La începutul perioadei Triodului, ÎPS Atanasie, Arhiepiscopul Ortodox Român al Marii Britanii și Irlandei de Nord, a transmis un cuvânt duhovnicesc despre sensul postului, prezentat drept o călătorie a pocăinței, a iertării și a întoarcerii la Dumnezeu, subliniind că această perioadă readuce în atenție taina fundamentală a mântuirii și chemarea la schimbarea vieții, pornind de la rugăciunea care deschide Triodul: „Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului, cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curățește-l, cu mila milostivirii Tale.”
Pocăința — întâlnirea cu Dumnezeu
Ierarhul arată că pocăința reprezintă revenirea autentică a omului în sine și întâlnirea reală cu Dumnezeu, descriind această experiență ca pe momentul în care omul se întoarce din risipire și începe vindecarea lăuntrică: „Pocăința este momentul întâlnirii, mereu autentice, între om și Ziditorul său, este momentul revenirii mereu în sine, acea clipă atât de bineplăcută Domnului.”
Mesajul subliniază că rănile păcatelor împiedică asumarea crucii și provoacă suferință, iar începutul vindecării pornește de la iertare, văzută drept poartă a pocăinței și început al drumului duhovnicesc: „Mare e taina pocăinței, căci începe de la iertare, iertare pe care atât de greu o dăm în ziua de astăzi.”
Trei virtuți ale Postului
În cuvânt este evidențiată chemarea la descoperirea virtuților fundamentale ale postului, repere ale călătoriei duhovnicești și expresii ale iubirii față de Dumnezeu, arătând că acestea structurează întreg parcursul postirii: „Suntem chemați să descoperim virtuțile cu care trebuie să pornim în tainica călătorie a Postului: mila față de cei aflați în suferință, rugăciunea și înfrânarea.”
Postul este prezentat ca urcuș spre Înviere și ca revenire la modelul Noului Adam, Hristos, Care descoperă sensul jertfei și al comuniunii cu Dumnezeu: „Această călătorie tainică este un urcuș spre Înviere.”
Crucea — poarta Raiului
Ierarhul explică faptul că drumul postului conduce spre Cruce, locul unde se deschide ușa Raiului și unde asumarea suferinței devine izvor de viață și de har, arătând că omul învață sensul mântuirii prin această asumare: „Acolo se deschide ușa Raiului, prin Hristos, care pune Crucea peste patimile și căderile și neasumările noastre.”
Mesajul subliniază că drumul către Dumnezeu este adeseori anevoios și presupune înfrânare, răbdare și iubire deplină: „La Dumnezeu se ajunge pe o cale adeseori strâmtă, spinoasă, pe o cale aspră — a înfrânării de la plăceri.”
Taina iertării — taina biruinței
Un accent major este pus pe iertare, descrisă drept una dintre cele mai grele porunci, dar și temelia relației omului cu Dumnezeu și putere care aduce înviere în sufletul celui iertat: „Cel care oferă iertare se aseamănă lui Dumnezeu, căci aduce înviere în sufletul celui iertat.”
Cuvântul subliniază că Hristos a venit înainte de toate pentru iertare, iar această iertare vindecă durerile și ridică omul din deznădejde: „Domnul a venit să șteargă păcatul acestei lumi tocmai prin iertare.”
Măsura dragostei este măsura iertării
ÎPS Atanasie arată că iertarea nu poate fi separată de dragoste și că viața creștină se definește prin această dăruire necondiționată care face pe om părtaș la iubirea lui Dumnezeu: „În măsura în care iubești, în egală măsură și ierți.”
Iertarea este prezentată ca lucrare vindecătoare pentru om și pentru lume, ca început al trăirii Învierii încă din viața prezentă: „Iertarea vindecă lumea, mă vindecă pe mine, îl vindecă pe aproapele meu.”
Anevoioasa călătorie a Postului
În final, cuvântul descrie Postul Mare ca o călătorie interioară spre întâlnirea cu Hristos în inima omului, însoțită de Scriptură, rugăciune și tradiția duhovnicească a Bisericii, chemând credincioșii să pornească cu curaj pe acest drum: „Vom călători cu merindele Cuvântului lui Dumnezeu, acel Cuvânt care vindecă și dăruiește Viață.”
Mesajul se încheie cu imaginea drumului dificil, dar luminat de nădejdea Învierii, ca invitație la asumarea postului și la trăirea lui ca drum spre viață: „Pare anevoioasă calea, dar zorii Învierii strălucesc deja în depărtare.”
ADEVARULBISERICII.RO publică mesajul transmis de ÎPS Atanasie la începutul Postului Mare:
”Taina Postului care deschide (din nou) ușile Raiului
„Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului, cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale”, ne spune cântarea care răsună în biserici la început de Triod și ne reamintește taina de căpătâi în lucrarea mântuirii – pocăința – metanoia (μετάνοια), schimbarea gândirii, dar și a vieții noastre.
