Părintele Arhimandrit Ieremia Berbec, doctor în matematică, este actualul stareț al Mănăstirii „Sf. Dimitrie” din Middletown, New York. După o experiență duhovnicească de 13 ani în obștea Mănăstirii Putna, părintele a primit ascultarea de stareț în anul 2020.
Prin ce este frumoasă o mănăstire și ce face ca o mănăstire să fie cu adevărat o mănăstire?
O mănăstire frumoasă o percepi ca atare, mai degrabă decât să o definești. Putna, de exemplu, e o mănăstire frumoasă din mai multe puncte de vedere. E mai bogat frumosul acesta la Putna, pentru că este o tradiție neîntreruptă de liturghie, dar și de viețuire – sfințenia sfinților și-a pus amprenta pe locul acela. Și nu numai noi, românii, ci și străinii simt sfințenia locului, pe care ei o traduc ca pace. Sunt nenumărate mărturii în cartea de oaspeți de la mănăstire, de la străini. Toată lumea simte că e altceva când intri, să zicem, pe poarta mănăstirii, chiar și pe cea din vale… cu atât mai mult când intri în incintă.
Deci acesta, în principal, vine din trecut, de la oamenii care au sfințit acel loc. Dar asta n-ar fi de ajuns dacă viețuitorii din prezent nu și-ar face datoria sau nu și-ar împlini menirea sau rostul lor de călugări.
Ceea ce face frumoasă o mănăstire, înainte de toate, este harul lui Dumnezeu. Țin minte că, student fiind, când mergeam la Mănăstirea Petru Vodă și la alte mănăstiri am avut această percepție de „altă lume” – otherworldliness îi spun englezii – adică ceva de dincolo de lumea aceasta. Harul lui Dumnezeu dă acest simțământ.
Până la urmă, mănăstirile cam au aceasta, pentru că mănăstirea, dacă e mănăstire cum trebuie, are harul lui Dumnezeu. Și ca să fie cum trebuie, călugării trebuie să-și ia în serios voturile monahale. Și mai ales votul ascultării. Unde este ascultare, acolo e harul lui Dumnezeu și acolo e o mănăstire frumoasă. Și poate aici să ajungem la răspuns: mănăstirea o fac călugării frumoși. „Nu zidurile fac mănăstirea, ci viețuitorii fac o mănăstire”, ne spunea Preafericirea Sa Bartolomeu în 2004 la Putna.
Acolo unde călugării își doresc să pășească pe calea ascultării, acolo e frumos. E frumos pentru că acolo e harul lui Dumnezeu. Dacă monahul se preocupă de acest vot care e cel mai mare și mai important, el le cuprinde și pe celelalte două: sărăcia și curăția. Atunci peste mănăstire se coboară harul lui Dumnezeu, pentru că Mântuitorul este Cel care a împlinit ascultarea și este modelul ei. Și așa Dumnezeu dă mult har locului, fără ca noi să ne dăm seama, dar se simte din afară. Noi nu știm, cei care ne-am luat jugul acesta al ascultării și nici nu trebuie să simțim mare lucru, noi doar trebuie să o facem. Asta atrage harul. Dumnezeu cu mare duioșie, cu mare aplecare Se pogoară asupra acestor oameni și a acestor locuri.
Concis: ce face mănăstirea frumoasă e harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu este mai ales atras de ascultarea viețuitorilor acelei mănăstiri. E foarte iubită de Dumnezeu ascultarea și dă har. Când locul are har, atunci locul e frumos și vorbește inimilor oamenilor și oamenii se deschid și atunci se poate face și misiune. Dar misiunea este un corolar la, cum am spus, frumusețea mănăstirii respective, adică faptul că harul lui Dumnezeu este acolo.
Cum ați simțit și perceput monahismul din România față de monahismul trăit peste ocean? Există vreo diferență?
Nu știu dacă putem vorbi de monahism aici, în SUA. E o încercare de a face monahism, care n-a trecut încă testul timpului. Da, Părintele Efrem bineînțeles a reușit, mănăstirea lui din Arizona, Sfântul Antonie.
