ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, i-a îndemnat pe părinți să pună credința la temelia educației copiilor, arătând că aceasta este cea mai de preț moștenire pe care o pot lăsa generațiilor următoare.
Mesajul a fost transmis miercuri, 15 iulie, după Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, săvârșită în Catedrala Arhiepiscopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Constanța.
Sfânta Iulita, model de mamă creștină
În prima parte a cuvântului său, ÎPS Teodosie a evocat viața Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, subliniind că mama și-a crescut fiul în credință încă din primii ani ai vieții, iar acesta a ajuns să-L mărturisească pe Hristos la doar trei ani.
„Pruncul ei creștea frumos și era plin de dragoste. De când a început să priceapă, încă de la vârsta de un an, Iulita se ruga și vorbea cu el și a sădit în sufletul acestui prunc credința în Hristos și în Sfânta Treime, astfel încât, la trei ani, înțelegea totul”, a spus ierarhul tomitan.
Arhiepiscopul Tomisului a relatat apoi martiriul celor doi, arătând că micuțul Chiric a refuzat să se lepede de Hristos și a murit mărturisindu-și credința alături de mama sa.
„Și pruncii pot mărturisi credința”
Pornind de la exemplul Sfintei Iulita, ÎPS Teodosie a subliniat că părinții sunt chemați să cultive credința în inimile copiilor încă din primii ani de viață.
„Avea un copil frumos, pe care l-a învățat credința, dar, fiind vreme de prigoană, pentru că ea gândea mai mult la veșnicie decât la timpul scurt al vieții pământești, era cu mintea și cu inima la cer și dorea să ajungă acolo și ea, și fiul ei. Acesta a priceput învățătura încă de prunc și iată ce frumoasă mărturisire a dat pruncul și câtă bucurie i-a adus mamei sale. Iată că avem prunci mărturisitori”, a afirmat ierarhul.
În continuare, acesta a adresat un îndemn direct tuturor familiilor.
„Și pruncii pot mărturisi credința. De aceea, să-i învățăm pe pruncii noștri credința, căci este cea mai mare comoară pe care o putem așeza în sufletele lor”, a spus ÎPS Teodosie.
Mărturisitorii credinței și cinstirea sfintelor icoane
În partea a doua a predicii, Arhiepiscopul Tomisului a vorbit despre Sfântul Iosif al Tesalonicului, pe care l-a prezentat drept apărător al sfintelor icoane în perioada iconoclastă.
„De aceea îl pomenim, pentru că este mare rugător în ceruri pentru noi, ca să avem credință deplină”, a spus ierarhul.
ÎPS Teodosie a amintit și de Sfântul Cneaz Vladimir, despre care a arătat că a desăvârșit creștinarea Rusiei Kievene și a continuat lucrarea începută de bunica sa, Sfânta Olga.
„Acest binecredincios Vladimir a desăvârșit creștinarea Rusiei și este cinstit ca sfânt, pentru că el, din vistieria statului, a dat daruri celor care veneau la credință. A continuat să zidească biserici, precum făcuse și bunica sa”, a afirmat Arhiepiscopul Tomisului.
La final, ierarhul i-a îndemnat pe credincioși să ceară mijlocirea sfinților pomeniți în această zi.
„Îi rugăm să fie mijlocitori pentru noi în toate zilele vieții noastre, ca noi toți să avem bucuria credinței, iar Dumnezeu să ne primească rugăciunile și cererile noastre”, a încheiat ÎPS Teodosie.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, miercuri, 15 iulie, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
„Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, astăzi avem sfinți de toată starea: și un prunc, și mama lui, și un cârmuitor, și un ierarh.
Astăzi sunt pomeniți Sfinții Mucenici Chiric și Iulita.
Iulita era o femeie credincioasă. S-a căsătorit, a avut un prunc, iar soțul ei a murit. Pruncul ei creștea frumos și era plin de dragoste. De când a început să priceapă, încă de la vârsta de un an, Iulita se ruga și vorbea cu el și a sădit în sufletul acestui prunc credința în Hristos și în Sfânta Treime, astfel încât, la trei ani, înțelegea totul.
A venit vremea prigoanei. Ei erau din cetatea Iconiei și a început o mare persecuție din partea împăratului Dioclețian. Iulita s-a gândit să fugă de acolo, într-un loc unde era mai multă liniște și unde prigoana nu era atât de mare, pentru că nu știa dacă va putea suporta chinurile muceniciei. A fugit la Tars. Dar și aici a ajuns prigoana împăratului Dioclețian.
A venit mai întâi un guvernator foarte aspru, pe nume Dometian, iar după aceea a venit un altul, Alexandru. Și îi prigoneau pe creștini fără milă.
De aceea, Iulita nu s-a mai putut ascunde. S-a rugat lui Dumnezeu să-i dea tărie, ca să poată răbda orice va veni asupra ei, dar să rămână Dumnezeu în sufletul ei, să o întărească, să o lumineze și să o țină statornică în mărturisirea dreptei credințe.
