucuria este legată de rugăciune, iar rugăciunea ține bucuria mereu vie. De aceea, cel care se roagă mereu, și în necaz, și atunci când i se împlinesc dorințele, nu uită de Dumnezeu.
Cei care nu au copii și se roagă să primească acest dar, atunci când Dumnezeu li-l dăruiește, să nu uite că El este Cel care le-a dăruit această binecuvântare.
La fel și cei care au o boală și scapă de ea: să nu se roage numai cât sunt bolnavi, ci și după ce se însănătoșesc.
Rugăciunea trebuie să ne țină conștiința trează. Conștiința este glasul lui Dumnezeu.
Dacă noi stingem glasul lui Dumnezeu, cine ne mai trezește?
De aceea trebuie să avem mereu conștiința trează și să știm că Dumnezeu rămâne întotdeauna cu noi, dacă noi rămânem cu El. El vrea să fie mereu cu noi.
De aceea, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să ne păstrăm conștiința trează, să avem neîncetat bucurie în viața aceasta, și în necaz, și în durere, și în împliniri, și în toate împrejurările vieții.
Dumnezeu este veșnic și pretutindeni. Oriunde ne-am afla, dacă Îl chemăm, El vine în ajutorul nostru.
De aceea să-L rugăm neîncetat:
„Doamne, vino în sufletele noastre, ține conștiința noastră trează, ajută-ne să ne rugăm neîncetat și rămâi cu noi, ca să-l biruim pe cel viclean. Dacă Tu rămâi cu noi și noi rămânem cu Tine, știm că, în această priveghere, vom putea urca treptele suișului duhovnicesc, ca sufletele noastre să se înalțe către Tine, Bunule și Iubitorule de oameni, iar rămânând Tu cu noi și noi cu Tine, să trăim în această viață în pace, în bucurie și în dragoste, având neîncetat pace, bucurie, înțelepciune și iubire.
Amin.”