Una e să te porți ca un călugăr și alta e să fii călugăr. Una e să încerci să ai o mănăstire și alta este să poți să spui că ai monahism. Dar încercăm, încercăm.
Pe de altă parte, ele nu se pot compara pentru că n-au cum să fie la același nivel. Nu se compară pentru că nu avem bătrânii, stareții. Nu poți să ai aici monahism, să am mănăstire în cazul meu, fără legătura cu mănăstirea Putna, fără legătura cu Părintele Stareț și cu părinții care se roagă. Contactul prin rugăciune și paternitatea sunt absolut vitale.
Deci trebuie să ai rădăcină, trebuie să ai legătură cu biserica mamă, cu mănăstirea, cu monahismul care a trecut testul timpului. Deci la noi este monahism de primă generație, care are nevoie de monahismul mamă pentru întărire, povățuire, apărare și încredere ca să pășească.
Ca viețuire, diferențe notabile vin din lipsa tradiției locului. La Putna avem tradiție prin sfinți strămoșii și părinții care au fost acolo și care „s-au adăugat” – să folosim un limbaj din Vechiul Testament – la neamul părinților lor. Acumulările acestea lipsesc în SUA, și în general în Occident, care este un pământ nesfințit, nepenetrat de har. Această lipsă se suplinește, aici în Occident, prin Sfintele Taine, Sfânta Liturghie, în principal și Sfânta Împărtășanie. Deci în Occident împărtășania deasă nu e un moft, ci o necesitate.
Ascultarea și smerenia le înveți de la frați. Cultura aceasta monahală lipsește aici, la fel ca în orice mănăstire tânără, chiar și din țară. Cultura monahală înseamnă mai multe: ascultarea în primul rând, cum asculți, ce și cum faci, cum te pleci, cum rabzi, toate acestea care țin de un călugăr.
La fel e cu familiile de români sau în general de imigranți din Diaspora. Părinții au crescut la țară, unde au fost cu rudele, aflându-se într-un grad mult mai mare de interacțiune decât îl au aici, nu? Și aici când ajung, n-au bunici decât o dată sau de nu știu câte ori pe an, iar părinții nu pot să le dea toate vitaminele și „anticorpii” cum le-ar da un neam lărgit. Chiar societatea lărgită: un chip de bătrân sfânt, un chip de nu știu, de profesor sau de educator.
Această plajă de formare, bază de formare, era mult mai mare în România sau în țara de origine pentru familii, dar și pentru noi monahii. Când am venit prima dată în America la studii, trebuia să mergi o oră cel puțin ca să ajungi la biserică, un efort dedicat, conștient, asumat. Lucru care te maturizează. În România aveai biserică la tot colțul.
Deci noi n-avem toate elementele necesare unei nutriții duhovnicești complete să-i spun așa. Pe de altă parte, văzând cât de greu este să faci rost de hrană duhovnicească poate o apreciezi
Un avantaj pe care l-am simțit în SUA este că ai o libertate. În monahismul românesc sunt factori de ordin economic, politic, social, național – cum e cazul Putnei, care te constrâng. Aceasta lipsește aici, fapt ce reprezintă un avantaj – aș privi din această perspectivă: ai libertate. Ai libertate să slujești lui Dumnezeu. Cu toate acestea, am cunoscut și la Putna libertatea duhovnicească. Părintele Stareț e un om care lasă libertate, dar vrând-nevrând contextul e de așa natură încât e mult mai strict, lucruri compatibile cu monahismul.
Deci sunt avantaje și dezavantaje acestea. Poziția de inferioritate clară față de monahismul din România se poate întoarce spre bine prin râvnă și prin harul lui Dumnezeu. Deci eu nu știu dacă am răspuns, am dat doar câteva elemente să zic așa.
Ce ar fi important să cunoască sau să aibă în vedere un tânăr care dorește să urmeze calea monahală?