Și așa s-a și petrecut.
A fost pârâtă că vorbește mereu despre Hristos, că se roagă Lui și că nu aduce jertfe idolilor.
Porunca împărătească era foarte aspră și categorică. Cine nu aducea jertfă așa-zișilor zei trebuia bătut, pentru a fi constrâns să aducă jertfă idolilor. Dacă nici așa nu ceda, era închis, iar dacă nici după întemnițare și înfometare nu renunța la credință, era omorât. Această poruncă era aplicată cu multă strictețe de guvernatorii împăratului Dioclețian.
Aici, în Tars, Iulita, fiind pârâtă, a venit cu copilul ei în brațe pentru a da socoteală de credința sa.
Alexandru, care fusese numit dregător peste ținutul Tarsului, era foarte aspru și dorea să-i fie pe plac împăratului, deoarece acesta îi răsplătea pe toți cei care îi pedepseau pe creștini. A venit acolo și Iulita, cu copilul în brațe, adusă cu forța de slujitorii lui Alexandru.
A fost întrebată din ce neam este și de unde este. Ea n-a vrut să spună decât atât:
„Eu sunt creștină și Îl iubesc și aduc jertfă doar lui Hristos. Iar celor ce nu au nici suflet, nici simțire nu pot să le aduc jertfă, că voi porunciți să aducem jertfă idolilor. Aceștia nu pot fi decât demoni și stăpânitorii întunericului, dar ei n-au suflet, iar voi n-aveți minte dacă îi cinstiți.”
Zicând aceste cuvinte, i-a fost luat copilul din brațe, iar ea a fost bătută cu cruzime. Copilașul a fost luat în brațe chiar de Alexandru, guvernatorul. Era foarte frumos copilul și ar fi vrut să-l înfieze.
Dar copilul, văzând că mama sa este bătută, a strigat:
„Și eu sunt creștin! Vreau să fiu cu mama mea, care este creștină, că ea m-a învățat credința cea bună. Nici eu nu aduc jertfă idolilor, ci sunt părtaș cu mama mea.”
Alexandru căuta să-l mângâie și să-l sărute, însă copilul se ferea de el. Ținându-l pe genunchi, chipurile ca să-l alinte, voia să-l sărute, iar copilul, cu mânuțele lui, cu unghiuțele lui, îl zgâria pe față și nu voia să-l lase să-l sărute.
Striga:
„Sunt creștin! Vreau să merg la mama mea și văd că o chinuiți. Ea este mare creștină, pentru că m-a învățat pe mine credința.”
Atunci guvernatorul Alexandru s-a mâniat foarte tare. Copilul îi zgâriase fața și voia să fie lăsat din brațe. L-a aruncat, iar, fiind pe un tron înalt, dedesubt erau scări de marmură. Copilul s-a lovit de acele scări, a curs mult sânge și a murit.
Mama sa era bătută cu cruzime. Se mirau cei care asistau la această mucenicie și spuneau:
„Femeia aceasta parcă nu-și mai simte trupul. Cum poate răbda atât?”
Era plină de răni.
Au adus-o încă o dată înaintea guvernatorului, ca s-o mai întrebe o dată:
„Nu-ți ajunge cât ai fost bătută? Aduci jertfă zeilor?”, a zis Alexandru.
Femeia a răspuns:
„Nu aduc niciodată jertfă acestor obiecte pe care le numiți zei, că sunt diavoli, nu zei.”
Și, văzându-și copilul plin de sânge și mort, a început să zâmbească și a zis:
„Bine că ai plecat înaintea mea. Roagă-te pentru mine, să duc și eu lupta până la capăt.”
Nu s-a întristat deloc pentru copil, pentru că știa că murise pentru credință, pentru că în timp ce era bătută, copilul striga:
„Sunt creștin și vreau să merg la mama mea!”
Și și-a dat seama că din această pricină murise. Iar pe Iulita au închis-o în temniță și au înfometat-o. Dar ea se ruga și nu simțea nici foamea, nici setea. Atunci Alexandru, guvernatorul, a hotărât să o scoată în afara cetății și să-i taie capul cu sabia.
A fost scoasă în afara cetății, iar acolo a cerut timp de rugăciune.
Și s-a rugat Iulita și a zis:
„Îți mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel milostiv și bun, Care ne-ai deschis raiul și ne-ai răscumpărat, ca și noi să avem parte de raiul cel ceresc. Îți mulțumesc mai ales pentru copilul meu, că l-ai învrednicit, la trei ani, de darul muceniciei. Ajută-mă și pe mine să rabd până la sfârșit, ca să merg și eu cu copilul meu, Chiric, în Împărăția Ta cea cerească.”
Și, rugându-se astfel, i s-a tăiat capul.
