Un articol semnat de ÎPS Atanasie, Arhiepiscopul Marii Britanii și Irlandei de Nord
În ziua de 26 octombrie 2025, cerul și pământul se vor atinge din nou într-o tainică îmbrățișare a harului. Sub cupola rugăciunii, în mijlocul capitalei unui popor credincios, va avea loc sfințirea deplină a Catedralei Naționale – Catedrala Mântuirii Neamului: un eveniment care nu aparține doar locului, ci sufletelor care cred, se roagă și nădăjduiesc, nu doar unei ctitorii, ci unei împărtășiri vii a credinței unui neam.
Această sfințire nu este doar un moment istoric, ci o clipă de veșnicie coborâtă în istorie, o mărturisire de credință și de iubire jertfelnică – credința unui popor născut din jertfa apostolilor, care nu și-a uitat rădăcinile și iubirea unui neam care, rănit de vitregiile istoriei, nu a încetat să aibă nădejde neclintită, să creadă și să se roage cu dăruire de sine.
Acest moment reprezintă semnul că, dincolo de încercări și suferințe, inima românească a rămas un altar deschis, iar peste toate, în mijlocul istoriei sale, stă Hristos Cel Înviat și Înălțat la Ceruri – temelia și împlinirea oricărei zidiri.
Această zi nu este doar împlinirea unui vis în an centenar al Patriarhiei Române, un an cu adevărat binecuvântat, ci răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea unui popor: un popor care a știut să-și poarte crucea cu demnitate prin valurile istoriei, să clădească din suferință lumină, iar din lacrimi biruință.
Când clopotele Catedralei, împodobite asemenea unei mirese pentru nunta tainică, vor răsuna, se va auzi nu doar glasul unui oraș, a unei capitale alese, ci ecoul veacurilor, chemarea sfinților, rugăciunea eroilor și șoapta smerită a tuturor acelor suflete care au crezut că înălțarea unei catedrale este, de fapt, înălțarea unui neam către Dumnezeu.
O dorință născută din jertfă și rugăciune
Ideea ridicării unei Catedrale a Mântuirii Neamului s-a ivit încă din 1884, după Războiul de Independență, ca răspuns de recunoștință adus lui Dumnezeu pentru libertate și ca rugăciune pentru eroii neamului care au murit pentru credință, țară și neam.
În veacul al XXI-lea, această dorință a devenit realitate, iar Catedrala, închinată Înălțării Domnului și Sfântului Apostol Andrei, reunește în aceeași lumină slava Învierii și jertfa eroilor – căci Înălțarea Domnului este, totodată, ziua când Biserica îi pomenește pe toți eroii neamului românesc.
În 25 noiembrie 2018, în Anul Centenarului Marii Uniri, s-a târnosit altarul Catedralei Naționale, prin slujirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a Sanctității Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, împreună cu un sobor de ierarhi, din care am avut binecuvântarea să fac parte. A fost o sfințire a începutului, o așezare a temeliei duhovnicești. Acum, în anul 2025, an al Centenarului Patriarhiei Române, vine plinătatea acestei sfințiri, pecetluirea deplină a casei lui Dumnezeu și a inimii unui neam care a primit taina creștinătății de la Andrei cel întâi chemat, apostolul și fratele verhovnicului Petru.
Un lăcaș al veșniciei în mijlocul istoriei
Privind Catedrala, nu vedem doar un edificiu impunător. Vedem răspunsul unui neam la chemarea lui Dumnezeu, vedem credința înfiptă în piatră, vedem rugăciunea transformată în lumină și har.
Catedrala nu se ridică împotriva cuiva, ci pentru toți: pentru cei de ieri, care au luptat și s-au jertfit; pentru cei de azi, care caută un sens în lume; pentru cei de mâine, care vor învăța aici că un popor trăiește prin credință și se mântuiește prin comuniune și jertfelnicie.
