Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a susținut, în cadrul Simpozionului de la Văcărești, o intervenție cu pronunțat caracter academic, construită la confluența dintre teologie, filosofie și reflecția asupra științei. Pornind de la conceptul de libertate, ierarhul a dezvoltat o amplă argumentație teologică despre adevăr, persoană, comuniunea cu Dumnezeu, Întruparea lui Hristos și raportul dintre credință și cunoașterea rațională.
Discursul ÎPS Teodosie s-a remarcat prin succesiunea conceptelor și prin încercarea de a le integra într-o viziune teologică unitară. Una dintre concluziile intervenției a privit direct raportul dintre teologie, filosofie și știință.
Citește și: Arhiepiscopia Tomisului demască încă o mare minciună propagată în presă și care îl vizează pe ÎPS Teodosie
„Sigur, existența teologiei, științei, filosofiei au o singură rădăcină: pe Dumnezeu. Cea mai puternică este credința sau teologia prin credință, este deasupra celorlalte”, a afirmat Arhiepiscopul Tomisului.
În continuarea ideii, ÎPS Teodosie a formulat una dintre afirmațiile centrale ale intervenției sale: „Când a fost subordonată credința științei, a ieșit haos”.
Libertatea, analizată teologic și filosofic
Dimensiunea academică a expunerii a fost vizibilă încă de la definirea conceptului în jurul căruia ÎPS Teodosie și-a construit discursul: libertatea. Arhiepiscopul Tomisului nu a tratat libertatea exclusiv în sens social sau individual, ci a așezat-o într-o perspectivă antropologică și teologică.
„Libertatea este un cuvânt, dacă ar fi să vorbim filosofic, magic. Este cel mai mare dar de la Dumnezeu, libertatea”, a spus ierarhul.
În construcția argumentativă prezentată la simpozion, libertatea devine constitutivă persoanei umane. Omul are personalitate tocmai pentru că a primit libertatea, însă aceasta nu poate fi înțeleasă, potrivit ÎPS Teodosie, ca autonomie absolută sau izolare.
„Noi nu putem fi liberi într-o singurătate personală, ci libertatea presupune comuniune, pentru că noi suntem persoane relative și trebuie să avem mereu relație cu Dumnezeu, Care este Creatorul nostru și Stăpânul vieții noastre”, a explicat Arhiepiscopul Tomisului.
Această trecere de la libertate la persoană și apoi la comuniune a dat intervenției consistența unei expuneri academice de teologie sistematică, în care termenii nu au fost abordați separat, ci puși într-o relație conceptuală.
ÎPS Teodosie: Libertatea nu poate fi despărțită de adevăr
Un al doilea palier al expunerii academice a vizat raportul dintre libertate și adevăr. În viziunea prezentată de ÎPS Teodosie, libertatea creștină nu este posibilitatea nelimitată de a alege, ci libertatea restaurată prin Hristos.
„Libertatea este legată în Hristos de adevăr. De ce de adevăr? Pentru că Hristos este Adevărul și nu orice adevăr, Adevărul absolut”, a afirmat ierarhul.
Citește și: Încă un fake news în care presa îl implică pe ÎPS Teodosie
De aici, discursul a trecut spre antropologia creștină și spre problema căderii omului. ÎPS Teodosie a argumentat că libertatea originară a fost afectată prin îndepărtarea omului de Dumnezeu și că restaurarea acesteia trebuie înțeleasă hristologic, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu și eliberarea omului din „robia păcatului și a morții”.
De la antropologie la hristologie
Expunerea Arhiepiscopului Tomisului a căpătat apoi o pronunțată dimensiune hristologică și mariologică. ÎPS Teodosie a prezentat Întruparea Fiului lui Dumnezeu drept evenimentul central care face posibilă restaurarea libertății omului.
Ierarhul a insistat asupra paradoxului teologic al Întrupării: Cel necuprins devine cuprins, iar Fiul lui Dumnezeu Se întrupează din Fecioara Maria.
În această parte a discursului, ÎPS Teodosie a urmărit raportul dintre libertate, curăție și comuniunea cu Dumnezeu, ajungând apoi la ideea revelației supreme aduse de Hristos.
„Mântuitorul Hristos a adus revelația supremă”, a sintetizat Arhiepiscopul Tomisului.
Filosofii, prorocii și oamenii de știință
Caracterul academic al intervenției a fost accentuat și de plasarea teologiei în dialog cu filosofia și știința. ÎPS Teodosie a făcut distincție între diferitele modalități prin care omul încearcă să ajungă la adevăr.