Alexandru a poruncit să fie dus și trupul copilului lângă trupul mamei sale și a poruncit să fie lăsate acolo, în afara cetății, ca să le mănânce fiarele sălbatice.
Dar Iulita, când a plecat, luase cu ea și două slujnice. Aceste slujnice erau și ele creștine, însă nu aveau atâta curaj să mărturisească faptul că sunt creștine, deși își păstrau credința. Amândouă au luat trupurile și le-au așezat într-un mormânt, iar apoi au purtat grijă acelui mormânt.
Nu după multă vreme, una dintre ele a murit, iar cealaltă a trăit până în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Aceasta a istorisit întreaga mărturisire a Iulitei și a fiului său, Chiric. Cu voia Sfântului Împărat Constantin, s-au scos din pământ trupurile Iulitei și ale fiului său, Chiric. Erau atât de frumoase, galbene și bine mirositoare și dădeau, cu adevărat, daruri celor ce se rugau și le sărutau, căci se vindecau de boli.
Și iată ce mărturie avem de la o mamă, căci ne spune Dumnezeu în Evanghelia după Matei:
„Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”
Iată că Iulita a arătat împlinirea acestei porunci.
Avea un copil frumos, pe care l-a învățat credința, dar, fiind vreme de prigoană, pentru că ea gândea mai mult la veșnicie decât la timpul scurt al vieții pământești, era cu mintea și cu inima la cer și dorea să ajungă acolo și ea, și fiul ei. Acesta a priceput învățătura încă de prunc și iată ce frumoasă mărturisire a dat pruncul și câtă bucurie i-a adus mamei sale. Iată că avem prunci mărturisitori.
Ce înseamnă credința înfiptă adânc în inima și în sufletul pruncilor, pentru că și pruncii pot mărturisi credința!
De aceea, să-i învățăm pe pruncii noștri credința, căci este cea mai mare comoară pe care o putem așeza în sufletele lor.
Prăznuim astăzi și un ierarh, pe Sfântul Iosif al Tesalonicului. Acesta avea un frate foarte vestit, și anume Teodor, numit Studitul, care era un mare cărturar și de aceea a fost numit Studitul. Dar și acesta a fost ierarh al Tesalonicului și a mărturisit credința.
El a trăit în vremea în care icoanele erau prigonite și mărturisea credința în sfintele icoane, care sunt ferestre către cer. Dădea mărturie că Însuși Domnul Iisus Hristos Și-a lăsat chipul Său pe o năframă, prima icoană nefăcută de mână, care stă deasupra ușilor împărătești.
Acea icoană de pe năframa Sfintei Veronica, cu care aceasta L-a șters în timpul Pătimirilor și pe care Domnul i-a dat-o înapoi, este prezentă în fiecare biserică deasupra Sfintelor Uși.
Teodor cinstea sfintele icoane, dar și ierarhul Iosif al Tesalonicului le cinstea deopotrivă. De aceea a fost prigonit, scos din scaun, chinuit și, în cele din urmă, s-a săvârșit ca mărturisitor al dreptei credințe și cinstitor al sfintelor icoane. De aceea îl pomenim, pentru că este mare rugător în ceruri pentru noi, ca să avem credință deplină.
Și îl prăznuim astăzi și pe Cneazul Vladimir.
Dacă Olga, prăznuită pe data de 13, a fost împărăteasa Rusiei Kievene și a venit la Constantinopol, unde a primit credința și a primit la botez numele Elena, fiul său, Sviatoslav, a fost îndemnat să primească și el credința, dar avea alte preocupări.
Nepotul Olgăi, fiul lui Sviatoslav, Vladimir, a fost un mare propovăduitor al dreptei credințe.
A trimis la Constantinopol niște oameni apropiați, ca să vadă cum este acolo credința pe care o primise bunica sa, Olga, numită la botez Elena.
Acei oameni au venit de acolo schimbați cu totul și au spus ce fiori au simțit la slujbele care s-au săvârșit acolo.
De aceea, Vladimir, care la botez a primit numele Vasile, a primit și el credința creștină și a continuat să-i creștineze pe toți cei care nu fuseseră creștinați în timpul bunicii sale, Olga, adică Elena.
Iată, acest binecredincios Vladimir a desăvârșit creștinarea Rusiei și este cinstit ca sfânt, pentru că el, din vistieria statului, a dat daruri celor care veneau la credință. A continuat să zidească biserici, precum făcuse și bunica sa.
De aceea îl cinstim ca pe un mare mărturisitor al dreptei credințe și se alătură, ca sfânt în ceruri, Sfinților Mucenici Chiric și Iulita și Sfântului Ierarh Iosif al Tesalonicului.
De aceea îi rugăm să fie mijlocitori pentru noi în toate zilele vieții noastre, ca noi toți să avem bucuria credinței, iar Dumnezeu să ne primească rugăciunile și cererile noastre. Să ne rugăm acum ca Domnul Dumnezeu să primească rugăciunile noastre.”