Este o catedrală a identității și a speranței, o catedrală a unității întru Hristos. Sub bolțile ei, rugăciunea pentru neam se va uni cu rugăciunea pentru lume, iar pomenirea eroilor va fi mereu o lecție de veșnicie: căci moartea nu are ultimul cuvânt, ci dragostea jertfelnică.
Viziunea și mâinile care au zidit – Patriarhul Daniel și împlinirea unui vis
Fiecare lucrare mare a Bisericii are nevoie de un vis și de o inimă care să-l poarte. Catedrala Mântuirii Neamului este rodul rugăciunii multor generații – a celor care au gândit-o, a celor care au dorit-o și a celor care, fără să o vadă ridicată, au crezut în ea ca într-o promisiune a cerului.
Dar acest vis s-a întrupat deplin prin lucrarea și răbdarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cel care a purtat în tăcere și perseverență crucea acestei zidiri. El nu a ridicat doar o catedrală din piatră, ci a clădit un semn viu al demnității ortodoxiei românești, o mărturie că Biserica noastră nu încetează să slujească și să înfrumusețeze lumea, chiar în mijlocul vremurilor schimbătoare.
Sub păstorirea sa, visul celor din vechime a devenit lucrare concretă; iar în anii din urmă, zidurile au început să respire – nu doar artă și meșteșug, ci rugăciune și dăruire tainică. În chip firesc, această Catedrală devine și o icoană a slujirii sale: o sinteză între tradiție și modernitate, între tăria credinței și curajul creației, între tăcerea și smerenia ierarhului, dar și curajul neclintit al ctitorului.
În Patriarhul Daniel, Biserica noastră a aflat nu doar un ziditor de lăcașuri, ci un părinte al continuității – acela care adună în sine gândurile celor din trecut și le dă viață pentru generațiile ce vin. Astfel, în ziua sfințirii din 26 octombrie 2025, nu se încununează doar o lucrare arhitecturală, ci o viziune duhovnicească pentru generații: aceea că unitatea și credința unui neam pot deveni frumusețe palpabilă, dacă sunt însoțite de rugăciune, muncă și nădejde neclintită.
Catedrala Națională nu rămâne doar un vis împlinit, ci o misiune care continuă, o chemare la comuniune și la dăruire pentru întreaga Biserică.
Ce ne învață acest moment
Pentru noi, ierarhi, cler și popor, sfințirea Catedralei Naționale este mai mult decât o slujbă, un eveniment – este o chemare la înnoirea lăuntrică a Bisericii și a fiecăruia dintre noi. Ea ne cere să nu rămânem spectatori ai harului, ci mărturisitori și slujitori ai lui, să nu privim doar la frumusețea zidurilor și a mozaicurilor cu totul excepționale, ci să auzim glasul care ne cheamă la zidirea lăuntrică a inimii.
Adevărata catedrală nu se ridică doar din piatră, ci și din rugăciune, pocăință și iubire adâncă. Fiecare suflet devine o cărămidă vie, fiecare rugăciune – o boltă de lumină, fiecare faptă bună – o icoană a prezenței lui Dumnezeu. De aceea, acest locaș se sfințește deplin când și noi ne lăsăm sfințiți de lucrarea Duhului, a harului, atunci când transformăm piatra din afară în inimă arzătoare, iar spațiul sacru în altarul tainic al vieții noastre.
Această sfințire ne învață că înălțarea adevărată nu este mândrie sau orgoliu, ci dăruire – nu înălțarea deasupra celorlalți, ci înălțarea împreună cu ei, prin iubire. Așa cum Hristos S-a înălțat nu pentru a Se despărți de lume, ci pentru a o cuprinde în îmbrățișarea Sa tainică, tot astfel și această Catedrală se înalță nu ca o afirmare a puterii omenești, ci ca o rugăciune de recunoștință și de slujire.