„Multe au descoperit prorocii, filosofii, oamenii de știință, dar adevăruri măsurate și mici”, a spus ierarhul, arătând că, din perspectiva teologiei creștine pe care a prezentat-o, revelația deplină se găsește în Hristos.
Arhiepiscopul Tomisului a definit Întruparea drept „cea mai mare noutate sub soare” și a dezvoltat apoi raportul dintre adevăr și iubirea dumnezeiască. În această construcție teologică, adevărul nu este redus la o categorie intelectuală, ci este pus în legătură cu Persoana lui Hristos și cu iubirea Sfintei Treimi.
Adevărul, libertatea și iubirea
Un alt element care a conferit coerență academică discursului a fost revenirea constantă la conceptele fundamentale enunțate la început. Libertatea conduce către adevăr, adevărul către Hristos, iar comuniunea cu Hristos către iubire.
ÎPS Teodosie a invocat cuvintele Mântuitorului – „Eu sunt Adevărul și Viața” – și a vorbit despre moarte din perspectivă eshatologică, prezentând-o drept trecere de la viața vremelnică la cea veșnică.
„Libertatea și adevărul se îmbrățișează tot timpul la cei ce sunt ai lui Hristos”, a afirmat Arhiepiscopul Tomisului.
Ierarhul a legat apoi adevărul de dreptate, pace și dragoste, arătând că acestea își găsesc împlinirea deplină în Dumnezeu.
O incursiune în eshatologia ortodoxă
În partea a doua a intervenției, discursul a dobândit și o consistentă dimensiune eshatologică. ÎPS Teodosie a vorbit despre viața viitoare nu ca despre o existență statică, ci ca despre un urcuș permanent către Dumnezeu.
„Au mereu ceva de făcut, au mai mult de făcut decât aici, au mereu de urcat și urcă cu Hristos și cu Harul pe care îl poartă, iar urcușul acesta niciodată nu se sfârșește”, a explicat ierarhul, referindu-se la viața veșnică.
Înaltpreasfinția Sa a dezvoltat ideea unui „urcuș infinit”, în comuniune cu Sfânta Treime, descriind viața viitoare drept o aprofundare fără sfârșit a adevărului, dragostei și bucuriei dumnezeiești.
Lecția Areopagului: rațiunea și revelația
Unul dintre momentele cu cea mai evidentă deschidere spre istoria filosofiei a fost referirea la întâlnirea Sfântului Apostol Pavel cu filosofii din Areopagul Atenei.
ÎPS Teodosie a folosit episodul biblic pentru a evidenția limitele rațiunii atunci când aceasta rămâne, în perspectiva creștină, separată de revelație și de har.
Arhiepiscopul Tomisului a amintit reacția filosofilor la predica Sfântului Pavel despre înviere, dar și convertirea lui Dionisie Areopagitul și a Damaridei. Exemplul a pregătit concluzia academic-teologică a întregii intervenții: rațiunea, filosofia și știința își au locul lor în cunoaștere, însă teologia nu poate fi redusă la acestea.
ÎPS Teodosie: „Când a fost subordonată credința științei, a ieșit haos”
Finalul intervenției a concentrat una dintre ideile majore ale lecției susținute de ÎPS Teodosie la Simpozionul Văcărești: raportul dintre teologie, filosofie și știință.
Arhiepiscopul Tomisului a afirmat că toate trei au, în înțelegerea creștină, aceeași origine ultimă, însă a respins subordonarea credinței față de știință.
„Sigur, existența teologiei, științei, filosofiei au o singură rădăcină: pe Dumnezeu. Cea mai puternică este credința sau teologia prin credință, este deasupra celorlalte. Vreți, nu vreți, nu putem subordona. Când a fost subordonată credința științei, a ieșit haos”, a declarat ÎPS Teodosie.
Dincolo de formula tranșantă, afirmația a venit la capătul unei demonstrații în care ierarhul a parcurs succesiv antropologia creștină, hristologia, mariologia, doctrina revelației și eshatologia, raportându-le permanent la problema filosofică a adevărului și libertății.
În acest sens, intervenția de la Văcărești a avut structura unei veritabile lecții academice: nu o simplă succesiune de afirmații, ci o construcție în care libertatea, adevărul, persoana, revelația, rațiunea, știința și comuniunea au fost aduse într-un sistem de relații teologice.