Pocăința este momentul întâlnirii, mereu autentice, între om și Ziditorul său, este momentul revenirii mereu în sine, acea clipă atât de bineplăcută Domnului, clipa îmbrățișării de neuitat între Tatăl cel mult milostiv și fiul cel risipitor, al cărui chip îl purtăm. Rănile păcatelor ne împiedică însă, parcă de fiecare dată, să îmbrățișăm crucea cu care ne-a binecuvântat Domnul, cruce de care fugim, cruce de care ne plângem, cruce grea, cruce neasumată și totul se varsă parcă într-o adâncă durere.
Mare e taina pocăinței, căci începe de la iertare, iertare pe care atât de greu o dăm în ziua de astăzi și mai puțin de atât o căutăm. De aici începe taina îmbrățișării crucii care ni se face izvor de viață și de har. Cel ce reușește să-și îmbrățișeze durerea, prin iertare o vindecă și lărgește calea spre pocăință.
Cu cât adâncim taina pocăinței, cu atât aceasta pare că se depărtează de la noi. Cu cât te apropii de soare și de lumină – adică de Domnul – cu atât vezi mai multă neputință, mai multă cădere, mai multă neașezare. Și până la urmă, taina este că Dumnezeu vrea să facă cumva un schimb, care nu este (foarte) echitabil – toată călătoria postului ne va duce spre pătimirea din care va gusta El chiar moarte pe cruce, ca noi la sfârșit de cale să putem gusta din viață și din Înviere.
Trei virtuți ale Postului
Astăzi suntem chemați să descoperim și virtuțile cu care trebuie să pornim în tainica călătorie a Postului: mila față de cei aflați în suferință, rugăciunea și înfrânarea de la darurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu, ca să arătăm că Îl iubim mai mult pe Dăruitorul lor, să arătăm că mai mare este Dumnezeu, Cel care aduce tainicele mângâieri, decât toate darurile pe care ni le face în această lume.
Aceste virtuți ne sunt descoperite, în ziua în care pomenim izgonirea lui Adam din Rai, de Noul Adam, care este Hristos Domnul, Cel care trăiește în dragostea lui Dumnezeu şi din dragostea Lui se jertfește pentru noi, Cel Care ne descoperă cu adevărat cine trebuia să fie Adam şi cine trebuie să devenim noi în acest Post care ne stă în față – o călătorie tainică, un urcuș spre Înviere.
Noul Adam (Hristos) şi Eva cea Nouă (Maica Domnului) devin modelele noastre de desăvârșire, de mântuire şi de iubire, pe calea anevoioasei postiri, pe calea anevoioasei asceze. Calea aceasta, a comuniunii și a dragostei duce însă mereu în același loc – Golgota, unde este înfiptă Crucea Domnului. Acolo se deschide ușa Raiului, prin Hristos, care pune Crucea peste patimile și căderile și neasumările noastre, ca să învățăm că doar îmbrățișând Crucea, vom putea ajunge la limanul postului – cu preț mare de asceză, de înfrânare, de suferință și mai ales cu răbdare sfântă.
De aceea, postul care ni se deschide în față, ne aduce aminte că la Dumnezeu se ajunge pe o cale adeseori strâmtă, spinoasă, pe o cale aspră – a înfrânării de la plăceri, a postirii şi a răbdării suferințelor pentru Hristos, pe care trebuie să-L iubim „din toată inima noastră, din tot sufletul nostru, din tot cugetul nostru și din toată puterea noastră” (Mc. 12, 30).
Aceasta este calea care ni se deschide, calea postului, care este, de fapt, calea întoarcerii de la darul cel vechi la darul cel nou, de la Adam cel vechi la Adam cel Nou, calea prin care redevenim cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, după ce, prin cădere am devenit fii ai lumii şi ai propriilor neputințe.
Taina iertării – taina biruinței
Una dintre poruncile cele mai grele a lui Hristos, în calea postului, pare să fie iertarea necondiționată – atât de anevoios de îndeplinit, mai cu seamă în zilele noastre. Trecem zilnic peste multe, dar când vine vorba de iertare, nu reușim să o îmbrățișăm, nu vrem să legăm o prietenie mântuitoare cu aceasta. Iertarea este frumoasă numai când o primim! Când vine însă timpul să o oferim noi, suntem imediat asaltați de puhoaie de gânduri ce ne pun în dilemă, în încurcătură – și aici se vede slăbiciunea noastră.
Toată relația noastră cu Domnul (însă) stă în iertare. Cel care oferă iertare se aseamănă lui Dumnezeu, căci aduce înviere în sufletul celui iertat. Îl învie pe aproapele său din angoasa deznădejdii! Hristos a venit pe pământ nu ca să-i vindece trupește pe toți, ci, înainte de toate, ca să-i ierte! Această iertare poate vindeca toate durerile de zi cu zi ce par de nedepășit. Cel ce înțelege taina iertării, înțelege că Domnul a venit să șteargă păcatul acestei lumi tocmai prin iertare.