În Vest, cei convertiți au, de obicei, o râvnă deosebită; harul Botezului, harul de la început, îi însuflețește foarte puternic și mulți au inclusiv acest gând al monahismului. Este firesc. Într-adevăr, mulți dintre convertiți au o râvnă mult mai mare decât cei care s-au născut ortodocși aici. Convertiții nu au etosul care este latent în orice creștin născut ortodox și încearcă să-l dobândească din lecturi, din experiențe, din pelerinaje… este o provocare pentru ei, dar au râvna necesară. De multe ori, de aici apare și gândul la monahism.
Acest duh este, de altfel, destul de înăbușit în țările ortodoxe de astăzi. Știm bine că și la noi, după Revoluție, a fost o explozie; mulți tineri s-au dus la mănăstiri, inclusiv la Putna, care a fost populată în acest fel. Însă acela a fost un har deosebit. Aici, harul convertirilor ar putea contribui la creșterea numărului de viețuitori monahali. Este posibil și cred că se va întâmpla. Mănăstirile Părintelui Efrem nu sunt populate cu greci din Grecia; sunt mulți convertiți de aici, din America, dar și greci născuți în America sau Canada.
Deci, vedeți acest har care în țările ortodoxe se mai simte acum doar la nivel personal – a fost mai vizibil în anii ’90 – dar aici tinde să fie mai generalizat. Acest har atinge inimi diferite și poate naște gândul spre monahism. Însă ei nu știu ce este monahismul; nimeni nu știe cu adevărat ce presupune atunci când îi încolțește gândul de a se călugări. Gândul inițial este cel de a-și dărui viața lui Dumnezeu; aceasta este, practic, dorința lor, sub această formă se manifestă harul, iar ulterior caută locul potrivit.
Când acest har atinge omul, el trebuie cultivat. În formă brută, el nu garantează mare lucru; se poate pierde ușor, ca și cum n-ar fi fost. Și așa se întâmplă cu majoritatea. Cei care primesc acest har, exprimat prin gândul de a merge la mănăstire, trebuie să realizeze că este ceva foarte prețios, în sensul că nu este din lumea aceasta. În același timp, pe cât este de străin de lume, pe atât este de imposibil de împlinit prin puterile proprii ale persoanei respective, oricine ar fi ea. Este bine de știut două lucruri: unu, că este neprețuit, și doi, că este imposibil de realizat de unul singur.
Și atunci, cum se cultivă? Se cultivă împreună cu duhovnicul – dar acesta trebuie să fie un cunoscător, căci mulți preoți de mir nu înțeleg specificul vieții monahale și pot descuraja sau pot îndruma greșit astfel de suflete. Vrăjmașul, dacă prinde de veste, este în stare să întoarcă lumea pe dos ca să te oprească din drumul tău. Pe cât de plăcut lui Dumnezeu este monahul, pe atât de urât îi este diavolului. Tot răul pe care îl poate face, îl va face pentru a-i întoarce pe oameni din acest drum.
Trebuie să știm acestea și să cultivăm taina împreună cu duhovnicul. Sfatul pe care îl dau este acesta: încredințează acest gând Maicii Domnului. Ea să-l cultive în tine, ea să te ducă de mână până la o mănăstire, oricare ar fi aceea. Este bine ca taina să fie păstrată inclusiv față de sine, în sensul de a nu cădea în griji de tipul „ce fac, cum fac, când fac”, pentru că analizele excesive ne pot bloca sau vătăma. Cel mai bine este să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să-I slujim din toată inima. Această dăruire poate lua multe forme, dar monahismul este una dintre căile privilegiate. Să se roage, așadar, să fie al lui Dumnezeu cu toată viața, iar restul să lase în grija Maicii Domnului.