Concluzia ÎPS Teodosie a readus însă discursul academic la dimensiunea concretă a vieții creștine:
„Deasupra tuturor discursurilor trebuie să rămână trăirea cu Dumnezeu și trăirea în comuniunea frățească cu ceilalți”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris cuvântul rostit de ÎPS Teodosie, sâmbătă, 26 septembrie, la Simpozionul de la Mănăstirea Văcăreștii Noi, ediția a III-a, intitulat „Libertatea în Hristos – Adevărul care eliberează”:
„Frățiile voastre, părinți și oameni vorbitori din prisosul inimii, din credință, din pregătire, din teologie, din revelația dumnezeiască, mai ales în general.
Libertatea este un cuvânt, dacă ar fi să vorbim filosofic, magic. Este cel mai mare dar de la Dumnezeu, libertatea.
Prin libertate, omul are personalitate, de aceea Dumnezeu i-a dăruit libertatea să fie cu voia de la sine. Este mare dar, dar și greu de păstrat acest dar. De aceea, primii oameni, cu toate că erau îmbrăcați în har și pe dinăuntru, și pe dinafară, având acest dar al libertății, n-au putut să-l conserve.
Această libertate se păstrează cu multă osteneală. Și care e osteneala? Osteneala este comuniunea cu Dumnezeu. Noi nu putem fi liberi într-o singurătate personală, ci libertatea presupune comuniune, pentru că noi suntem persoane relative și trebuie să avem mereu relație cu Dumnezeu, Care este Creatorul nostru și Stăpânul vieții noastre.
De aceea, libertatea este cel mai mare dar și cu cea mai mare osteneală poate fi păstrat acest dar. Libertatea este legată în Hristos de adevăr. De ce de adevăr? Pentru că Hristos este Adevărul și nu orice adevăr, Adevărul absolut, că-i Fiul lui Dumnezeu și S-a întrupat ca să vină în întâmpinarea noastră, să ne readucă libertatea pe care am pierdut-o.
Omul, făcând voia sa, s-a depărtat de libertatea ca dar bogat, curat, pe care i-a dat-o Dumnezeu. Care e cea mai liberă ființă din câte cunoaștem? Dumnezeu Însuși este cea mai liberă ființă, pentru că la Dumnezeu nu există mutare sau umbră de schimbare, așa cum spune Apostolul. Și atunci, dacă Dumnezeu este cel mai liber și ne-a făcut Dumnezeu după chipul Său, ca să rămânem cu chipul lui Dumnezeu, trebuie să rămânem și cu libertatea în Dumnezeu.
De aceea S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, să ne readucă libertatea, scoțându-ne din robia păcatului și a morții. Această izbăvire din robia păcatului și a morții a avut un preț foarte mare. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în mod paradoxal: El, neîncăput, că este pretutindeni, a încăput în pântecele Fecioarei Maria.
Adevărul acesta este cu adevărat un paradox. Cel neîncăput S-a făcut încăput, Cel necuprins de tot ceea ce vedem, orizontul nesfârșit, este cuprins în pântecele Fecioarei Maria, pentru că această necuprindere a Fiului lui Dumnezeu a căutat locul cel mai curat. Nu s-a găsit între făpturile pe care le-a creat Dumnezeu ceva mai curat, mai frumos, mai adevărat, mai drept, mai liber.
Singura care era în libertate, dar avea o rană, rana păcatului strămoșesc, era Fecioara Maria. De aceea, ca să Se întrupeze, Fiul lui Dumnezeu, Cel liber absolut, nu putea să intre într-o Fecioară care avea un stigmat al păcatului.
Și de aceea a fost nevoie să coboare Duhul Sfânt înainte de a Se întrupa Fiul lui Dumnezeu, să șteargă păcatul strămoșesc și Fecioara să fie liberă deplin și curată deplin.
După ce a fost curată deplin și liberă de orice păcat, că ea n-a păcătuit, pentru că nu a avut clipă de robie a păcatului, de libertate personală, ci ea s-a socotit liberă numai în comuniunea permanentă cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și întrupându-Se, S-a născut și ca om, că Se născuse din veci ca Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a adus revelația supremă.
Multe au descoperit prorocii, filosofii, oamenii de știință, dar adevăruri măsurate și mici. Prorocii doar au vorbit despre Cel Absolut, Liber, Fiul Care S-a întrupat, și cel mai limpede ne-a vorbit Sfântul Proroc Isaia.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, El Se întrupează ca Adevăr suprem și ca Adevărul cel mai frumos, dincolo de frumos.