Un creștin adevărat iartă (din și) cu toată inima, fără să pună condiții, fără să ceară justificări și îndreptățiri. Îl vedem pe Dumnezeu cum S-a coborât la noi ca, prin iertare, să ne înalțe. Toți suntem căzuți în păcate, bolnavi și neputincioși, în dureri și în necazuri, dar Domnul prin dragoste și iertare ne și vindecă și ne și ridică spre cele înalte. Iertând aproapelui dobândesc vindecare, dobândesc viață, îmi fac bine mie însumi înainte de toate – a ierta, înseamnă nu doar al învia pe aproapele, înseamnă a îmbrățișa taina vieții alături de el. A ierta înseamnă a iubi necondiționat!
Până la urmă, lucrarea noastră în această lume trebuie să fie aceea de a ierta mereu pe aproapele și de a-L lăsa pe Dumnezeu liber să grăiască inimilor noastre, lucrând întru noi toate cele bineplăcute Lui și folositoare nouă și aproapelui nostru spre mântuire.
Măsura dragostei este măsura iertării
În măsura în care iubești, în egală măsură și ierți. Dumnezeu a venit și vine ca să-l ierte pe om – iată taina mântuirii. Dar chiar și așa, Dumnezeu nu poate face totul. Iertarea Lui are nevoie și de iertarea noastră – iertare pe care trebuie mereu să o dăruim, căci este gratuită, jertfelnică, ca și dragostea.
Iertarea nu poate fi cumpărată, nu poate fi forțată! De aceea iertarea niciodată nu poate fi ruptă de dragoste. Unde este dragoste, este mereu și iertare. Dragostea e gratuită, nu putem forța pe nimeni în lumea aceasta să ne iubească. Iertarea și iubirea vin din dăruirea de sine, din inimă. Și doar aici pot să răsară și să crească. Ele sunt un dar al Duhului Sfânt – căci „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea…” (Gal. 5, 22), ne învață Sfântul Apostol Pavel.
Iertând celor ce ne greșesc, ne facem părtași la dragostea cu care iubește Dumnezeu lumea. Ne facem și noi mlădițe binecuvântate din care se stoarce vița de vie, adică vinul care se sfințește și devine strugurele euharistic care ni se dăruiește spre iertarea păcatelor și spre viața cea de veci.
Iertarea vindecă lumea, mă vindecă pe mine, îl vindecă pe aproapele meu și aduce (deja de acum) taina învierii în sufletele răvășite de durere și de boală. Dacă am știut să dăruiesc iertare, am învățat să trăiesc Învierea – am învățat să schimb cu adevărat lumea.
Anevoioasa călătorie a Postului
În față pornim spre anevoioasa călătorie a postului, din tainica cămară a sufletului nostru, sfânta sfintelor – inima noastră, unde ne vom întâlni cu Împăratul cel fără de moarte – Hristos Domnul, acolo ne și îndeamnă cuvântul evangheliei să ne închidem. De acolo ni se va descoperi răsadul cel nou și binecuvântat al grădinii raiului, unde Dumnezeu vrea să intrăm cu toții prin rugăciune, prin post, prin virtuți – într-o comuniune a dragostei desăvârșite cu Cel care ne cheamă la Viață.
Va trebui, în această perioadă care ni se deschide în față, să călătorim cu merindele Cuvântului lui Dumnezeu, acel Cuvânt care vindecă și dăruiește Viață. În cele patruzeci de zile ale postului vom călători cu Sfânta Scriptură, cu Psalmii, cu Scara Sfântului Ioan, cu Viețile Sfinților, cu Patericul și mereu cu Rugăciunea cea neîncetată a Inimii.
O veche tradiție monastică rânduiește ca la sfârșitul Vecerniei iertării de duminică seară, atunci când toți monahii (postul fiind perioada în care cu toții devenim monahi) își cer iertare unii de la alții, luând binecuvântare de la cel mai mare, la strană să se cânte Canonul Învierii – trăim răsplata a ceea ce ne așteaptă la sfârșitul celor 7 săptămâni de anevoioasă împreună călătorie și ostenire.
Lacrimile curg șirag pe fețele celor care astăzi pornesc în calea postirii, primind și dăruind iertare – Raiul pare pierdut, dar este deja (re)găsit. Îmbrățișăm Crucea, dar Învierea e acolo! Cuprindem suferința, dar Viața deja răsare din frământătura ostenelilor!
Pare anevoioasă calea, dar zorii Învierii strălucesc deja în depărtare, să pornim curajoși la drum, căci „din moarte la viață şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi, cei ce cântăm cântare de biruință! Hristos a înviat din morți !”
† Atanasie”