Desigur, recomand citirea cărților duhovnicești. Le recomand pe cele ale Părintelui Arsenie Papacioc. Apoi, desigur, Patericele și toate scrierile specifice care inspiră sufletele. Inima reacționează la acest tip de har și îl dorește. Acest har monahal este prezent în scrierile menționate și, citindu-le, el sporește înăuntrul nostru setea și dorul după Dumnezeu. Însă, repet, împlinirea acestui gând nu stă în puterea noastră; rugăm pe Maica Domnului și pe părintele duhovnic să ne ajute. Harul trebuie cultivat, altfel poate fi furat de cel rău, îngropat în pământ sau înăbușit de buruieni, ca și cum n-ar fi fost niciodată.
Și care considerați că este cea mai mare lucrare a monahului pentru lume?
Există răspunsuri clasice la această întrebare, însă eu nu cred că un monah trebuie neapărat să aibă acest scop în vedere, sau să se gândească la el ca la o misiune programată. Această lucrare vine de la sine, deoarece, dacă trăiește corect monahismul, el s-a dăruit deja pe sine cu totul.
Marii bătrâni, precum Sfântul Siluan sau Sfântul Sofronie de la Essex, ne învață că monahul nu începe direct cu rugăciunea pentru lume. El începe cu ascultarea, iar rugăciunea pentru întreaga omenire devine finalul firesc al acestui drum, adesea fără ca monahul să își dea seama.
Așa era și mama Părintelui Zaharia: deși era oarbă și stătea în pat, se ruga cu simplitate: „Doamne, ai milă de copiii mei și de lumea Ta”, fără să se considere o mare teoloagă sau o rugătoare specială; era pur și simplu starea ei firească. Această lucrare nu este una conștientizată ca un rol social, ci vine natural din lepădarea de sine și din dobândirea ascultării. Odată ce monahul intră în inima lui Dumnezeu, suspinele sale, fie pentru un caz anume, fie pentru întreaga lume, sunt auzite.
Care a fost momentul în care v-ați decis să intrați în monahism? Când s-a produs acel „declic”?
În cazul meu, a fost un proces gradual. Totul a început cu vizitele la mănăstiri în timpul tinereții; eram mai puțin deschis în perioada liceului, dar acest interes a crescut constant în timpul facultății. Simțul acela pe care îl dobândești în mănăstiri – senzația că aparții „altei lumi” – este, de fapt, harul lui Dumnezeu care ne vorbește.
Îmi amintesc că prima dată când s-a trezit ceva în mine a fost în liceu, când am citit Pelerinul Român. Ulterior, la sfârșitul liceului, l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care a rămas pentru noi un model permanent de „altceva”. Era un om al lui Dumnezeu, un om sfânt care vorbea fără cuvinte inutile.
Personal, am avut nevoie de mai mult timp pentru „cristalizare”, deoarece pornisem în viață pe alte drumuri, cu alte intenții. Monahismul este, în esență, radical față de orice altceva din lumea aceasta, iar în cazul meu a fost radical față de viața mea de dinainte. Reorientarea mi-a luat timp; au fost oameni și întâmplări care au contribuit la maturizarea acestei chemări.
Un aspect esențial a fost relația cu Părintele Arsenie. Deși era evident că prețuia monahismul ca fiind cea mai înaltă poziție a creației, Părintele niciodată nu m-a forțat și nu m-a invitat direct să aleg această cale. Eu eram cel care deschidea subiectul, iar el îmi răspundea cu bucurie. Niciodată nu mi-a spus „du-te la mănăstire” din proprie inițiativă. Doar atunci când eu mă exprimam, cu timiditate și frică, el îmi spunea câte ceva.
Rugăciunea lui a fost mereu în fundal, dar a fost o rugăciune care a respectat total libertatea mea. Nu a intervenit sub nicio formă până în ultima clipă. Când, în cele din urmă, i-am spus că plec la mănăstire, mi-a răspuns: „Ce mă bucur că ați făcut o alegere, trebuia să alegeți odată!”. Am rămas surprins; credeam că el știa deja și mă încuraja tacit, dar el a așteptat ca eu să merg pe picioarele mele. Niciodată nu m-a purtat pe brațe; decizia a trebuit să fie a mea.