De aceea, Întruparea este cea mai mare noutate sub soare, cum spune Sfântul Înțelept Solomon. Până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, n-a mai existat ceva mai frumos, mai adevărat, mai valoros și dincolo de frumos. Adevărul Întrupării Fiului lui Dumnezeu este sublim, dar adevărul acesta a fost posibil datorită iubirii Părintelui Ceresc și întregii Sfinte Treimi.
De aceea, acest adevăr suprem și veșnic îl descoperă Fiul lui Dumnezeu întrupat, că oamenii nu erau în stare să mai asculte cuvintele oamenilor imperfecți și nu le folosea. Adevărul trebuia să fie de sus; jos era robia și minciuna. De sus au venit adevărul și libertatea deplină.
De aceea, Mântuitorul Hristos descoperă oamenilor. Care e cel mai mare adevăr pe care îl descoperă? Iubirea Tatălui și iubirea Tatălui care este și în Sfânta Treime, că Tatăl, născând pe Fiul și purcezând pe Duhul Sfânt, a dăruit iubire celor două Persoane și cele trei Persoane dumnezeiești, Care sunt în sânul ființei dumnezeiești, au adevărul absolut și iubirea absolută.
De aceea, cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, adevărul la Dumnezeu se împlinește și coincide și cu iubirea lui Dumnezeu față de făpturile Sale și cea mai mare iubire a avut-o față de oameni.
Pentru că pe oameni din adânc i-a ridicat și oamenii au avut o motivație să fie ridicați, că n-au căzut prin ei înșiși, ci prin înșelare. De aceea, Dumnezeu nu i-a ridicat să-i readucă în Raiul din Eden, de unde au fost alungați protopărinții, ci i-a ridicat mai sus, din cele de jos la cele de sus, în ceruri. Acolo s-a deschis Raiul, Casa lui Dumnezeu, care a devenit și casa celor ce vin la adevăr printr-o libertate în Hristos și această libertate este adevărul cel mai puternic, pentru că oamenii au devenit purtători din nou ai Harului și nu numai ai Harului, ci și ai celor ce le-a dus Harul. Cum spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, pe care astăzi îl prăznuim, și este bine că în ziua aceasta este acest simpozion național: „Harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos”.
Ce este adevărul? Au întrebat apostolii.
Iisus a zis: „Eu sunt Adevărul și Viața”. Și care e rolul adevărului? „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” Moartea este nu o pedeapsă, ci o simplă trecere de la viața vremelnică la cea veșnică.
Aceste adevăruri care ne eliberează de îngrijorările pe care le aveau cei vechi, această realitate pe care trebuie să o trăiască creștinii este sublimul învățăturii lui Hristos, pentru că învățătura lui Hristos este și viața. El Și-a adus cuvântul Său, este cuvântul vieții. De aceea a și vorbit din nou, de șapte ori pe Cruce, ca să ne răscumpere și să ne arate că toate cele vechi, ale întunericului, ale minciunii și ale morții, au trecut și El a venit să ne răscumpere din păcat, din moarte, din întuneric, din minciună.
De aceea, libertatea și adevărul se îmbrățișează tot timpul la cei ce sunt ai lui Hristos. După cum, în viața cea viitoare, că oamenii vor pe pământ dreptate, e firesc, legea firii ne spune să facem binele, să urâm răul. Această dreptate de pe pământ a oamenilor este atât de relativă.
De aceea, cu adevărat, dreptatea este numai la Dumnezeu, pe care ne-o dăruiește și nouă. Dreptatea și pacea și dragostea, acestea toate se vor întâlni și se vor săruta și vor fi permanente în viața cea viitoare, cum arată Sfânta Scriptură.
Așadar, să ne sârguim să fim fii ai adevărului, ai dreptății, ai păcii, ai dragostei, că numai acestea ne aduc nouă bucuria de a fi cu adevărat oameni care trăim în libertatea în Hristos, în adevărul pe care l-a adus Hristos, și putem să continuăm viața la nesfârșit cu Dumnezeu, în Împărăția cea cerească.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, Apostolul iubirii, cum este numit, astăzi ne îndeamnă la iubire, pentru că libertatea în Hristos și adevărul ne conduc la iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu începe în viața aceasta, ea se desăvârșește, se continuă și nu se sfârșește niciodată în viața viitoare. Și, cu adevărat, când cunoaștem pe Cel ce ne-a adus adevărul, suntem nu numai liberi, ci și puternici.