Ea devine semnul înălțării unui neam care și-a purtat cu demnitate crucea prin istorie, care n-a încetat să aibă speranță până la sfârșit, să se roage și să iubească. Este înălțarea din întuneric spre lumină, din suferință spre biruință, din uitare spre veșnicie. Este semnul că jertfa înaintașilor noștri nu s-a pierdut, ci a rodit însutit; că lacrimile s-au prefăcut în izvor de binecuvântare; că tot ceea ce s-a făcut cu credință devine cu adevărat veșnic. Iar acolo unde omul și neamul se înalță în iubire, Dumnezeu Se odihnește în frumusețea lor.
Un gând din inimă
Ca arhiepiscop al Marii Britanii și Irlandei de Nord, voi fi prezent la această sfințire cu inimă recunoscătoare, alături de mai mulți clerici, dar și credincioși veniți din Marea Britanie, care vor putea participa la un moment unic pentru noi toți. Vin din diaspora – din spațiul unde românii poartă dorul de țară și dorul de Dumnezeu – și aduc cu mine rugăciunea celor de departe. Pentru noi toți, Catedrala Națională devine un altar al comuniunii dintre cei de acasă și cei risipiți în lume, între trecut și viitor, între istorie și veșnicie.
Să ne amintim de eroii neamului, de bunicii și străbunicii care s-au rugat, de părinții care au trudit, de tinerii care cred cu râvnă în Hristos. Să simțim că sfințirea aceasta este și sărbătoarea inimii românești, care bate deopotrivă la București, la Londra, la Paris, la Roma, Berlin sau Madrid sau în orice colț al lumii. Dar nu numai pentru români – ci și pentru toți cei care, în lumina Evangheliei, au îmbrățișat credința ortodoxă în diaspora: francezi, englezi, scoțieni, italieni, nemți, americani sau spanioli și atâția alții, care au găsit în Biserica noastră un liman și o pace a sufletului.
Și pentru ei, această sfințire este o sărbătoare a inimii și a nădejdii. Catedrala Mântuirii Neamului devine astfel catedrala unei umanități unite în Hristos, nu doar a unui popor, ci mai mult decât atât, a tuturor celor care cred, care caută și care se roagă cu credință neclintită. Ea este locul unde identitatea se transformă în comuniune, iar neamul românesc se deschide către universalitatea iubirii lui Dumnezeu. Căci, în Hristos, nu există distanță, nici granițe, ci doar împreună-lucrare, împreună-slujire și împreună-bucurie.
În loc de încheiere
Când clopotele vor răsuna în acea duminică binecuvântată de sfârșit de Octombrie și agheasma sfințirii va atinge zidurile Catedralei, să simțim că și inimile noastre se spală de orice tristețe. Să ne închinăm adânc tainelor pe care le cuprinde acest locaș binecuvântat: credința, jertfa și iubirea. Să ne aducem aminte de cuvântul Domnului care zice: „că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Catedrala Mântuirii Neamului este, mai presus de toate, locul unde Dumnezeu Se întâlnește cu poporul Său binecuvântat. Să intrăm acolo nu doar ca vizitatori însetați de har și de frumusețe, ci ca adevărați fii ai luminii, purtând în noi dorul de cer și bucuria împărtășirii. Să fim vrednici de acest dar și să aducem cu noi lumina sfințirii în fiecare colț din lume unde bate o inimă românească, făcând din viața noastră o prelungire a rugăciunii care se va înălța în acea zi.
Iar când vom ieși din Catedrală, o dată cu bucuria harului primit, să nu uităm că adevărata sfințire începe abia atunci: când lumina se revarsă din noi spre ceilalți, când zidurile devin inimi și inimile devin biserici vii. Căci Dumnezeu sălășluiește, mai presus de toate, în sufletul celui care iubește, iartă și se dăruiește cu desăvârșire. Așa va rămâne această zi – nu doar o filă de istorie măreață pentru un neam, ci și o icoană a veșniciei: ziua în care un popor creștin și-a adus rugăciunea la împlinire, iar Dumnezeu a coborât să o binecuvinteze spre veșnicie.
† Atanasie