În acea perioadă eram la doctorat și mă gândeam chiar la un stagiu post-doctoral, să mai câștig niște bani, să ajut acasă. Totuși, „declicul” final s-a produs în toamna anului 2006, în weekend-ul de Thanksgiving, când am vizitat pentru prima dată mănăstirea Părintelui Efrem din Arizona.
Deși inițial nu am vrut să vorbesc cu nimeni, am stat câteva zile acolo și am simțit un har deosebit. Părintele Efrem era un om de o sfințenie imensă. După acel pelerinaj, am simțit că „s-au rupt legăturile” cu lumea veche; totul s-a ajustat de la sine. La sfârșitul anului academic am plecat, iar în toamna următoare eram deja la Putna.
Nu stă în puterea noastră să facem acești pași singuri; Dumnezeu ne ajută să ne cristalizăm în timp. Trebuie cultivat acest gând permanent pentru ca Dumnezeu să ne ajute să facem pasul final. Fiecare avem tipologii, drumuri și motivații diferite, dar aceasta a fost calea mea.
Care este cea mai mare minune pentru sfinția voastră? Părinte, spuneți-ne o minune.
Au fost multe minuni în viața mea, însă aș dori să vorbesc mai ales despre marea minune a Sfintei Liturghii. Mărturisesc adesea că Dumnezeu este cu noi nu doar în timpul Liturghiei, ci prezența Sa se face simțită la toate slujbele. Le spun uneori credincioșilor că, înainte ca biserica să se umple de oameni, cum este acum, Dumnezeu era cu noi atunci când biserica era goală. El Se pleacă spre noi, făcându-Și simțite prezența și harul, deși n-ar avea niciun motiv; faptul că o face, că Se pleacă, este, în sine, o minune.
Sfânta Liturghie este, cu precădere, o experiență a învierii, a refacerii și a restaurării după toate caznele zilelor trecute. Așa cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, vrăjmașul încearcă să ne „omoare” prin ispitele sale, dar Mântuitorul ne învie, ne repară și ne dă din nou viață. În Liturghie redescoperim acea familiaritate divină și bunătatea cu care Dumnezeu ne primește, mai ales pe noi, cei păcătoși.
Doresc să evoc și o întâmplare deosebită legată de Sfântul Paisie Aghioritul. Scrierile sale m-au insuflat enorm, dându-mi mereu har și râvnă. Într-un an, chiar la sărbătoarea sa (12 iulie), în timpul Sfintei Liturghii, s-a petrecut ceva nesperat. După momentul prefacerii, când m-am plecat în genunchi, am simțit o părticică din duhul Sfântului Paisie.
Nu pot descrie în cuvinte acea stare, dar am înțeles atunci ce înseamnă cu adevărat „cuviința” în fața lui Dumnezeu. Am simțit o smerenie, un respect și o plecare totală, asemenea unui copil mic în fața Tatălui. Sfântul Paisie avea o evlavie imensă față de cele sfinte, o conștiință a nevredniciei și o ștergere de sine care se revărsau ca un parfum în rugăciune.
Această experiență mi-a demonstrat că sfinții sunt cu noi pretutindeni, în mod negândit și nesperat. Prezența lor este un dar pe care nu-l putem înțelege pe deplin, dar care ne responsabilizează să ne facem propria slujire cu mai multă dăruire. Minunea ne cheamă să ne apropiem de acea cuviință și iubire jertfelnică față de oameni, părăsind egoismul propriu.
Acestea sunt minunile care ne susțin misiunea și ne arată că, în ciuda nevredniciei noastre, Dumnezeu și sfinții Săi nu ne părăsesc niciodată.
Cum arată programul ideal pentru a nu ne risipi și pentru a ne păstra mintea adunată?
În experiența Mănăstirii Putna, am observat că pe novicii pe care îi trimite Dumnezeu, harul îi învață toate. Ei simt lăuntric când greșesc: „dacă mănânc mai mult, pierd starea aceea”, „dacă vorbesc prea mult, mă risipesc”. Harul de început este un pedagog discret; te învață să nu pălăvrăgești și să încerci să te aduni, deși nu este ușor.