Dacă strămoșii au purtat Harul și l-au pierdut prin ispită, urmașii celor care au pierdut Harul și au fost răscumpărați de Hristos rămân purtători de Hristos încă din viața aceasta și își desăvârșesc iubirea de Hristos și trăirea cu Hristos în adevărul care îi ține mereu liberi în viața cea viitoare.
Și ce este foarte vrednic de reținut: că unii filosofi trecători spun: „Ce fac oamenii în viața viitoare? N-au nimic de făcut, se plictisesc”. Au mereu ceva de făcut, au mai mult de făcut decât aici, au mereu de urcat și urcă cu Hristos și cu Harul pe care îl poartă, iar urcușul acesta niciodată nu se sfârșește.
În viața viitoare noi intrăm prin ziua aceea fără de sfârșit, nu se mai măsoară timpul. Viața pe care o încep, după Judecata cea de pe urmă, cei din dreapta Mântuitorului este o viață deplină, într-un continuu urcuș, cât urcăm, la infinit.
Pentru că Hristos, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, al Căror chip îl purtăm și Care ne-a mântuit, Fiul lui Dumnezeu, la care participă, că Tatăl L-a trimis și Duhul desăvârșește iubirea și jertfa Fiului, noi în viața viitoare avem un urcuș infinit, cu adevărat. Aceasta înseamnă o comuniune, o trăire intensă a Adevărului suprem, a dragostei, a bucuriei, care nu are capăt, spre care trebuie să tindem cu toții.
De aceea, libertatea în Hristos este deasupra tuturor libertăților. Este libertate absolută și Hristos a venit să ne aducă această libertate, spunându-ne adevărul care ne eliberează. De aceea, Hristos este Adevărul suprem și ne cheamă și pe noi la acest adevăr, de care să nu ne despărțim niciodată, dar să-L avem, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, pe Dumnezeu măcar în ghicitură, în mintea, în inima noastră, cât putem să-L cuprindem. Că noi nu putem cuprinde pe Dumnezeu cât suntem în trup.
După ce vom ieși din trup, când sufletul se va îndrepta și apoi, la învierea aceea de obște, sufletul și trupul împreună, dar nu trupurile grele, care au slăbiciuni și trebuie să mănânce, să bea, să se odihnească, ci trupurile înnoite, după ce pământul va arde și vor ieși trupuri spiritualizate, unite cu sufletele, acele persoane înnoite, spiritualizate, vor fi cele care vor fi în viața cea viitoare, fără de sfârșit, într-o bucurie necuprinsă în cuvinte, în gândire și în orice altceva.
Spre această bucurie trebuie să gândim neîncetat și acesta trebuie să fie idealul oricărui creștin și oricărui filosof care vrea să cunoască adevărul.
Hai să ne unim, cum s-au unit filosofii cu Sfântul Pavel în acel loc atât de ținut minte, descris în Faptele Apostolilor, cum s-au unit în Areopag cu filosofii, dar erau așa de săraci, că n-aveau Harul, doar o rațiune palidă, încât, când le-a vorbit de înviere, au fost paralizați și i-au spus: „Știi, vom asculta și altădată”. Și filosofii s-au retras. Au venit la el Dionisie și o femeie cu numele Damaris, care au cerut înțelepciunea și s-au botezat.
Noi să rămânem în cerul cel sfânt al lui Dumnezeu, care coboară pe pământ la Judecata cea din urmă, și să rămânem în libertatea în Hristos și în Adevărul suprem pe care Hristos l-a adus. Cu Hristos, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt să petrecem în veșnicie, că acesta e adevărul, aceasta e viața, aceasta e libertatea.
Spre acestea să gândim, să ne sârguim și să le dobândim cu toții.
Sigur, existența teologiei, științei, filosofiei au o singură rădăcină: pe Dumnezeu. Cea mai puternică este credința sau teologia prin credință, este deasupra celorlalte.
Vreți, nu vreți, nu putem subordona. Când a fost subordonată credința științei, a ieșit haos. De aceea, dacă se pot spune atâtea cuvinte, ieșirea din această legătură a noastră cu Dumnezeu este o risipire.
Toți trebuie să rămânem în comuniunea cu Dumnezeu. Deasupra tuturor discursurilor trebuie să rămână trăirea cu Dumnezeu și trăirea în comuniunea frățească cu ceilalți.
Așa să ne ajute Dumnezeu și să pregătim și la anul viitor un simpozion.
Vă mulțumim tuturor!”
