Gheorghiță Ciocioi, etnolog, publicist (membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România) și traducător român, doctor în filologie al Universității din București, a explicat, pe contul său de Facebook, de unde își trăgea numele vestita Mănăstire Sărindar.
”Faima Bucureștilor, vreme de câteva veacuri, fără doar și poate… Se crede chiar că Sărindarul ar fi cel dintâi locaș ortodox înălțat în cetatea lui Bucur. Cu mult înainte de Curtea Veche. Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, fost egumen la Sărindar, îndată după dărâmarea lui, în 1893, a cerut autorităților statului – le-a somat, s-ar putea spune – să-l refacă într-un timp cât mai scurt, dată fiind importanța mănăstirii în istoria nu doar a Bucureștilor, ci a întregii suflări românești. Astăzi, pe locul său, se înalță Cercul Militar Național. Catapeteasma, din vremea lui Matei Basarab, din urmă cu aproape patru veacuri, după demolare, va fi dusă la Rucărul de Mijloc, la biserica de acolo. Un drum până în Muscel e obligatoriu pentru orice bucureștean. Bijuteria basarabă a Sărindarului se păstrează, da, până astăzi. Doar că lipsită cumva de gloria ei de odinioară. – Fiind una uriașă – avea câte patru icoane între ușile diaconești și cele împărătești -, neîncăpând în biserica din Rucăr, patriarhul Miron Cristea s-a „îndurat” să împartă ceea ce a mai rămas din ea și vechii biserici din Dragoslavele. Astfel că avem acolo o a doua catapeteasmă din moștenirea Sărindarului. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, „bătută” în diamante, la care dădea năvală puhoi de norod pentru împlinirea dorințelor, ori pentru felurite tămăduiri, mai cu seamă pentru „bolile de cap” – ceea ce va face ca mănăstirea să devină de-a dreptul balamuc -, după secularizarea averilor mănăstirești, va fi dusă la Constantinopol. Se mai afla încă, în anii `30 ai secolulului trecut, la Patriarhia Ecumenică. A vorbi de pătimitorul Sărindar ar însemna, pur și simplu, mai mult decât a scrie o carte… Există o bibliografie bogată, e drept, pe tema dată.
De unde, totuși, numele de Sărindar! În unele documente, mănăstirea este menționată – sub chiar acest nume – și în timpul lui Mihai Viteazul. Nici pomeneală ca Matei Basarab să o fi socotit ca pe cea de patruzecea mănăstire a sa, rectitorind-o. Domnul a zidit, incontestabil, zeci de locașuri sfinte. Chiar și la sud de Dunăre. Clamata pisanie a Sărindarului, de care nu puțini fac astăzi caz, e un fals grosolan. Inventată de „un creștin” de la sfârșitul secolului al XIX-lea – într-un vrut „studiu” al său. Toate pisaniile lui Matei Basarab au un tipic. În fapt, toate pisaniile de biserici, în general, au o introducere consacrată, un „puls” al însemnării… Nu scrii că e a patruzecea biserică pur și simplu, în trei rânduri. Un fals și nimic mai mult. Se știe că mai era numită „a Coconilor”. Și ce întâlnim în documentele de epocă, ce semnificație are „cocon”, pe lângă cea de prunc, fiu – știute? Calendarele târzii, chiar de început de secol XX, însemnează zile de sfinți precum „Sfinții 7 coconi cei din Efes”- prăznuiți pe 4 august. Cum sunau rugăciunile noastre de odinioară! „Doamne Dumnezeul nostru, cum ai păzit pre cei 3 svinţi coconi de în cuptoriu tremeţând lor roao de în ceriu…” Ce spune Varlaam, amintind de învierea tânărului din Evanghelie de către Iisus? „Cocoane, ție zic, scoală!” Cocon e echivalentul slavului „mlad/eneț”, des tradus din medio-bulgară în românește astfel. Praznicul sfinților 40 de mucenici se numea în medio-bulgară „Mladenți”. Se numește și astăzi, la sud de Dunăre, tot Mladenți. Sfinții Tineri, Sfinții Coconi… Numire consacrată. Îi spun astfel și românii din Timoc și de pe Valea Dunării în bună parte. Hai să consultăm chestionarele folcloriștilor! Acesta îi este numele… E vorba de cei 40 de tineri ostași martirizați în Sevastia Armeniei, prăznuiți pe 9 martie. Că noi am tălmăcit/ calchiat din slavă termenul prin „coconi”, pentru „mladenți”/ tineri, iar biserica din centrul Bucureștilor s-a numit „a Coconilor” nu e de mirare. Niculiță-Voronca vorbește de cei „40 de sfinți feciori”. Le mai spunem, în popor, măcinci, sfințișori, bradoși. „Mănăstirea Sărindar, ce se mai zice «a Coconilor», citim în documente – fiind vorba de „Mladenți” („a Tinerilor ostași mucenici”).
Ca să rispim orice nedumerire, numele de Sărindar e după Άγιοι Σαράντα – „Sfinții 40” – saranda tălmăcindu-se prin 40. Slavizat și românizat – Sarandar, Sărindar – „mănăstirea celor 40 de mucenici”. A existat și o veche mănăstire bizantină cu acest nume. Va da numele unui oraș din Albania. Și nu întotdeauna o mănăstire e cunoscută după hramul bisericii sale. Antimul, de pildă, e o mănăstire închinată Tuturor Sfinților, dar e știută mai bine ca „Antim”. Praznicul celor 40 de mucenici, ale căror moaște se află aici, aproape că o definește de asemenea. În trecutul apropiat, bucureștenii veneau la mănăstire mai mult pentru sărbătoarea de pe 9 martie. Antimul a fost ridicat pe locul unei biserici de mir, ce avea hramul Sfântul Nicolae… Adesea, o mănăstire e cunoscută mai mult după un nume consacrat în timp, în vreme ce biserica mare a ei poate avea, cum aminteam, un cu totul alt hram. Poate că la Sărindar s-a aflat cândva o raclă cu moaștele sfinților 40 de mucenici, ori a avut, în trecut, pentru o vreme (se spune că ar data din veacul al XIV-lea) acest hram. La Târnovo – în capitala Asăneștilor – a existat – există și astăzi – o veche mănăstire „a celor 40 de mucenici”. Aici sunt înmormântați țarii de Târnovo. Și tot aici a fost înmormântat, până ce rămășițele sale pământești au fost duse la Belgrad, marele ierarh Sava al Serbiei. A fost nu puțină evlavie pentru tinerii 40 de martiri din Sevastia Armeniei în Balcani. Astfel că cinstirea lor era una firească și la București, Sărindarul de pe Dâmbovița bucurându-se de o trecere aparte printre români…”, publică marele etnolog Gheorghiță Ciocioi.