Te învață, de asemenea, să mergi la slujbe. La Putna, slujbele ocupă șapte, opt sau chiar nouă ore pe zi – este un „full-time job”. Deși la un moment dat poate părea copleșitor, la început trebuie încercat totul: metaniile, canonul de chilie și prezența la biserică.
Îmi aduc aminte de anii în care mergeam la Miezonoptică. La început, mergeam cu rigoare, apoi au intervenit ascultările și am început să tânjesc după acele momente. Pe atunci, în timpul slujbelor, simțeam adesea doar oboseală; era ora 4:30 dimineața, stăteam mult în picioare, uneori era frig și nu eram mulți în biserică. Mental, ai fi putut trage ușor concluzia că „nu are rost, mai bine stau la chilie, că oricum nu mă pot ruga cum trebuie aici”.
Însă, după ani de zile, am înțeles că atunci primeam un har deosebit, fără să-mi dau seama. Acest har se dăruiește special la Miezonoptică, în acele condiții de osteneală. Este un dar prețios și „dulce” pe care îl conștientizezi abia după mult timp. De aceea, așa cum spun toți Părinții, slujbele de noapte și de dimineață sunt esențiale.
Personal, mă bazez exclusiv pe modelul ascultării. Nu am nicio asceză sau virtute pe care să mă sprijin, ci doar faptul că nu am o agendă proprie, nu urmăresc un plan personal, ci sunt la dispoziție prin ascultare. Aceasta este singura mea nădejde. Ascultarea îți permite să te adaptezi chiar și atunci când trebuie să ieși din tipare – să mergi „off-road”, cum se întâmplă în condițiile misionare. Ea te ajută să te adaptezi fără a pierde harul. Acesta este marele dar: ascultarea te face capabil să săvârșești lucrarea lui Dumnezeu oriunde și oricând.
Ca program, aș pune ascultarea pe primul loc, dar nu ca pe o simplă activitate exterioară, ci trăită cu dorul de chilie, cu dorința de a fi cu Dumnezeu. Părintele Zaharia spune că „ascultarea se cere sfințită”. Fără rugăciune, ascultarea devine simplă „argățeală”, un automatism gol. Trebuie ca măcar jumătate de oră pe zi să-ți verși inima înaintea lui Dumnezeu la chilie; această rugăciune consistentă sfințește apoi întreaga muncă de peste zi.
Trebuie menținută o tensiune constructivă între ascultare și chilie. Amândouă sunt vitale. Când vorbesc despre chilie, mă refer la spațiul monahal autentic: fără televizor, fără telefon, fără internet. Monahul trebuie să învețe în primii ani ce să facă singur în chilie pentru a nu se plictisi, ci pentru a cultiva isihia (liniștea) cu Dumnezeu.
Așadar, echilibrul se găsește între timpul dedicat ascultării, slujbele bisericii și rugăciunea de chilie. Acestea sunt componentele de bază care trebuie bine delimitate în planul unei zile.
În plus, recomand ceea ce sfătuiesc și Sfinții Părinți: cel puțin o pagină de lectură duhovnicească pe zi. Câteva minute dedicate Noului Testament sau unei scrieri filocalice îți pot inspira inima. De asemenea, este important contactul cu părinții duhovnicești, dar nu pentru pălăvrăgeală, ci pentru sfat. Patericul ne învață să nu ne descoperim tainele oricui, ci doar celor către care inima noastră are „vestire”.
În final, trebuie să fim „lucrători”. Acesta este un termen fundamental în cultura monahală: să faci puținul pe care îl știi. Modelul nostru se află în Psalmul 76 : „Sufletul n-a vrut să se mângâie”. Nu am venit la mănăstire pentru mângâieri omenești, pentru mâncare bună sau băutură – acelea erau în lume. „Lucrătorul” este cel al cărui suflet caută exclusiv mângâierea lui Dumnezeu. Dacă omul are această căutare sinceră, Dumnezeu Însuși îl va învăța ce are de făcut.


